Atelier Verba Woland [Remix]

O brățară, niște feneci, un canibal, niște călugări

Totul a început de la brățara metalică de 20 cm lungime care stătuse în soare câțiva ani pe o tejghea de lângă satul Keshiba. După ce am încercat-o, am știut că poveștile de viață ale tuturor femeilor care o încercaseră urmau să facă parte din mine. Adică urmau să mă locuiască tocmai în felul în care brățara lunguiață mi se lipise de piele și-mi lăsase dâre firave de nisip roșcat din deșert. Pigmentul acela stoca întreg nisipul Saharei tunisiene și al femeilor care voiseră să cumpere brățara, chiar dacă în cele din urmă o abandonaseră pe tejghea tocmai ca eu să o găsesc, să o încerc pe brațul stâng și să o cumpăr. Era o brățară cu povești.

Șoferul jeepului nostru care se lăuda că știe să învârtă volanul exact ca în raliul Paris-Dakar, începuse să lălăie etihelhaisurmene Sahara eeeee, o muzichie ritualică strașnic ritmată ce ne făcuse și pe noi, cei șase călători (Carlos, Lara, Blanca, Janjac, Kikuko și eu) să preluăm din sonoritățile arăbești, dansând pe scaunele din jeep care săltau și ele peste dune. În vremea aceasta, ceilalți trei prieteni valahi, Simo, Crina și Yon, erau scuturați de alt șofer-jeeper într-o ambarcațiune aflată în fața noastră. Când, după o puzderie de zgâlțâituri, am coborât și ne-am descălțat în vârful celei mai înalte dune, ne-am trezit înconjurați de doi adolescenți mieroși care veniseră, fiecare, în brațe cu câte o vulpe a deșertului. Vietățile erau prichindele și moarte de frică, poate fuseseră sedate sau îmblânzite cu asprime, cine știe. Fenecii aveau mutrițe triste și absente, iar ghearele lor stăteau cuminți, fără vreo zbatere. Cât despre botul lor lunguieț, nici vorbă să se deschidă, mut era ca o lebădă, vorba poetului.

Între timp căzuse amurgul când am ajuns la pâlcul himeric de case ce alcătuiseră decorul și o parte din platoul de filmare din „Star Wars”, primul episod. Printre chiliile părăsite, adolescenți și maturi îmbiau cu cămile blânde, hărțuindu-i pe turiști pentru un bănuț. Clădirile aducând cu niște tumuli erau în ruină, dar apusul soarelui făcea ca ele să fie scintilante și să conțină, fie și doar pentru o singură clipă, lumea pierdută și mereu renăscută a mirajelor pe care numai deșertul le adună la un loc. Era o ladă de zestre a vizionarilor, un cufăr răsplin. Ne aflam la Ong Jmal. De la brățara de 20 cm, laolaltă cu vulpițele albe ale deșertului și cămilele molfăitoare, de la nisipul pe care îl simțeam sub tălpi ca mătasea, de la casele-tumul din filmul de odinioară am ajuns la alt film, la Chat Jredi. Deșertul fusese tăiat de mici lacuri de apă sărată. Contactul dintre nisipul roșcat și sarea gălbuie făcuse ca bălțile semi-uscate rămase să aibă culoare viorie. Era ca într-o pictură de Yves Tanguy. Cineva, poate tot un șofer, ne-a precizat că aici se filmase „Pacientul englez”, dar eu eram sceptică. În mijlocul zgrunțuros al băltoacelor, pe un țugui de nisip, se găsea o barcă cu o singură vâslă. Oare cine era barcagiul și pe unde umbla? Nu mi-l închipuiam defel pe Ralph Fiennens între țurțurii de sare gemă. Pe cap, șoferul jeepului îmi înfășurase șalul portocaliu după moda berberă, ca să mă apere de soare și de vreo furtună de nisip. Dar eu o așteptam pe cea din urmă ca pe o stază a imaginației dincolo de fierbințeala nisipului magrebin. În corturi, fuseseră așternute mesele pentru ospăț, cu lumânări înfășurate în hârtie creponată, ca niște lampioane. Cântecele erau în așteptare. Berbecii fuseseră jupuiți și fierbeau în cazane în care ierburile deșertului se amestecau ca-n junglă. Atunci mi-am adus aminte de cele 12 cămile și 3 vulpi. Era o șaradă pe care în urmă cu paisprezece ani o degustasem și căreia îi făcusem jocul epic.

Din deșertul tunisian, poveștile din brățară aveau să mă poarte în Amazonia și apoi din nou în Sahara. Ultima care încercase brățara-manșetă înaintea mea fusese Francimar, brazilianca. Era cât pe ce să o cumpere, dar în cele din urmă o abandonase pe tejghea, fără vreo noimă, dacă nu cumva noima era tocmai în renunțare. Așa că atunci când mi-am lipit brățara de piele, cea dintâi poveste a fost amazoniană, chiar dacă mă aflam în Tunisia unde fantasmologii sosiți la Congres își mișcau sfios șoldurile, mimând un dans care nu le stătea în fire, dar pe care voiau să-l învețe de la băștinași.

Bunica lui Francimar fusese o indiancă trăitoare în pădurea amazoniană unde ajunseseră primii săpători în arbori de cauciuc. Avea 15 ani când unul dintre lucrătorii emigranți se îndrăgostise de ea și o luase în căsătorie, după ce o creștinase, vrând-nevrând. Cauciucarii, cum erau numiți tăietorii în arbori care scurgeau prin jgheaburi sucul alb, reușeau să pună ceva bănuți deoparte atunci când nu erau jefuiți de hoții pușcași deprinși să trăiască pe spinarea celor pe care îi prăduiau. Francimar nu mai știa care era numele indian al bunicii ei, dar în clipa în care încercase brățara-manșetă eu aflasem acel nume, printr-o molipsire amazoniană. Era foarte simplu, nu putea fi decât Mar, prescurtat, sau Marij.

Bărbatul ei cauciucar o învățase pe Marij să tragă cu pușca, în așa fel încât să nu fie prăduită. Așa că, într-o zi, cu doi plozi alături, Marij care avea acum 18 ani, împușcă în piept un hoțoman și o porni cu plozii spre oraș, ca să i se piardă urma. Aici se topi și pieri în câteva luni, căci odată cu ieșirea din pădurea amazoniană își pierduse îndeajuns și sufletul. Orașul era sec și prăfos, fără alte animale decât oamenii pe două picioare. Bunicul lui Francimar rămase să crească singur orfanii de mamă, cu banii strânși din cauciucărie. Îi crescu 20 de ani și apoi îi lăsă în plata domnului, iar el se călugări. Trecură destui ani de singurătate, timpul o luase la goană, brrr, ca săgeata răzleață. La capătul călugăriei sale simți nevoia să se întoarcă în satul din pădurea amazoniană unde o cunoscuse, cândva, pe indianca de 15 ani ce avea să devină bunica lui Francimar. Băștinașii din pădure, atât cât mai rămăsese din junglă, erau mânioși pe cauciucari și recunoscură destul de repede în călugărul de pripas pe fostul cauciucar însurat cu o fetișcană de 15 ani, care împușcase un jefuitor și mai apoi fugise în oraș. Și atunci se întâmplă ceea ce se întâmplă, întrucât unul dintre pădureni îl ucise cu o machetă pe călugăr ca să îl mănânce. Băștinașii nu erau canibali, dar în fapta pădureanului se găsea un lucru fără cusur: el voia să-l mănânce pe călugăr ca, astfel, să-l mănânce pe dumnezeul creștin. Nu se mai știe dacă actul de canibalism s-a petrecut ca atare sau a fost doar o simplă cleveteală, dar legenda pădureanului care l-a mâncat pe călugăr ca să-l mănânce chiar pe Dumnezeu s-a răspândit atât în interiorul junglei, cât și în afara ei.

Din pădurea amazoniană ajung cu povestea iar la Chat Jredi, adică la locurile uscate cu sare viorie, din deșertul tunisian. În mijlocul unui astfel de loc, se găsea o barcă solitară cu o singură vâslă. Barcagiul care o abandonase și care venise aici ca să-și găsească liniștea era un brazilian specializat în afaceri imobiliare, mai exact în vile pe malul mării, urmaș al pădureanului care îl mâncase pe călugărul de altădată. Bunicul lui canibal nu făcuse închisoare și nu fusese capturat niciodată, fiindcă era considerat un om sfânt, ascuns în străfundurile pădurii amazoniene. Dar cei trei fii ai lui plecaseră la oraș și investiseră banii cauciucarilor în case ridicate pe plaja Ipanema din Rio de Janeiro. La început, nimeni nu dădea doi bani pe ele, dar prin anii ’60-70 ai secolului trecut, începuse nebunia cu Rio, carnavalul, dansurile, marijuana, iar cei trei frați avură succes. Din cei trei frați care erau fiii canibalului, doar unul avea la rândul lui un fiu ce ajunsese să investească în Tunisia. Dar, pe la 50 de ani, acestuia i se năzări că e sfânt și se retrase într-o cocioabă pe marginile unuia dintre lacurile cu sare gemă din deșert. Putea fi văzut vâslind doar o dată pe an, când ploile făceau ca lacul cel mai mic să se umple cu apă, iar barca să poată aluneca în zona iluzorie a deșertului tunisian, numită Chat Jredi. Nepotul canibalului, al cărui nume nu e necesar să fie cunoscut, creștea și hrănea feneci în tinda cocioabei. Cămile nu avea defel.

Tunisienii din satele dimprejur, din deșert, sau trăitorii în corturi și păstorii de oi și capre, se obișnuiseră cu el, de-a lungul anilor și începură să îl vadă ca pe un om sfânt. Nu se știa prea limpede de ce ar fi fost sfânt și de fapt nu conta nici cât negru sub unghie. Dar camionagiii cu cisterne de apă care treceau adesea prin fața cocioabei povesteau că îl zăriseră, în amurg, dansând cu vulpile albe ale deșertului care mai și cântau pe deasupra. Ce anume muzichie cântau fenecii nu e greu de ghicit, șoferul jeepului nostru în drum spre Ong Jmal știa cel mai bine: hahilmene eeeeee etetrahiSahara eeeeee!

9-12 martie 2018, Tunisia

© Fotografii din arhiva autoarei

Parteneriat media


Despre autor

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Actualmente este profesor la catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2016). Este, de asemenea, redactor-șef al revistei de cultură „Steaua”. A publicat 8 cărți de poezie, cele mai cunoscute fiind: „Oceanul Schizoidian” (1998, 2006); „Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” (2002, 2016); „Kore-Persefona” (2004); „Coma” (2008); „California (pe Someș)” (2014). A publicat 2 cărți experimentale de poezie, la patru mâini, alături de Andrei Codrescu („Submarinul iertat”, 2007) și Marius Conkan („Ținutul Celălalt”, 2011). Ca prozatoare a publicat 7 cărți, cele mai cunoscute fiind: „Tricephalos” (Editura Dacia, 2002); „Nebulon” (Editura Polirom, 2005); „Naşterea dorinţelor lichide” (Editura Cartea Românească, 2007); „Angelus” (Editura Humanitas, 2010) și „Un singur cer deasupra lor” (Editura Polirom, 2013, 2015). Ca eseistă, Ruxandra Cesereanu a publicat 8 cărți și a coordonat tot atâtea.

2 comentarii

  • De-a dreptul enervant cât de frumos ați scris. Am trăit aceleaşi experiențe în Tunisia, am trecut şi prin Ipanema, dar n-am avut nici prezența de spirit, nici naturalețea de a le pune în cuvinte. Mulțumesc că ați făcut-o pentru mine!

Scrie un comentariu