Cartea săptămânii

O poveste despre celebritate, iubire și ratare

„…există lucruri mai rele decât simpla durere de a nu fi publicat: să rămâi într-un anonimat perfect.”
(David Foenkinos, „Misterul Henri Pick”)

 

După câteva încercări eșuate, David Foenkinos a reușit, în 2001, să își publice primul său roman, „Inversion de l’idiotie: De l’influence de deux Polonais”, la prestigioasa editură Gallimard. Au urmat apoi alte romane, unele dintre ele devenind adevărate bestselleruri, ca „Le potentiel érotique de ma femme” (2004), „Les cœurs autonomes” (2006), „Qui se souvient de David Foenkinos?” (2007), „Le saule pleureur de bonne humeur” (2012), „Je vais mieux” (2013),  „Charlotte” (2014), roman răspltătit cu Premiul Renaudot şi Premiul Goncourt des Lycéens. În 2016, Foenkinos publică un roman ceva mai aparte, „Le Mystère Henri Pick” („Misterul Henri Pick”), apărut și la noi în 2019, la Editura Nemira, în traducerea Cristinei Nan, o carte în care, în spatele umorului, al ironiei, se țes adevărate drame existențiale.

Povestea imaginată de David Foenkinos poate fi citită și ca o parabolă a ceea ce îți dorești în viață. De cele mai multe ori ezităm, în viețile noastre, între formă și fond – că tot avem noi, românii, această tradiție a formelor fără fond. Îți dorești strălucirea, notorietatea, recunoașterea, care nu înseamnă neapărat fericire, sau o viață banală, ascunsă de ochii lumii, deloc strălucitoare, deloc sclipitoare, dar care pentru tine înseamnă mai mult decât orice? Până la urmă ce înseamnă ratarea? Toate personajele din romanul lui Foenkinos trăiesc, într-un fel sau altul, acest sentiment: ratarea ca scriitor, ratarea în iubire, ratarea în viață.

Biblioteca manuscriselor refuzate de editori este un simbol al ratării supreme – ultima soluție pentru scriitorii care au fost refuzați de atâtea ori de diverși editori, încât și-au pierdut orice speranță că vor mai fi publicați vreodată, cu atât mai mult citiți de cineva. Pentru un scriitor probabil nu există o umilință mai mare. Nu întâmplător chiar și marii scriitori, care s-au bucurat de succes în timpul vieții, în momentul în care au simțit că încep să fie ignorați de editori și cititori, aleg de cele mai multe ori o soluție extremă: moartea (de preferat, cred ei, umilinței de a nu mai fi citit). Un exemplu este chiar Richard Brautigan, al cărui nume îl poartă biblioteca americană a manuscriselor refuzate. Refuzat la început de editori, Brautigan a cunoscut mai apoi succesul. A fost o întâmplare, o conjunctură favorabilă: a apărut mișcarea hippie care l-a adoptat și l-a adulat. A fost unul dintre reperezentanții de marcă ai generației Beat. Când a simțit că nu mai are același succes ca până atunci, s-a sinucis. A deschis fereastra camerei sale care dădea spre ocean, a băut dintr-o sticlă de whisky și s-a împușcat. Cadavrul a fost descoperit după câteva săptămâni. Un final nefericit pentru un autor devenit în zilele noastre un icon. Iată cum apare în roman povestea lui Richard Brautigan, poveste care este și cea a bibliotecii refuzaților, idee aparținându-i scriitorului american (biblioteca aceasta, trebuie spus, este inversul imensei biblioteci borgesiene, formată numai din capodopere, un fel de rai în care un cititor pretențios își poate umple cu folos timpul de după moarte; biblioteca lui Brautigan, dimpotrivă, pare un iad plin de cărți mediocre sau de-a dreptul proaste, în ciuda a câtorva excepții): „Revenind la povestea manuscriselor refuzate, Brautigan însuși încercase de multe ori și primise unul după altul numai răspunsuri negative. Înainte de a deveni autorul emblematic al unei întregi generații, înainte ca grupurile hippie să ajungă să-l prețuiască, Brautigan petrecuse mai mulți ani în mizerie. Neputându-și plăti biletul de autobuz, mergea și trei ore pe jos pentru a ajunge la o întâlnire; neavând ce să mănânce, nu refuza niciodată un sendviș oferit de vreun prieten. Toți acești ani dificili se scurseseră în ritmul refuzurilor din partea editorilor. Nimeni nu credea în el. Textelor sale, care mai târziu aveau să devină imense succese literare, nu li se acorda decât o privire fugară și disprețuitoare. Această perioadă, în care cuvintele îi erau batjocurite de toată lumea, îi inspirase povestea bibliotecii cu manuscrise refuzate. El însuși știa din proprie experiență ce înseamnă să fii un artist neînțeles”. Interesantă este și nota de subsol a autorului referitoare la expresia „artist neînțeles”, un loc comun moștenit de la romantici: „De parcă a fi recunoscut înseamna să fii înțeles. Nimeni nu e niciodată înțeles și cu atât mai puțin scriitorii. Ei rătăcesc prin regatele emoțiilor șubrede și, în mare parte din timp, nu se înțeleg nici măcar pe ei înșiși”. Punct ochit, punct lovit!

Ce mai poți spune despre scriitorii care nu au avut parte de succes în timpul vieții, cărora editorii le-au refuzat manuscrisele de nu știu câte ori, încât disperarea și depresia i-au împins în aceeași capcană a morții! Foenkinos dă și câteva astfel de exemple. Unul dintre ele este cel al lui John Kennedy Toole, autorul, printre altele, al excepționalului roman „Conjurația imbecililor”. Cu multe respingeri editoriale la activ, Toole decide să se sinucidă la numai 31 de ani. Peste ani, romanul a fost publicat prin eforturile mamei sale și a cunoscut succesul pe care îl merita de bun început. Elias Canetti, al cărui roman „Orbirea” a fost refuzat de asemenea de numeroși editori, a ales așteptarea, și bine a făcut. El este unul dintre cazurile fericite.

Uneori, noi, cititorii, nu știm câte drame se ascund în spatele cărților pe care le citim cu atâta încântare. Nu știm că ele au frânt destine, că, de fapt, frumusețea lor a fost plătită, nu de puține ori, cu viața creatorului. Asta este partea serioasă, ba chiar sumbră a cărții lui David Foenkinos.

Probabil cel mai interesant aspect al acestui roman este cel legat de viața editorială, de modul în care cărțile cunoscute ajung cunoscute. Ideea de bază, așa cum apare ea în romanul lui David Foenkinos, este una simplă, care ține de marketing: mai întâi există povestea cărții și de-abia mai apoi și cartea. De fapt, ceea ce vinde o carte este povestea din spatele cărții, atât de bine marketată încât nu ne dăm seama că ea este exterioară cărții în sine și nu conținută în ea. Este vorba despre acea confuzie despre care am vorbit la început, dintre formă și fond. „Marile capodopere sunt însoțite, ne spune Foenkinos, de un roman al romanului.”

În „Misterul Henri Pick”, un manuscris, cu un titlu cam pompos „Ultimele ore ale unei povești de dragoste” de Henri Pick, găsit într-o bibliotecă a manuscriselor refuzate, este transformat într-un bestseller tocmai prin povestea găsirii sale, dar și prin specularea misterului care îl înconjoară pe autorul manuscrisului cu pricina. Viața editorială franceză este dată pur și simplu peste cap. Editurile caută numai autori refuzați, iar criteriul de publicare este numărul cât mai mare de refuzuri încasate de bieții autori. Mai mult, nume deja celebre, precum Beigbeder, își asumă, mai în glumă, mai în serios, identitatea misteriosului Henri Pick, profitând astfel și ei de succesul manuscrisului găsit în biblioteca refuzaților: „Romancierul Frédéric Beigbeder a profitat de ocazie pentru a scrie o cronică: «Eu sunt Pick!» La urma urmei, romanul fusese publicat de editorul său. Şi, fiind un mare cunoscător al Rusiei (acolo îşi amplasase povestea unuia dintre romane), trebuia să-l cunoască bine pe Puşkin. Într-un fel, era plauzibil. Jurnaliştii au alergat după el câteva zile, iar el s-a folosit de asta ca să anunţe în stânga şi-n dreapta apropiata publicare a noului său roman. Ca strategie de marketing, era nemaipomenit. Acum nimeni nu-i mai putea ignora existenţa şi nici titlul: «Prietenia (tot) trei ani durează»”.

Întrebarea aflată pe buzele tuturor, „Cine este Henri Pick?”, reflectă foarte bine tendința cititorului din toate timpurile de a ști cât mai multe despre scriitori, de a scotoci prin inimitatea acestora în speranța că vor găsi ceva extraordinar. De altfel, nu ne întrebăm și noi, după atâția ani, „Cine a fost William Shakespeare?”. Se poate ca notorietatea lui Shakespeare să aibă legătură și cu acest mister al identității sale. Cărțile cu un mare succes la public sunt și cele despre viețile intime ale scriitorilor. De acest obicei al cititorilor nu s-au putut feri nici autori foarte discreți ca Salinger sau Pynchon.

În fine, romanul semnat de David Foenkinos poate fi citit și în notă detectivistică. Există o adevărată anchetă pentru afla identitatea misteriosului Henri Pick, anchetă care-l ține pe cititor în suspans până la finalul poveștii. Ancheta, însă, este, zic eu, doar un pretext de a spune foarte multe despre ce înseamnă a fi scriitor, despre ce înseamnă succesul, dar și ratarea. Multe destine sunt prinse în acest tăvălug creat de Henri Pick, destine care se împlinesc sau se ratează (depinde de perspectiva, de unghiul din care le privim). În încheiere, nu pot decât să-l citez pe Cioran cu un aforism care tronează și pe o plăcuță de la intrarea în biblioteca refuzaților (cea imaginată de Foenkinos): „Parisul este locul ideal să-ți ratezi viața”.

David Foenkinos, „Misterul Henri Pick”, traducere din limba franceză de Cristina Nan, Colecţia „Babel”, Editura Nemira, București, 2019, 280 p.

 

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu