Cartea săptămânii Cronici

O poveste despre oameni, animale și întuneric

Pe 28 decembrie 2018 Amos Oz a plecat dintre noi. S-a retras discret – ce a avut de spus a scris în cărţile lui. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Într-un asemenea moment, este foarte greu să alegi una dintre cărțile sale pentru a-l evoca așa cum se cuvine. Alegerea cea mai firească ar fi, probabil, cartea sa autobiografică din 2002, „Poveste despre dragoste și întuneric”. Totuși, pentru acest număr al Literomaniei nu am ales acest volum, ci un altul, unul atipic, cred eu, pentru romancierul Amos Oz. Este vorba despre „Deodată în adâncul pădurii. O poveste” (din care puteți citi un fragment aici, pe Literomania), carte publicată în 2005 și tradusă la noi de Ioana Petridean, la Humanitas Fiction, în 2017.

Pentru prozatorul specializat în investigarea mecanismelor psihologice care definesc, în diverse etape, relațiile umane (dintre care cele de dragoste par a fi fost privilegiate), un volum ca „Deodată în adâncul pădurii. O poveste” este o provocare. În primul rând, nu este o poveste pentru copii, deși poate fi spusă/citită și copiilor. Nu bizarul poveștii surprinde – în cele din urmă, bizarul este ingredientul de bază al unei povești reușite –, ci partea ei întunecată, aproape demonică în neliniștea pe care o creează. Probabil doar Frații Grimm sau Charles Perrault au avut curajul să surprindă în poveștile lor această parte întunecată a lumii. În al doilea rând, nu este o poveste cu un final clar, care să furnizeze cititorului leneș o rezolvare mulțumitoare, așa cum se întâmplă într-o poveste clasică.

Într-un sat de munte, înconjurat de o pădure sumbră, cu o comunitate în care toți oamenii se cunosc între ei, doi copii, Mati și Maia, hotărăsc să afle de ce în sat nu mai există niciun fel de animal sau pasăre. Ce s-a întâmplat cu ani în urmă acolo, în satul lor, de a fost părăsit de toate animalele și, mai ales, de ce acestea, după atâta timp, nu se mai întorc? Oamenii mari nu vorbesc despre asta, se mulțumesc să dea din cap a negare și să susțină că nu mai există animale pentru că ele sunt acum prizonierele lui Nehi, demonul muntelui, care a coborât într-o noapte în sat și a luat cu el toate animalele. Doar câțiva mai îndrăznesc să vorbească despre acestea din urmă. Învățătoarea Emanuela, de exemplu, care le explică copiilor „cum arată un urs, cum respiră peștii și ce sunete scoate hiena noaptea”. Sau bătrânul pescar Almon, care nu mai este pescar, căci în râul care traversează satul nu mai există pești.

Prima dată, din sat a fugit un băiețel, Nimi cel micuț. El„a început, ca urmare a lecțiilor Învățătoarei Emanuela, să viseze noaptea animale”. A doua zi, își povestea visele colegilor, care-l luau în râs. Băiețelul nu reușea să se facă ascultat și din cauza înfățișării sale, fiind deseori ținta ironiilor: „Nimi era un băiețel cu capul în nori și cu mucii aproape mereu curgându-i pe buza de sus. Iar pe lângă toate astea, mai avea și o strungăreață mare între dinții din față, lați și mult ieșiți în afară. Copiii porecliseră golul acela «groapa de gunoi»”. El fuge de acasă în pădurea care înconjoară satul și se reîntoarce după trei săptămâni bolnav de ceea ce sătenii au numit „euforie” (oricine intra în pădure risca să se îmbolnăvească de „euforie”): „După trei săptămâni s-a întors, slab și murdar, și zgâriat și lovit din cap până-n picioare, dar fericit și plin de entuziasm. Iar de-atunci înainte, Nimi cel micuț a fost mereu fericit, însă nu a mai vorbit niciodată: nici măcar un singur cuvânt nu a mai rostit după întoarcerea din pădure, învârtindu-se fără rost, desculț și zdrențăros, pe ulițele satului, cu mucii curgându-i pe buza de sus și dezvelindu-și dinții și strungăreața mare. Traversa în fugă curțile din spate, se cățăra în copaci și pe stâlpii de înaltă tensiune, plin de entuziasm, în timp ce ochiul drept îi lăcrima fără încetare din pricina vechii lui alergii”.

Mati și Maia nu se lasă impresionați de pățania lui Nemi și simt, la rândul lor, „ispita întunericului”, a acelui întuneric care înconjoară pădurea și din care se întrupează, noapte de noapte, demonul Nehi. Ca și Nemi, ei sunt diferiți. Și, de asemenea, pentru că sunt altfel, sunt ridiculizați. Dar lor nu le pasă, ei cunosc o taină, o taină care îi unește și care îi face să se îndepărteze de ceilalți și să plece în pădure în căutarea animalelor dispărute. Iată și taina care-i unește pe cei doi copii:

„În concluzie, a spus Maia după ce s-a gândit puțin la toate lucrurile acestea, în concluzie putem spune că ne aflăm cu toții, fără excepție, în exact aceeași barcă: nu doar toți copiii, nu doar întreg satul, nu doar toți oamenii din lume, ci toate ființele însuflețite. Noi toți. Dar eu nu sunt sigură care este răspunsul corect la această întrebare: Oare și plantele sunt rude îndepărtate ale familiei noastre?

Prin urmare, oricine îl batjocorește sau îl rănește pe unul dintre cei aflați în barcă, a spus Mati, se dovedește a fi fără minte, lovindu-i de fapt pe toți”.

Dacă Hansel și Gretel, cei doi copii din basmul Fraților Grimm, sunt duși în pădure fără voia lor, Mati și Maia pornesc în expediția lor din proprie inițiativă. În pădure, prima ființă întâlnită este Nemi cel mic, care nu mai pare nebun și care recunoaște că mimează nebunia doar pentru a fi lăsat în pace.

Ca și Hansel și Gretel, Mati și Maia ajung în dreptul unei case ciudate, cu o curte imensă. Acolo cei doi găsesc toate animalele dispărute din sat, dar și din pădure. Toată această menajerie se află în grija unui singur om, un om care se dovedește a fi demonul Nehi. El le spune povestea lui: cum a învățat să vorbească limbile tuturor animalelor, cum a fost ironizat, batjocorit și izolat doar pentru că era altfel decât ceilalți. Bolnav de euforie, a fost izolat pentru a nu-i contamina și pe ceilalți. „Dar – mărturisește bărbatul – în adâncul inimilor voastre, Maia și Mati, știți amândoi, de foarte multă vreme, că o asemenea boală nu există: au inventat boala euforiei pentru ca nimeni să nu îndrăznească să se apropie. Pentru a-i izola pe oameni…”

Aflând povestea lui Nehi, nu poți să nu te gândești la povestea unui alt pui de om care a crescut în junglă împreună cu animalele. Este vorba despre povestea lui Mowgli, probabil cea mai cunoscută din volumul „Cartea junglei” de Rudyard Kipling (nu, nici „Cartea junglei” nu este o carte pentru copii!). Ca și Mowgli, Nehi a aflat în timp foarte multe despre limbile animalelor, în care adevărul și minciuna sunt prezente în egală măsură, dar din care lipsesc cuvintele batjocoritoare sau umilitoare. O să redau în întregime pasajul din cartea lui Amos Oz, tocmai pentru că aici este exprimat foarte bine acel adevăr pe care îl aflase și Mowgli trăind alături de animale și departe de oameni:

„Odată cu trecerea anilor mi-a devenit tot mai limpede faptul că și animalele spun uneori vorbe mincinoase, fie pentru a evita un pericol, pentru a se lăuda, pentru a-și înșela prada, pentru a-i speria pe ceilalți, sau pur și simplu pentru a-i impresiona pe cei cărora le fac curte. Exact ca noi toți.

Au chiar și cuvinte speciale, care exprimă bucurie, exaltare, uimire și plăcere. Până și animalele considerate mute, ca de exemplu fluturii, licuricii, peștii și melcii, și ele au câteva cuvinte, care nu sunt rostite cu voce tare, ci constau într-un fel de vibrații ușoare, care sunt receptate de ascultător la nivelul pielii, al blănii sau al penelor, și nu prin intermediul urechii: aceste vibrații seamănă cu tremurul delicat al unei frunze care cade pe oglinda calmă a apei unui lac.

Unele animale au și cuvinte care seamănă foarte mult cu rugăciunile noastre: au cuvinte de mulțumire pentru lumina soarelui, pentru adierea vântului, pentru ploaie, pământ, plante, lumină, căldură, hrană, mirosuri și apă. Au cuvinte chiar și pentru doruri. Însă nu există în limbile animalelor nici măcar un cuvânt care să batjocorească sau să umilească. Pur și simplu, nu există”.

Oare Mowgli, după întoarcerea sa în lumea oamenilor, a reușit să-i învețe pe aceștia că umilința și batjocorirea unei ființe vii au repercusiuni dintre cele mai grave, că ne afectează pe toți? Că astfel nu facem decât să ne izolăm unii de ceilalți? Mati și Maia, la întoarcere, vor să spună acest adevăr în satul lor, sperând că oamenii vor înțelege și că animalele se vor întoarce, iar Nehi le va ierta umilințele la care a fost supus.

Prin „Deodată în adâncul pădurii. O poveste”, Amos Oz ne lasă moștenire tocmai acest adevăr, care, odată înțeles, ar remodela întreaga noastră viziune asupra vieții, asupra lumii. Nimic nu este imposibil, pare a ne transmite autorul prin glasul lui Nehi: „Vorbiți cu oricine se arată dornic să asculte. Încercați să stați de vorbă până și cu aceia care râd de voi, care vă condamnă și vă umilesc. Nu le dați importanță, ci încercați iar și iar să le vorbiți”.

Amos Oz, „Deodată în adâncul pădurii. O poveste”, traducere din ebraică de Ioana Petridean, Seria de autor „Amos Oz”, Editura Humanitas Fiction, București, 2017, 160 p.

 

Parteneriat media

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu