Atelier

O zi

E secetă. Oraşul pute de rahaţi de câine, deja uscaţi, şi de transpiraţie umană. Abia pot înainta pe străzile sleite, prin aerul gelatinos. Picioarele lipăie în sandale, tălpile se lipesc de astfalt. Câţiva copaci disperaţi se topesc în lumina toridă de iulie. Bătrâne parşive, hârşite în vicleniile vieţii, se uită chiorâş la fiecare trecător. Îmi privesc compătimitor burta. Bănuiesc ce gândesc. Le evit privirea. O presimţire îmi zbate brusc geana dreaptă. Indispoziţia mea obişnuită  se asociază deodată cu spaime iraţionale, cu superstiţii străvechi. Femeile astea nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Dar nu vor să iasă din ea. Încep să urască. Le simt ca pe o piază rea. Ritmul existenţei lor s-a redus la târguielile zilnice din piaţă şi la ofertele din supermarketuri. Iau tramvaiul, autobuzul, târăsc, afectatate şi ponosite, cărucioarele de cumpărături, împingând cu coatele, răsuflând greu. Se reped pe locuri, se uită ostentativ spre scaunele rezervate vârstnicilor, adesea ocupate.

Bărbații sunt de mai multe feluri. Unii şi-au păstrat vioiciunea, cheful de harţă şi nevoia de comentariu politic; sau moralizator. Se aruncă în autobuz şi îţi suflă locul înainte de a reuşi să faci primul pas. Nu vor să vadă că eşti obosită, bolnavă, încercănată sau, mai nou, gravidă. Niciun bărbat nu ţi-a cedat vreodată locul în cele şase luni de când un alt corp creşte în corpul tău. Alţii sunt greoi, inerţi, lăbărţaţi, nespălaţi. Uite-l pe ăsta. Se uită pe fereastră, în timp ce geanta ta se sprijină pe burta ţuguiată, atingându-i gulerul murdar şi vechi al cămăşii de nailon. Staţie. Urcă multă lume, îşi freacă dosurile şi umerii unii de alţii, strănută, „nu vezi că nu este loc, de ce împingi?” „sunt operată, domnule, ai grijă”. Ţi-e frică să nu te înghiontească, destul te înghionteşte, dinăuntru, ăla mic. Te lipeşti şi mai tare de bara rece, cu mânere slinoase, a maşinii. Pulpele tale sunt prinse între sacoşele de rafie ale unei femei care îşi vânduse brânza la marginea pieţii, cu spaima că vine poliţia şi îi ia marfa. Asta ţi-ar mai lipsi, să-ţi înfigă un cot ascuţit tipul în sacou grena, cu diplomat în mână, care se agită să-şi scoată telefonul din buzunare, învârtindu-se surescitat şi negăsind buzunarele, telefonul. Soneria este stridentă, la maximum. Începe o discuţie fără sens, vorbeşte rar, aproape urlă  în telefon. „Daaa… Nu, măă… du-te, măăă…” Conversaţia împinge aerul greu de respirat în toată maşina, desfăcându-l în fâşii vulgare. Nu înțeleg de ce bărbaţii în costum şi cu diplomat se grăbesc primii să se aşeze. Sau de ce bărbaţi în costum cu diplomat umblă cu autobuzul. Iarna, chiar şi femei în haine de blană, lungi, pe care le târăsc pe podeaua plină de scuipat a maşinii.

Staţie. Parcul. Un bunic urcă alături de nepoţel. „Haide, tataie, poate găsim un loc.” Nu se ridică nimeni. „Stai cuminte aici.” La staţia cea mai apropiată de metrou, se goleşte autobuzul. Stau jos. Stă şi nepoţelul. Bunicul scoate din sacoşă un ziar. Citeşte, aşezat lângă nepot, care se zgâieşte pe fereastră, apoi în ziarul bunicului, la pozele cu femei dezbrăcate. Este prea mic ca să poată citi. Mai bine. Staţie. Urcă un aurolac. Tânăr, destul de slab, cu un pulovăr rarefiat, mizer peste trupul tuciuriu. Mă întreb de ce poartă pulovărul acum, vara. Începe să recite „Luceafărul”. Tot poemul. Două femei îi dau bani. Alta îl trimite la muncă. Se contrazic. „Tatăl meu a muncit până la nouăzeci de ani cu sapa. La muncă, la muncă.” „Cine are nu crede la sărac.” „Am că am muncit. Ăştia cere pentru droguri.”

Încep să transpir. Caut şerveţele, găsesc o gumă de mestecat în buzunărelul genţii. Dumnezeule, mă dor picioarele, umflate deja în sandale.

Mai am două-trei luni. N-o să mai fac drumul ăsta. Cel puţin o perioadă. O să încep alt mod de viaţă. O să mă bucur mai mult. De toate. O să am altă stare.

Am ajuns. Cobor greu, încercând să nu mă împiedic, în timp ce, în faţă, aşteaptă nerăbdător un cuplu de adolescenţi pe role. Pentru o secundă, îmi pare rău că am coborât. Aş fi vrut să aud discuţia care urmează. Observaţiile domnului cu telefonul. Intervenţiile tânărului tatuat. Panica instalată o secundă şi apoi cearta cu stăpânul rotvailerului fără botniţă, nervos, gâfâind de căldură şi lăsându-şi balele pe sacoşele babelor.

Mă opresc la o covrigărie. Apă nu au. Mai încolo, un butic cu îngheţată, ascuns într-o alee murdară, care păstrează putoarea inconfundabilă a femeii sau bărbatului fără adăpost care probabil doarme noaptea aici. Iau o sticlă de apă şi merg în căutarea unui scuar. O bancă, la umbra unui castan care începe deja să se desfrunzească. Mă aşez. Îmi mângâi burta, într-un gest pe care încerc, totuşi, să mi-l controlez în public. Mănânc covrigul şi arunc şerveţelul în coş. Pe jos, aproape de coşul de gunoi, coji de seminţe şi două seringi aruncate. O doză de coca-cola. Îmi este greu să mă ridic. Mă uit la ceas. Mai am timp. De aici fac un sfert de oră până la cabinetul doctorului.

Din fericire, este umbră. Partea asta de drum îmi face plăcere. Ajung puţin obosită, dar senină. Asistenta îmi zâmbeşte şi îmi spune să aştept. Mâinile îmi transpiră, broboanele de apă se răcesc pe piele, înainte de a le şterge, fiindcă stau lângă aparatul de aer condiţionat. Faianţa albastră îmi aminteşte un piesaj marin cu scoici. În colţul din diagonală, un televizor suspendat, cu sonorul foarte încet. Documentar despre Polonia. O regiune din Nord, către Marea Baltică, aproape de Gdansk. Un canal care leagă mai multe localităţi. Vaporul trebuie să treacă o diferenţă de altitudine, un deal. De la sfârşitul secolului al XIX-lea, vaporul este tras cu cabluri peste deal, cu un dispozitiv care îl face să alunece suprarealist printre turme de vaci şi căpiţe de fân, prin iarba grasă, de un verde magnific. Avangardă. Marcel Duchamp ar fi fost invidios să vadă imaginea. Întotdeauna am considerat că lumea depăşeşte cu mult ficţiunea. Ar trebui să notez secvenţele într-un caiet, să nu le uit. Se poate alcătui o enciclopedie, o antologie a realului cu efect ficţional. Cred că de aceea îmi place fotografia. Şi videoclipul. Mixajul.

Îmi vine rândul, mă strigă asistenta. Intru. Doctorul completează hârtii, abia îmi răspunde la salut. Aşteaptă. Mi-e groază să mă dezbrac, sunt enormă. Abia mă urc pe masa de consultaţie. Galant, mă ajută. Nu ştiu ce gândeşte. Dacă mai face remarci despre feminitatea pacientelor. Mă îndoiesc.

-Eşti bine. Totul este în grafic. Trebuie doar să te abţii de la mâncare. Fără pâine, doar carne fiartă.

Simpatic, doctorul. Cam expeditiv. Poate firesc. Munceşte mult, jumătate de zi la spital, jumătate la cabinetul particular. M-am liniştit. Acum beau apă, a mai rămas puţină în sticlă, mă duc la toaletă din nou şi apoi plec.

S-a făcut foarte cald. Aerul este greu respirabil, pâclos. Nicio adiere. Abia aştept să ajung acasă, să pot dormi. Uite că vine troleul. E aproape gol. Mai bine îl iau câteva staţii, până la autobuzul meu, să nu mai merg atât de mult pe jos. Urc. Prind un loc la fereastră. Îmi plac cartierele cu pomi, cu grădini. Casele vechi, unele stau să se dărâme. Una cu iederă. Bucureştiul este un oraş cu multe feţe. Cu pliuri. O casă evreiască, superbă. Dar am trecut de staţie. Trebuie să cobor.

-Pentru 311?

-Pe partea cealaltă, doamnă, mai mergeţi puţin.

-Mulţumesc.

Gâfâi, transpir. Picioarele mă dor, din ce în ce mai umflate. Am o stare proastă. Nu îmi place să mă întorc. Ah! O strânsură puternică în piciorul drept. Din spate, fără niciun zgomot, fără avertizare, un câine maidanez mă muşcă de picior, apoi sare pe mine. Ţip. Încă unul. Înlemnesc. Îmi apăr burta cu mâinile, cu geanta. Cad în genunchi. Senzaţia de usturime, ca în copilărie, când pielea se scrijelea de asfalt. Sare un bărbat, aruncând cu pietre. O femeie ţipă şi zvârle două sticle de suc. Câinii renunţă. Am scăpat. Tâmplele mi se zbat frenetic. Sunt hipertensivă. Bărbatul se apleacă spre mine, mă ajută să mă ridic. Pe jos, picături de sânge. Îmi curge din nas. Mă sprijină până la o bancă. Femeia blestemă. Să cheme salvarea? Nu, sunt bine. Se strâng câţiva trecători. Mă simt penibil.

-Sunt bine, mulţumesc.

Îi rog să îmi cheme un taxi. Şoferul îmi povesteşte cum a născut nevasta lui. Singură. Nemernicul de doctor n-a răspuns la telefon. În sfârşit, ajung în faţa blocului. Liftul. Senzaţia de claustrofobie.

Acasă, mă întind şi îmi pun o compresă la picior. E puţin negru. N-a apucat să rupă. Doar a strâns. Aştept să vină soţul meu. Mă întorc de pe o parte pe cealaltă. Patul scârţâie. Îmi şterg sudoarea de pe frunte. Vreau să dorm.

A venit. Speriat.

-Ce ai păţit?

Mă uit mirată la el. Abia m-am trezit. Îmi pare un străin, cu fruntea prea lată şi cu un început promiţător de burtă.

-Te simţi bine?

-Da, dar mă cam doare capul. Îmi este puţin greu, sunt cam amorţită.

Mă linişteşte. Îmi face o limonadă. Stau sprijinită pe perne, ascult muzică.

Îmi amintesc cum l-am cunoscut, la o expoziţie de artă contemporană, la care ajunsesem din întâmplare. Mi-a arătat două imagini, o fotografie şi un tablou, şi a zis să inventez o poveste. În fotografie era o stradă mare, o linie de tramvai pe care se zărea departe, în fund, tramvaiul, apoi o maşină, un Trabant ca al lui nea Emil, parcat pe trotuar, un poliţist în intersecţie şi o căruţă cu ţigani care cărau fier vechi oprită în faţa poliţistului, jumătate pe linia de tramvai. Nu ştiu de ce, dar mi-a fost mai greu să gândesc o poveste despre fotografie, să inventez o istorie. Mult mai uşor mi-a fost cu tabloul, era cu o femeie încă tânără, la mijlocul vieţii, frumoasă, cu pălărie, păr  negru şi lung, cu privirea întoarsă undeva spre un drum pe care nu se zăreşte nimic din pricina unor tufişuri galbene. El  mi-a zis să-mi închipui ce ar putea vedea femeia, dar mie mi se părea mai important că ea stă şi se uită într-acolo, că nici nu contează ce anume vede, dacă vine sau nu vine cineva pe drum. M-am gândit la ce-o fi în mintea femeii, de ce părea puţin tristă, de parcă ar fi dus o mare durere şi o mare speranţă în suflet, trăgând greu de amândouă. El mi-a zâmbit şi eu am acceptat o întâlnire la cafea. Din curiozitate. Apoi a doua întâlnire, deşi nu-mi plăcuse. Pe drum, mi-am amintit o frază dintr-un roman: „fata care se duce la o a doua întâlnire cu bărbatul pe care nu l-a plăcut sfârşeşte prin a se mărita cu el”. Nu mai ţin minte însă din ce roman.

-Vrei să ieşim la o terasă?

-Nu, sunt obosită. Vreau să stau. Citesc ceva sau mă uit la un film.

-Bine, cum vrei. Eu mă duc la cumpărături.

Sunt din nou singură. Caut un film, schimbând canalele…

 

Mă trezeşte un sunet brutal. O senzaţie grea, neagră pune stăpânire pe mine. Am avut un vis straniu. Încerc să mi-l amintesc. Aud zgomote de la bucătărie, aşază cumpărăturile în frigider, goleşte sacoşele. Visul. Încăperi reci, sumbre, înalte, cu pământ pe jos. Goale. Erau ale mele, nu erau ale mele. Aşteptau pe cineva. O casă pe care voiam să o vând. Sau să mă mut în ea. Părea să aibă două camere, una întunecată, joasă, alta care se deschidea spre un fel de pajişte cu iarbă înaltă. Mă plimb prin încăperile friguroase. Miros de pământ. Umed. Mintea mi s-a blocat în acest spaţiu. Am mai visat şi săptămâna trecută. Acelaşi vis. Aceeaşi stare.

Îi povestesc şi lui.

-Aiurea, nu te mai consuma. Totul este bine. Hai să ieşim la plimbare. S-a mai răcorit.

Amurg, lume multă pe străzi. Sparg seminţe, beau bere, vorbesc tare. Şlapi şi bermude. Spinări transpirate. De la un etaj superior, muzică proastă, de mahala. Manele. La colţul blocului, stând trântită pe caldarâm, cu fustele răsfirate şi bani în păr, o ţigancă ghicitoare.

-Hai, fata mea, să-ţi spun norocul tău şi-al copilului. Dă un leu să ai noroc.

-Nu, nu vreau.

-Hai, frumoaso, mânca-ţi-aş gura, că are să ţi se întâmple lucruri.

-Mereu se întâmplă.

-Las-o în pace.

-Dar ce i-am făcut, boierule, că vreau doar să-ţi ghicesc. Ăăă…

Ne depărtăm. Îmi amintesc de prima ţigancă pe care am lăsat-o să-mi ghicească. Eram în anul întâi de facultate şi ea stătea turceşte, sprijinită de zidurile universităţii. Jumătate de profeţie s-a împlinit, aştept cealaltă jumătate.

-Mergem în parc?

-Nu mai pot. Hai să ne întoarcem.

-Cum vrei tu. Dar ţi-ar face bine nişte mişcare.

-Ştiu, dar am obosit.

Un chioşc de ziare care nu a închis. Curios. Ne uităm la reviste. Cumpăr o revistă de cultură, o broşură pentru mămici şi un dicţionar de vise.

Acasă mănânc un iaurt şi răsfoiesc broşura. Apoi deschid dicţionarul. Caut simbolurile, la cuvântul „casă”. „Casa este simbolul constituţiei noastre interioare şi exterioare. Pentru Artemidoros, ea simbolizează corpul omenesc. În zilele noastre, faţada unei case este interpretată la nivelul pshicului uman şi este mai puţin considerată latura exterioară îndreptată către societate. Faţada simbolizează aparenţa, personalitatea omului. Etajele sunt, în mod corespunzător, zonele corpului sau laturile sufleteşti asupra cărora subconştinetul ar dori să ne atragă atenţia. Deschiderile sunt legate de viaţa sexuală…” Mai departe. „Casă arzând. Îngrijorare mare. Casă în construcţie. Reuşită profesională. Casă dărăpănată. Mari necazuri în familie.” Aiurea. Nu se potriveşte nimic.

Adormim. Ţârâitul telefonului. Tresărim amândoi. E mama. Chipul lui nu trădează nimic, ca de obicei. Deschide fereastra.

-Ce este???

A murit tata. Nu pot zice nimic, lacrimi mari îmi coboară pe obraji. Camera se învârteşte cu mine. Imagini vechi, senzaţii din copilărie. Palma slăbită pe care şi-o trece peste faţa mea, ca o binecuvântare – ultima dată când ne-am văzut.

A doua zi, în tren, el citeşte revista. Eu nu pot gândi nimic. Mă uit pe fereastră, la întinderea nesfârşită a câmpiei. La tristeţea ei. La disperarea ei.

-Ce spuneai că ai visat? O casă, o cameră rece? Uite o povestire. „Visam o cameră întunecată, adâncă, fără ferestre. Era de fapt mormântul gol al bunicilor mei.”

-Vezi, de fapt, asta visai. Mormântul gol.

Plâng mult, mult. Apoi simt bătaia de picior din lăuntrul meu. Aştept să ajungem în gară.

Parteneriat media


Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

2 comentarii

  • M-a fascinat acest text. Sinceritatea crudă, cu gust de aguridă. Citind îmi ţineam respiraţia, femeie fiind aproape simţeam acele lovituri intime ale fătului, amintiri pe care le credeam apuse.
    o frescă a oraşului si a realităţii gri pe care o trăim.

    Aş citi cu placer un roman scris de această autoare, absolut surprinzătoare.

    Ada Nemescu

Scrie un comentariu