Anticariat

Oscar Wilde: Londra-București via Gura Sărății (I)

Am găsit, în urmă cu vreo câteva săptămâni, într-un teanc de cărți aruncate la întâmplare în pivnița anticariatului, un volum care mi-a atras atenția. Ferfențit ca vai de el, parcă implora să fie luat în seamă. Cartea cu pricina se numește „Viața lui Oscar Wilde” și este semnată de Robert H. Sherard. Este o „traducere din englezește cu învoirea autorului de N. M.-Nigrim” și a apărut în 1915 la Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu (București, Bulevardul Elisabeta 5).

Cum niciodată nu știi prea multe despre Oscar Wilde, mi-am spus că nu ar fi rău să o citesc. Și am citit-o. Fiind, după cum veți vedea, o carte ceva mai specială, am și scris, iată, despre ea. Nici nu aveam cum, căci m-a dus cu gândul la referendumul tocmai trecut și la mentalitățile românești rămase înțepenite pe undeva pe la început de secol XX.

La o căutare rapidă cu Google, am aflat că Robert H. Sherard a fost nu numai cel mai prolific biograf al lui Oscar Wilde de la începutul secolului al XX-lea, ci și un prieten al acestuia. Prin urmare, era mai mult decât îndreptățit să-și ia partea de pradă imediat după moartea prietenului său, nu? Așa că în 1906, la șase ani de la moartea lui Wilde și la patru ani de la apariția unui alt volum, „Povestea unei prietenii nenorocite” („Oscar Wilde: The Story of an Unhappy Friendship”) a scris această biografie substanțială, din care în română a fost tradusă, din câte mi-am dat seama, doar jumătate. Încă de la început, volumul captivează prin cele două epistole reproduse, una aparținând traducătorului în română, în speță domnului N.M.-Nigrim, iar cealaltă autorului cărții.

Epistola semnată de traducător este datată „7 septembrie 1915, Gura Sărății” – un sat din județul Buzău, în care domnul Nigrim ducea, pare-se, un trai sănătos și dedicat culturii (în cea de a doua epistolă, Robert H. Sherard își mărturisește invidia pentru viața din mijlocul naturii a domnului Nigrim, „o adevărată viață de Horațiu”). Dar să revenim la sincera și savuroasa epistolă semnată de domnul N. M.-Nigrim, în care mărturisește admirația pentru Oscar Wilde (învinovățind Anglia, cu „moralitatea ei falșă și încăpățînată”, pentru moartea acestuia, ceea ce e o dovadă de curaj, s-o recunoaștem, chiar dacă manifestată din livada din Gura Sărății!), dar și nemulțumirile legate de „moravurile” acestui dandy (pe care încearcă, totuși, să le scuze). Merită, zic, redate câteva pasaje din text:

„Îl admir atât de mult, în cât, în sufletul meu, nu voi ierta nici odată țării d-v. pe care totuși o iubesc (sic!) – că l’a ucis. Căci, în adevăr, Anglia – cu moravurile ei prefăcute, cu hypocrizia și destrăbălările ei care furnică peste tot și strică sufletul englez sub masca unei moralități falșe și încăpățânate – este aceea care a omorât pe acest biet inconștient, acest copil stricat de propriul său orgoliu și geniu.

De altfel, să vă spun lămurit părerea mea; sunt trei crime pe care lumea nu le va putea niciodată ierta Angliei: Bonaparte, Jeanne D’Arc și Oscar Wilde. Aceste trei mari genii (sic!) fac gloria voinței, a sensibilității și a inteligenții omenești.

Și e destul de trist că soarta a voit ca Anglia să fie aceea care să-i fi distrus.

Bietul Wilde, mort la Hôtel d’Alsace, unde am locuit, curând după moarteà lui, a fost o îndoită victimă: a societății, ale cărei urâte moravuri sunt o moștenire a timpurilor lui Socrate și Platon, și a desăvârșitei lui lipse de voință. Dacă a fost împins în spre fapte și isprăvi mârșave, n’a fost de loc, cred, de gusturi perverse, nici printr’o concepție shakespeariană a relațiilor sexuale – cu toată scrierea lui «Portretul domnului W.H.»  – ci prin pilda îndemnătoare a altora cari au văzut în el un sprijin, o scuză pentru practicile lor. Wilde a plătit cu viața tentațiile contra naturii”.

Robert H. Sherard

Cam așa, ați văzut, stăteau lucrurile cu domnul Nigrim. Nici albă, nici neagră. Sau, mai bine spus, și albă, și neagră. Răspunsul domnului Sherard nu s-a lăsat așteptat. Epistola lui e datată 29 septembrie 1915, „Hampden Club London, N.W.”. (Adresa destinatarului să fi fost cea din Gura Sărății? Mai mult ca probabil.) Ca un adevărat gentleman, Robert H. Sherard, care, prin mamă, se înrudea cu poetul William Wordsworth, ignoră înflăcărarea domnului Nigrim și îi scrie destul de scurt, urmărindu-și scopul: acela de a fi tradus (chiar și) în română. „Fiind foarte suferind, se scuză domnul Sherard, nu pot să vă scriu mai mult dar voi încerca să răspund seriatim (pe rând, n.m.) la întrebările dumnevoastră.” Urmează apoi răspunsurile și o scurtă listă cu cărți importante apărute până în acel moment despre viața lui Oscar Wilde, dar și detalii despre cum pot fi procurate, astfel încât biblioteca din Gura Sărății a domnului Nigrim să fie și mai bogată. În ceea ce privește condamnarea lui Oscar Wilde, are foarte puține de spus, adică mai nimic (ceea ce e de înțeles, informațiile respective putând fi găsite, nu-i așa?, și în cărțile domnului Sherard):

„Vă puteți lesne închipui faptele de care a fost învinuit Wilde: fără să mai spun că n’a fost osândit pentru sodomie, dar nu țin să intru în amănunte”.

Ca și domnul Nigrim, și domnul Sherard crede că Oscar Wilde, în ciuda genialității, a avut niște „moravuri rele, stricate” – „o pierdere, o inutilă, o păgubitoare, o nenorocită pierdere, care lipsește Anglia de un geniu care ar fi putut restaura literatura și scena noastră la rangul de supremație” pe care l-a deţinut altădată.

De unde căpătase Oscar Wilde astfel de obiceiuri rele? În ce contexte, pe ce filiere? Chiar să fie Anglia, în genere, de vină pentru căderea în cele mai negre păcate a lui Wilde? Vom vedea, într-un număr viitor al Literomaniei, ce părere are domnul Robert H. Sherard despre toate cele de mai sus și, mai ales, ce idee stă la baza biografiei semnate de domnia sa.

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu