Plicul lui Pașadia

Nemuritorul nostru vecin

În prefața admirabilului său eseu despre Shakespeare, „Vremurile ieșit-au din matcă”, Ágnes Heller spune că miracolul dramaturgului englez constă în faptul că în opera lui ne întîlnim cu vecinul nostru. Nu este întocmai precum Coriolan – el este Coriolan însuși – spune Ágnes Heller despre vecinul său.

Asta simțim și citind volumul „Cartea lui Prospero” al lui Gelu Ionescu, un frumos volum de eseuri despre douăsprezece piese ale geniului. „Furtuna”, „Iulius Caesar”, „Negustorul din Veneția”, „Cum vă place”, „Măsură pentru măsură”, „Coriolan”, „Hamlet”, „Nevestele vesele din Windsor”, „Henrik al V-lea”, „Macbeth”, „Troilus și Cressida”, „Regele Lear” – iată care sunt operele shakespeariene la care se oprește scriitorul și eseistul octogenar care trăiește, de decenii, la München.

Gelu Ionescu este un eseist pursînge și clasic. Are o cultură generală uimitoare, și putem deduce asta din schițarea „axei” acedie-melancolie-depresie și din aluziile la „Gesta Romanorum”, ca și din reflecţiile referitoare la punerile în scenă ale „Regelui Lear” cu Paul Scofield și respectiv Derek Jacobi; are o sensibilitate cum altfel decît subiectivă, care se simte atît din lamentoul despre vîrsta a treia, care însă i-a dat șansa să-l citească încă o dată pe Shakespeare, cît și din unele observații usturătoare privind corectitudinea politică sau punerile în scenă deplasat de moderne; în același timp, o subiectivitate ținută în frîu într-un mod foarte „clasic” – un epitet care cu greu i se poate aplica lui Shakespeare însuşi, prea pasional și cu o gură prea spurcată pentru a i se potrivi un asemenea calificativ.

Cred că volumul cîștigă mult prin tensiunea aceasta. Dacă ești dramaturg, altfel poți mînui pasionalitatea; un eseist care scrie despre piese ar fi putut foarte bine să cadă într-o locvacitate goală. Gelu Ionescu punctează însă cu ochi foarte ageri: „nu-i bine nici să zîmbești prea mult, nici să lăcrimezi prea tare cînd citești atîta frumoasă cruzime” – spune despre monologul lui Jacques (p. 10); „Există o plăcere universală a happy-endului care ne ajută să mai credem că «lumea ar putea fi un teatru» (ce fericire!) – dar e numai un celebru topos, mai vechi decît Turnul Babel” – scrie despre Prospero (p. 17); „sacrificarea sacrificatorilor în umbra sacrificatului este un evident scenariu de proveniență ritualică. Omul modern îl poate trăi, dar nu îl mai recunoaște: căci a căzut, definitiv, în istorie” – observă în legătură cu „Iulius Caesar” (p. 43); „e o eroare, chiar o vulgaritate să-l socotim pe Macbeth personaj «negativ», facil condamnabil; căci el e întruparea absolută a blestemului, a răului” (p. 153).

Exemplele ar putea continua, dar le-am citat doar pentru a arăta inteligența și finețea unui om care se ocupă de Shakespeare de cînd lumea, care a scris chiar o serie în „România literară” în anii ’80-’82, „cînd, printr-un miracol, televiziunea română luase inițiativa transmiterii unei «integrale Shakespeare», producție BBC” (p. 7). Din această cauză, unele eseuri au două părți: prima, pe care autorul a scris-o recent, și a doua, care este de fapt versiunea scurtată a celei scrise odinioară.

Lucru important de menționat și pentru a înțelege că autorul volumului a trăit multe vremi: dictatura dejistă, dictatura ceaușistă, Occidentul speranței și cel real. Este, deci, un om care a trăit mult și multe, și a și gîndit tot ceea ce a trăit. Și acest „tot” – pasiune, dragoste, politică, uzurpare, demagogie, fățărnicie, antisemitism, prietenie, orgoliu, fudulie – reprezintă tot atîtea teme și trăiri care se pot trăi și mai bine cu cine altul decît cu Shakespeare.

Gelu Ionescu, „Cartea lui Prospero. Eseuri despre douăsprezece piese de William Shakespeare”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, 184 p.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu