Citiri cu coada ochiului

Numai dacă nu speri nimic, poți ajunge să cunoști fericirea

V-aș întreba încă o dată, chiar dacă n-am făcut-o pînă acum: poți fi fericit într-o viață de om cît se poate de banală?

Răspunsul meu este unul singur, hotărît, definitiv, ferm, ca versul și credința lui Horaţiu („exegi monumentum aere perennius”*), ca arătătorul profetului, ca bocancul generalilor pe caldarîm: deci, nu știu. Seneca știa. Pe vremea lui, un filosof mai știa cîte ceva. Azi, nimeni nu mai înțelege nimic. Ăsta-i progresul!

Și ce știa Lucius Annaeus Seneca? O să vă dezvălui mai întîi ce nu știa. Nu știa că unii indivizi (altfel, perfect stimabili în toate celelalte privințe) pot spera să primească Premiul Nobel (sau oricare alt premiu universal) și că pot face o criză de ficat din pricina lui, dacă nu-l obțin la timp, exact cînd și-l doresc.

Dar ce știa Seneca? Să nu vă îngroziți de ce o să vă spun. În primul rînd, știa că orice speranță, oricît de mică, este o mare, o imensă naivitate. El o numea, și mai direct, „prostie”: stultitia. Nimeni nu dispune de trecut, afirmă Seneca, și cu atît mai mult (sau mai puțin) de viitor. Amîndouă aceste timpuri sînt neființe. Singurul lucru aflat în posesia omului este prezentul. Și nici acesta. Speranța mizează pe viitor, adică pe neființă și imprevizibil: „viața stupidă, declară filosoful, se concentrează cu totul asupra viitorului”. Să ne întoarcem, deci, în prezent.

Soarta este o succesiune de întîmplări, o înșiruire de hazarduri, de răsturnări și reveniri. Azi ești cît se poate de viu, mîine nu se știe. Azi ești consilierul împăratului Nero, mîine același Nero îți poruncește să-ți deschizi venele. Azi ești imperator și reciți poezii mulțimilor, în amfiteatru, ajutîndu-te de lyră, mîine mori înjunghiat de un centurion. Ca un cîine… Nimic nu e previzibil. Nu putem calcula nimic. Profeții și ghicitorii în măruntaie, augurii, sînt niște mincinoși. Soarta dezminte întotdeauna speranța și-și bate joc de omul care-și face iluzii. Ba își bate joc și de omul care nu-și face iluzii, de toți și de toate, cu o egală mărinimie.

În fond, numai cine speră are disperări ascuțite și poate umbla, văitîndu-se, pe culmile acestor disperări, niciodată prin văi. În treacăt fie spus, românii sînt meșteri în arta văitatului: asta Seneca nu o mai știa, nu poți să le știi chiar pe toate, îți mai scapă cîte un amănunt. Filosoful stoic nu vedea o legătură necesară între lipsa de speranță și fericire. Nici eu nu văd una. În schimb, André Comte-Sponville (a se vedea „Cea mai frumoasă istorie a fericirii”, Art, 2007) leagă strîns fericirea de absența oricărei speranțe. Una o exclude automat pe cealaltă. A fi fericit presupune lipsa completă a speranței. Sau, mai bine, numai dacă nu speri nimic, poți ajunge să cunoști fericirea. Și nici atunci…

Dar ce este, pînă la urmă, speranța? Dacă v-aș spune eu, nu m-ați crede. Nu sînt o sursă credibilă, un vestitor. Sînt complet ipotetic și nu pot fi verificat.

Rezum, prin urmare, opinia lui André Comte-Sponville. Speranța este:

  1. a) o dorință lipsită de orice bucurie (nu depinde cîtuși de puțin de doritor)
  2. b) o dorință lipsită de orice putere (nu stă în putința și înzestrările celui care dorește)
  3. c) o dorință lipsită de orice cunoaștere (nu știm niciodată dacă se va împlini sau nu). Tot ce se sprijină pe viitor, adică pe ignoranță și imprevizibil, este de acest soi.

Altfel spus: „Doar cel care nu speră la nimic este pe deplin fericit; doar cel care este pe deplin fericit nu mai are nimic de sperat” (p.154).

În consecință, lăsați deoparte orice speranță, deschideți poarta lumii de dincolo, intrați și fiți fericiți!

 

* Quintus Horatius Flaccus, „Carmina”, III: 30: „Am ridicat un monument mai durabil decît bronzul”.

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu