Plicul lui Pașadia

O galerie separată

„Ce scriitoare ar trebui să fie prezente în canonul şcolar şi în programa pentru bacalaureat?” – acesta a fost titlul unei anchete pe care a inițiat-o „Observator cultural” la ideea Marianei Gorczyca, în numărul 917 din 06.04.2018. Unul dintre răspunsuri, cel al lui Bogdan Crețu, m-a pus pe gînduri.

Crețu scrie: „Consider că este oricînd bine-venită o revizuire a ierarhiei literare, dar în sensul pe care Lovinescu îl dădea conceptului: acela de reconsiderare pe criterii estetice. Orice alt tip de reașezare e fals și provizoriu. Faptul că, în special pentru secolul al XIX-lea (pentru veacurile dinainte nici nu are rost să deschidem discuția) și pentru începutul celui de al XX-lea, numărul scriitoarelor reprezentative (din punct de vedere literar, cum altfel?) este foarte mic nu e o deturnare machistă a istoriei literaturii, nu este nici rămășița vreunei viziuni patriarhale. Dacă ar fi așa, totul s-ar putea rezolva foarte ușor. E vorba mai curînd de o adecvare (antipatică, poate chiar cinică) la realitate. La o realitate literară, care nu e decît simptomul unui nivel de cultură și de civilizație specific respectivului moment. Ce poate face istoricul literar? Să inventeze scriitoare de bună calitate, cu opere valabile, încă frecventabile, în secolul al XIX-lea? De unde să găsească el în epocă scriitoare de nivelul unor scriitori precum Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici? Cu Dora dʼIstria, Elena Hartulari, Matilda Cugler, Veronica Micle, Iulia Hasdeu, Adela Xenopol, Maria Cunțan nu se poate încropi tabloul plauzibil al literaturii veacului”.

Cred că sînt multe probleme aici. Să operezi în 2018, la aproape un veac după volumul „Camera separată” al Virginiei Woolf și după postmodernism, cu o noțiune a valorii neatinse de nimic e totuși foarte inocent.  „O femeie trebuie să dispună de bani şi de o cameră separată, dacă vrea să scrie ficţiune”, spune faimosul dicton din volum, și deși lucrurile au evoluat, sîntem contrariaţi chiar și astăzi de forța stereotipurilor. „Luați exemplu!” – sîntem îndemnați soția mea și cu mine ori de cîte ori vreo mătușă sau vreun unchi vede un copilaș drăguț pe stradă sau la rude. Mai precis, am fost îndemnați pînă cînd am scris o tabletă amară despre faptul că noi credem că decizia ne aparține. Noémi ar trebui să nască plină de bucurie, iar eu – să cîștig bani pentru a întreține familia. Copilul e un rezultat, nu o persoană, iar noi sîntem niște funcții pe care încă nu le-am onorat.

Dar chiar și fără Woolf, lucrurile sînt foarte complicate. E. Lovinescu, pe care Bogdan Crețu îl citează, a considerat că piesele lui Caragiale nu vor fi interesante după un timp. A fost el vreun tîmpit sau a fost influențat de propria scară de valoare? Și chiar asta e problema: în timp, se creează o valoare imuabilă, dar oricînd se pot întîmpla surprize. Mihail Sebastian a devenit mare datorită „Jurnalului”, fiindcă nu cred că îmi va spune cineva că romanele sau chiar piesele lui sînt de talia acestuia. Și cînd citesc postările lui Paul Cernat de pe Fb, cu portretele scriitorilor, îmi dau seama că literatura română e mult mai altfel decît am știut-o.

Și mai e ceva. Canonul literaturii române mi se pare unul al marilor bărbați. Chiar și subiectele de la bac mi se par mai conservatoare decît cele din literatura maghiară. O alternativă la veșnica galerie de Feţi-Frumoși poate ar sensibiliza și publicul la problemele încă neînțelese ale feminității.

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

1 comentariu

  • Foarte bine spus! Valoarea estetică / artistică este la rândul ei o variabilă, nu este o măsură absolută!

Scrie un comentariu