Intersecții

Note

Suntem în plină perioadă a evaluărilor: note, examene, medii etc. etc. Se adună oboseală fizică și psihică, se întind nervii, cresc emoțiile, se întăresc baricadele, ies la suprafață nemulțumiri. Nota… totul depinde, în final, de o notă. Iar aceasta a ajuns să nu mai reprezinte nivelul competențelor și al cunoștințelor decât într-o oarecare măsură. E adevărat că și fără note parcă se bagatelizează – evident greșit – și mai mult importanța evaluării: astfel se întâmplă, ca să dau un exemplu, la probele de competențe de la bacalaureat, unde toată lumea știe că nu contează cât faci, iei ceva acolo, un cuvânt care oricum nu contează, nu poți pica oricum.

Așadar, fără note suntem acum la ciclul primar – și văd că toată lumea s-a adaptat foarte bine. De altfel, grădinița și învățământul primar sunt, din punctul meu de vedere, cele mai deschise, mai moderne niveluri ale școlii românești de azi, cu un uriaș efort educativ conjugat: al învățătorilor și al părinților care „țin aproape” de școală. Gimnaziul este în aceeași direcție, dar lucrurile sunt mai complicate. Și pentru că apar notele, care contează…

La ce folosește, de fapt, nota?

În primul rând la media de bursă. „Doamna, dacă îmi dați media 9/19, iau bursă!” Tot încerc să explic faptul că nu eu „dau” notă, ci nota este rezultatul unei evaluări, că, mai degrabă, îi reprezintă pe elevi, ei „iau” note, nu le „dau” eu. „N-a vrut să îmi dea”, „nu vrea să mă treacă” – se aude adesea la final de semestru, poate pentru că profesorii mai păstrează din atitudinea „ex cathedra” a celui cu catalogul, cu instrumentul puterii deci, sau pentru că nu mereu sunt clare criteriile de departajare, iar copiii au pretenții din ce în ce mai mari, cu efort din ce în ce mai mic.

Nota mai folosește orgoliului părintelui și liniștii lui sufletești. Uneori este gajul unor înțelegeri și angajamente de genul „dacă nu iei sub 7, îți cumpăr…, te las să te duci…, îți plătesc…”. Am avut o discuție, acum câțiva ani, cu mama unui elev care așa și-a început discursul: „Să știți că noi avem o înțelegere cu el, nu are voie să ia note sub 7, altfel nu îl mai las….”. Vina era, evident, a mea, că stricasem, cu un 4, toată combinația în familie.

Apoi, nota încă mai este, deși mascat, instrument de coerciție. E obraznic, neatent etc. – ia poftim la lecție – 2, 3, stai jos. Teama de a nu trece, rușinea de a rămâne cu medie foarte mică mai funcționează, deși tind să cred că într-o proporție destul de mică. Ar trebui înăsprite și respectate normele de comportament din regulamentele interioare și accentuată partea strict educativă, mai ales acolo unde ea nu există din familie.

Nota nu mai reflectă cu adevărat știința și nivelul de competențe și din alte motive. Fiindcă folosește la admiterea în liceu, nota este la mare căutare în gimnaziu. Așa că orice mijloc de a o vâna și de a o crește este folosit, dacă se poate. Apoi, sunt discipline la care toată lumea are 10 pe linie, indiferent de cât de bun sau de slab este copilul la materia respectivă. La religie, unde se predă confesional, nici nu ar trebui, din punctul meu de vedere, să se pună note. Dacă este însă vreun profesor de desen, să zicem, care pune mai puțin de 10, stârnește revolta elevilor și a părinților, cărora aproape că nu le vine să creadă. La fel se întâmplă și dacă iau, să spunem, un 6 pe un proiect plagiat de pe net sau compilat la repezeală, aproape fără să știe ce scrie în el.

Relativizarea și deturnarea notei de la rolul ei prim au și alte cauze: în afara examenelor naționale, evaluarea nu este standardizată și atunci rămâne la latitudinea profesorului. Unii sunt permisivi și largi la inimă, alții sunt foarte stricți și păstrează rigori greu de atins de un biet elev puțin interesat. Apoi, ni se cere un număr mare de note, chiar dacă semestrele s-au tot găurit, cu recapitulări, vacanțe, săptămâna altfel, simulări, evaluări care sunt doar furnizoare de date statistice – așa cum sunt cele de la clasa a IV-a, a VI-a. Așa că, dacă trebuie să pui cinci note, plus teza, este aproape imposibil ca toate să aibă o acoperire reală în cunoștințele și în capacitățile elevului. Dacă s-ar înlocui cu un test standardizat – un fel de teză, să zicem, și încă o notă – proiect, răspuns oral etc., poate lucrurile ar fi mai aproape de adevăr. Dar pentru aceasta ar trebui platforme online cu teste și baze de materiale pentru profesori, validate didactic și științific, ceea ce în prezent nu există.

Nota riscă să devină un scop în sine și un mijloc de tranzacționare. Nu sunt pentru renunțarea la note, cel puțin la elevii mari, dar cred că e nevoie de un alt mod de abordare. Pe care să îl accepte și părinții, și elevii, și profesorii.

 

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu