Anticariat

Oscar Wilde: Londra-București via Gura Sărății (II)

În primul text dedicat biografiei „Viața lui Oscar Wilde” de Robert H. Sherard am glosat pe marginea corespondenței dintre traducătorul volumului, N. M.-Nigrim, și autorul acesteia, Robert H. Sherard. În această parte a doua a textului nu pot decât să trec la volumul propriu-zis. Ca o paranteză, menționez că voi da foarte multe citate, și asta pentru că traducerea domnului Nigrim, una de început de secol XX, este, ce-i drept, foarte savuroasă.

Prin urmare, cum era privit Oscar Wilde de către un contemporan al său? Ca un geniu, ar suna răspunsul corect, însă incomplet. În acest caz, avem un geniu distrus de o „teribilă problemă fiziologică”.

Unde malum? De unde vine răul în cazul lui Oscar Wilde? În primul rând, consideră biograful nostru, din familie. Mama, Jane Francesca Elgee, „poetă și pamfletară”, și-a dorit o fată, dar s-a ales cu Oscar: „…multă vreme după nașterea lui a fost tratat ca o fată, i s’a vorbit ca unei fete și îmbrăcat ca o fată”. Mai mult, biograful crede că vestimentația extravagantă de mai târziu a lui Oscar Wilde este, în parte, o reminiscență a acestui tratament din copilărie. Se pare că mama era cocoșul în familia Wilde, de unde și concluzia uimitoare a domnului Sherard:

„Pe când moștenea dela mamă-sa multe calități distinse (sic!), se poate deduce din viața lui că influența maternă hotărâtoare în firea lui era răspunzătoare de acea anormalitate în purtare care a fost cauza directă a căderii lui. Fiziologiștii au observat că atunci când un copil este născut dintr’o pereche în care femeea are firea cea mai puternică și o mare superioritate mintală asupra tatălui se întâmplă că copilul dezvoltă la o oarecare epocă critică a vieții lui o extraordinară atracție către persoane de același sex cu el. Acest fapt este unul dintre misterele Naturii”.

Ei bine, dar nici cu domnul William Robert Willis Wilde, „oculist și ontologist”, nu ar avea de ce să ne fie rușine: „…pe lângă o înaltă reputație de om de știință și de om cu inima bună, vesel și milos, Sir William Wilde avea de asemenea faima unui om cu pasiuni puternice, nestăpânite, pentru a căror satisfacere nici un fel de responsabilitate socială sau profesională nu-l putea opri. Pe lângă copiii săi legitimi, el a lăsat și copii naturali”. Ei, dacă ar fi vorba numai despre „pasiunile puternice” și „copiii naturali”, mai treacă-meargă, dar, pe lângă astea, „se purta foarte jerpelit și fără îngrijire”: „Se zice că era unul dintre cei mai rău îmbrăcați oameni din Irlanda”. Fratele mai mare al lui Oscar Wilde a moștenit, pare-se, această meteahnă. Cu toate astea, „William Wilde este încă și azi – recunoaște domnul Sherard – pomenit ca un chirug dibaci și îndrăzneț”.

La școală, Oscar „era un băiat minunat, care putea învăța orice”. Totuși, nu prea le avea cu matematica. Pentru că nici eu nu am iubit defel cifrele și calculele, mi-a atras atenția următoarea constatare a autorului (ba chiar aș putea spune că m-a îngrijorat!):

„Această timpurie nepricepere în ale matematicilor lămurește o bună parte din neorânduiala lui (e vorba de Oscar Wilde, n.m.)  de mai târziu. Oamenii rânduiți și chibzuiți din lumea asta sunt prin instinct matematiciani, cel puțin în ceea ce privește cele patru operațiuni elementare. Este cunoscut că la cei mai mulți risipitori, pe de altă parte, facultatea calculului lipsește din întregimea lor mintală. Oare pomenește istoria lumii despre vreun matematician năbădăios?”.

Dacă afirmația de mai sus mi se pare corectă, nu știu ce să spun despre o alta, mai ales că ea vine de la un englez. Într-un pasaj, destul de lung, domnul Sherard simte nevoia să-l compare pe Oscar Wilde cu… „marele” Napoleon. Nu degeaba, iată, domnul Nigrim, traducătorul cărții, în epistola sa, îl pomenea pe același „mare” Napoleon (vezi prima parte a acestui text, apărută în Literomania nr. 91). Știa el ce știa. Pasajul merită redat în întregime:

„Sunt multe puncte în cariera lui Oscar Wilde cari îngăduie o comparație între el și marele Napoleon: și această precugetată plăcere în a ațâța dușmănii și această nedreaptă și nemiloasă înverșunare, nu cea mai puțin izbitoare caracteristică comună ambilor. În amândoi, ea s’a iscat dintr’o mare amăgire cu privire la întinderea forțelor lor, dintr’un spirit de atotputernicie, dintr-o foarte necugetată ură a forței întrunite a adversarilor individuali pe care ei cu atâta bucurie și voință o ridicau contra lor înșile. Această politică dăunătoare n’a reușit în mâinile lui Napoleon; se pare că n’a fost mai norocoasă în acelea ale lui Oscar Wilde. Acesta era iubitor al lecturii «Maximelor» Ducelui de Rochefoucault și trebuie să-și fi adus aminte în folosul său că epigramistul zicea că omul care crede că poate lucra fără ajutorul societății face greșeală, dar că omul care socotește că societatea nu poate lucra fără ajutorul lui face o și mai mare greșeală”.

Ideea care a stat la baza biografiei domnului Sherard este una, așa cum reiese și din pasajul tocmai citat, cu puternice accente morale și etice: dacă nu respecți regulile societății în care trăiești, riști nu numai să fii expulzat din ea, ci și strivit, lovit și umilit în cele mai crude moduri cu putință. Nu societatea va avea de suferit din această confruntare la care ai provocat-o într-un fel sau altul, ci doar tu însuți. Citind biografia domnului Sherard, ai sentimentul că, deși îl admiră pe Oscar Wilde, nu face decât ca, prin cazul nefericit al acestuia, să ilustreze această teză.

În numerele viitoare ale Literomaniei, vom vedea, ghidați de biografia domnului Sherard, în traducerea domnului Nigrim, ce s-a mai întâmplat cu Oscar Wilde în timpul studiilor sale la Oxford, dar și în perioada de după, o perioadă plină de lipsuri materiale, dar în care Wilde a fost însuflețit de îndrăznețe ambiții sociale și literare. Între timp, dacă nu ați făcut-o când trebuie, puneți mâna pe niscaiva manuale de matematică și învățați măcar cele patru „operațiuni elementare”.

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu