Cartea săptămânii

„Numărul zero” – conspirații, șantaj, manipulare

Început cu ani în urmă, romanul „Numărul zero” de Umberto Eco a văzut lumina tiparului în 2015, cu un an înainte de moartea autorului. Tot în 2015 este tradus în engleză, dar și în română (la Editura Polirom, în traducerea Ștefaniei Mincu). Ca mai toate romanele lui Eco, și acesta a fost un bestseller, iar explicația este simplă: „Numărul zero” nu s-a îndepărtat de rețetarul celorlalte romane semnate de autorul italian. Teoria complotului universal este, și în acest caz, esențială.

Naratorul, un scriitor ratat, un ziarist de nevoie, Colonna, este convocat de Simei, un personaj dubios, redactor, printre altele, al unei reviste pentru adulţi, să scoată o revistă cu numele „Mâine”. Tot în acest proiect sunt convocate și alte personaje cu un background să-i spunem interesant: Maia Fresia (o tânără de 28 de ani, expertă în știri mondene), Romano Braggadocio (fost redactor la un ziar de scandal), Cambria (un reporter care pândea stațiile de poliție în așteptarea unor subiecte senzaționale), Lucidi (probabil un agent al serviciilor secrete), Constanza (redactor, de asemenea, la câteva reviste care crescuseră atât de mult încât nu se oboseau să verifice autenticitatea știrilor), Palatino (expert în rebusuri). În fine, Simei a strâns o echipă de oameni predispuși la compromisuri. De ce? Pentru că însuși Simei se vânduse unui om de afaceri – proprietar de hoteluri și televiziuni –, numit Comandorul (Vimercate), care dorea ca prin știrile din revista „Mâine” să-i șantajeze pe mai-marii zilei, astfel încât să-și asigure și el locul în high-life-ul italian.

„Mâine”, însă, nu a fost concepută ca o revistă oarecare de scandal. Din această revistă nu ar fi trebuit să apară decât un singur număr, numărul zero, în care să existe știri dintre cele tari legate de politicieni, de oameni de afaceri, prin care aceștia să poată fi șantajați. Tirajul ar fi fost unul mic, destinat doar celor pe care Comandorul dorea să-i șantajeze. Știrile nu ar fi fost de actualitate, ci din trecut, iar numărul zero ar fi fost unul antedatat. Prin urmare, ziarul „Mâine” nu este o publicaţie adevărată, ci o ticluire, o ficţiune. Simei, redactorul-șef, are și el planurile lui, separate de cele ale Comandorului. Dorește să scrie o carte despre revista „Mâine”. Mai exact, despre mașinăria de șantaj din spatele acesteia, pentru a-l șantaja, la rându-i, pe Comandor. Dar pentru că nu-i capabil să scrie o carte, îi propune lui Colonna, pentru o sumă considerabilă de bani, să scrie volumul cu pricina, pe care va apărea, bineînțeles, numele lui Simei: „–… Deci mă pregătesc: dacă totul se duce de râpă, public cartea. Va fi o bombă şi-mi va aduce nişte bani sub formă de drepturi de autor. Sau poate că nu, zic şi eu aşa, poate că cineva nu doreşte s-o public şi-mi dă o groază de bani. Neimpozabili“.

Braggadocio este unul dintre personajele cele mai interesante ale romanului, care aminteşte de un alt personaj pitoresc al lui Eco, şi anume de Belbo din „Pendulul lui Foucault”. Ca şi Belbo, Braggadocio este prizonierul vremurilor mussoliniene, al intrigilor ţesute în acei ani tulburi. Există, aşadar, un fir roşu care trece prin toate romanele semnate de Eco, fir roşu care le uneşte, le dă unitate, creează punţi de legătură între ele, punţi intertextuale care fac deliciul cunoscătorilor. În siajul unor Borges, Pynchon sau Sábato, autori forjaţi, ar spune unii, în pură tradiţie postmodernistă, Umberto Eco se joacă cu realităţile multiple, le suceşte pe toate părţile, le studiază mecanismele de funcţionare, mecanisme care, în cele din urmă, pentru personaje, devin incontrolabile. Braggadocio este acel personaj care vede comploturi peste tot și îi contaminează pe toți cei din jurul său.

„Numărul zero” este o poveste despre corupție, despre șantaj, dar și despre felurite și întortocheate conspirații. Este o poveste despre nebunia lumii moderne, despre puterea mass-mediei, despre manipularea unor popoare întregi prin emisiuni stupide, dar și prin știri-bombă. Ce se va întâmpla în viitor? Se va schimba reacția oamenilor la astfel de stimuli? Colonna, personajul lui Eco, este foarte sceptic. Oamenii vor deveni din ce în ce mai imuni la fărădelegile celor care îi guvernează, iar infractorii nu vor mai avea nicio problemă în a avea cariere strălucite în afaceri și politică. Finalul, replica lui Colonna după vizionarea unui documentar BBC despre Operațiunea Gladio (prin care s-a urmărit discreditarea mișcării socialiste italiene), este mai mult decât sugestiv din acest punct de vedere: „– Iubito, nu iei în considerare că treptat-treptat și Italia va deveni la fel ca țările de vis în care vrei să te exilezi. Dacă am reușit noi să acceptăm și pe urmă să uităm toate lucrurile pe care ni le-a povestit BBC-ul, înseamnă că suntem pe cale să ne pierdem simțul rușinii. N-ai văzut cum toți intervievații din seara asta povesteau liniștiți că făcuseră asta sau ailaltă și aproape că așteptau o medalie? Nici vorbă de clar-obscur ca în Baroc, lucruri de Contrareformă, traficul se desfășoară en plein air, ca în picturile impresioniștilor: corupție autorizată, mafiotul în mod oficial în parlament, evazionistul la guvern, iar la ocnă numai găinarii albanezi. Oamenii cumsecade vor continua să-i voteze pe răufăcători pentru că nu vor crede ce spune BBC-ul sau nu vor vedea emisiuni de genul celei din seara asta, pentru că se uită nesimțiți la niște porcării, poate teleshoppingul lui Vimercate o să ajungă în prime time, dacă va fi omorât careva important, n-are nimic, îi organizăm funeralii de stat. Noi rămânem în afara jocurilor: eu mă apuc să traduc din nou din germană și tu te-ntorci la revista ta pentru coiffeurs pour dames, și săli de așteptare de la dentiști. În rest, un film frumos seara, weekenduri aici, la Orta – și să-i ia dracu’ pe toți. Ajunge doar să așteptăm: odată devenită în chip definitiv Lumea a Treia, țara noastră va fi perfectă să trăiești în ea, ca și cum totul ar fi Copacabana/ femeia-i regina/ femeia-i suverana”.

Umberto Eco, „Numărul zero”, traducere din limba italiană de Ştefania Mincu, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 232 p.

Parteneriat media


Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu