Anticariat

Oscar Wilde: Londra-București via Gura Sărății (III)

Spuneam într-un text anterior că Robert H. Sherard, în biografia „Viața lui Oscar Wilde”, identifică mai mulți factori care au contribuit la pervertirea sexuală a lui Oscar Wilde. Unul dintre ei, crede biograful nostru, a fost și mediul „otrăvit” al Oxfordului, „care e cea mai bună școală din lume pentru înalta ei cultură” și, în același timp, este „cea mai rea școală pentru cele mai înjositoare forme de destrăbălare”. Oxfordul „trimite oameni spre Parnas sau spre cârciumă, spre Latium sau spre lenocinium (prostituţie, adulter n.m.)”. Cu alte cuvinte, care aparțin, de asemenea, domnului Sherard, „Oxford a făcut nenumărate servicii Imperiului, dar el a crescut și a trimis în lume un mare număr de oameni cari au contribuit să otrăvească societatea englezească”. Prin urmare, crede domnul Sherard, „Oscar Wilde a fost într’o largă măsură o victimă a sistemului educațional de la Oxford ca și a mediului de acolo”.

Ce se întâmpla, însă, acolo, la Oxford? Iată și răspunsul: „…în cea mai frumoasă limbă ce a vorbit-o vreodată omenirea, bărbați și femei sunt glorificați, cari în zilele noastre ar trebui luați drept monștri făcuți numai pentru țeapă, și unde în poeme aproape divine sunt celebrate patimi și fapte privite de biserică drept niște păcate grozave”. În plus, ne avertizează autorul, mimând o serioasă documentare științifică, „este un fapt patologic foarte bine stabilit că bărbații în cari oarecari aberații se desvoltă cu cea mai hidoasă fecunditate sunt oameni de mare erudiție al cărui simț moral a fost deviat de studii în cari ei au ajuns să identifice mediul lor cu acela al bărbaților și femeilor din antichitate”. Așadar, oameni buni, încă neviciați, mai ușor cu studiul!

Revenind la un ton ceva mai serios, oare de ce nu mă miră faptul că, în prezent, în secolul XXI, întâlnim discursuri asemănătoare cu cel al domnului Sherard, format în restrictiva și ipocrita morală victoriană? Decontextualizări pripite, înfierări pătimașe, invocarea excesivă și prostească a moralei (bisericești, de cele mai multe ori), nostalgia după un trecut măreț, glorios, neviciat de „patimi și fapte privite de biserică drept niște păcate grozave” – cam asta întâlnim foarte des în diversele luări de poziție din media actuală. Mie, unul, mi se pare că ne-am întors (nu numai noi, românii, ci întreaga lume!) cu cel puțin un secol în urmă. Perspectiva, recunosc, nu mi se pare deloc liniștitoare. Vom mai condamna la închisoare încă un Oscar Wilde, vom mai împușca încă un poet ca Federico García Lorca? Sper din tot sufletul că nu. Dar să revenim la oile noastre, adică la biografia domnului Sherard.

În afară de destrăbălare, cu ce se mai ocupa Oscar Wilde la Oxford? Printre altele, cu audierea cursurilor susținute la Muzeul din Oxford, de două ori pe săptămână, în 1874, de influentul pe atunci estet (critic de artă) John Ruskin (amintesc aici că Marcel Proust a avut un rol esențial la transpunerea în franceză a operei lui Ruskin). Influența lui Ruskin asupra lui Oscar Wilde a fost una, cred eu, evidentă, acesta din urmă devenind, la rândul său, un… estet. Totuși, domnul Sherard crede că influența lui Ruskin nu a fost, în cazul lui Wilde, una hotărâtoare. Conferințele oxfordiene nu au ținut decât douăzeci și patru de zile, prea puțin pentru ca tânărul student să se lase influențat: „Nu e nici o urmă de influența lui Ruskin în viața de mai târziu a lui Oscar Wilde, și ar fi un miracol psichologic dacă ar exista”. Ba chiar domnul Sherard simte nevoia să dezvolte, în stilu-i propriu, motivul pentru care Oscar Wilde a scăpat influenței nocive a lui Ruskin (nu pot decât să bănuiesc că un spirit conservator, precum cel al biografului nostru, nu aproba defel devierile cu iz socialist ale cunoscutului critic de artă, de unde și negarea vreunei influențe decisive asupra lui Wilde):

„Ar fi o insultă adusă înaltei inteligențe a lui Oscar Wilde, necopt precum era atunci, receptiv cum a fost totdeauna, de a presupune că Tolstoismul d’avant la lettre, care mânie și dezgustă pe oricare adevărat reformator, a avut cumva vreo influență asupra lui, și că autorul acelui plaidoyer, «The Soul of Man Under Socialism» («Sufletul omului sub socialism»), nu și-a închipuit pe deplin caraghioslâcul acestor bourgeoises bufonerii”.

Discursurile de tip stângist ale „reformatorilor socialiști” erau, prin urmare, pentru cei ca domnul Sherard, total ipocrite, nu aveau nimic de-a face cu adevăratele problemele ale poporului. Să-l lăsăm, însă, pe biograful nostru să ne spună mai multe despre acest socialism predicat în sălile universităților:

„Avem cel mai mare respect pentru d-l Ruskin; dar ce părere își poate face cineva care cunoaște condiția reală a săracului în cele trei regate ale Engliterii, Scoției și Irlandei, care e poftit să admire pe Slade Profesor of Fine Art ținând discursuri în termenii următori în fața unei săli pline de tineri burghezi și aristocrați, grași și săturați de mâncăruri alese, îmbrăcați în haine călduroase, îmbelșugați și grațioși: «Vă spun că nici arta sănătoasă, politica, nici religia nu pot exista în Anglia până când, părăsindu-vă, dacă va trebui, grădinile de plăcere și saloanele, nu veți hotărî ca străzile care sunt locuințele săracului, și câmpiile care sunt locurile de joc ale copiilor lor nu vor fi înapoiate în stăpânirea spiritelor cari sunt pe pământ și în cer, care poruncesc și răsplătesc, cu o constantă și conștiincioasă fericire, tot ce e cumsecade și ordonat, frumos și curat». Acesta e felul de discurs pe care reformatorii socialiști îl țin în Whig Cabinets și care le ridică statutul prin subscripții publice ale clasei de mijloc”.

Traducerea domnului Nigrim nu este una tocmai ușor de deslușit (deh, sintaxă de început de secol XX), dar se poate intui că, în cazul socialiștilor din clasele de mijloc, aceste discursuri nu erau decât sforăitoare. Nu propuneau, altfel spus, o rezolvare reală a problemelor omului de rând. În schimb, remarcă domnul Sherard, „în toată Europa printre săraci, apăsați și proscriși, numele lui Oscar Wilde este venerat ca acela al unui apostol al libertăților omului”:

„Nici o scriere asupra chestiunii sociale, poate, n’a produs o mai adâncă impresie pe continent decât scrierea sa «The Soul of Man», care a fost tradusă în toate limbile. Printre cei săraci de tot și cei prăpădiți și cei mai desnădăjduiți iloți ai Europei, Evreii din Rusia și din Polonia, Oscar Wilde, cunoscut lor numai ca autor al acestei scrieri, este privit în lumina unui profet, a unui binefăcător, a unui sfânt. În multe din respingătoarele bordee din Varșovia și Lublin, din Kieff și Libau, portretul lui atârnă pe pereți”.

De unde știa domnul Sherard că portretul lui Oscar Wilde atârna pe pereții respectivelor bordeluri mă tem că va rămâne un mister fără dezlegare. Interesant, însă, mi se pare procesul prin care un estet, un burghez în cele din urmă, ca Oscar Wilde, este convertit într-un sfânt al săracilor, devenind un adevărat icon socialist. Mai mult, acest icon este propus de un burghez sadea ca domnul Sherard. Unde sunt vocile săracilor, ale prostituatelor, ale celor surghiuniți pe nedrept din societate?  Ei bine, acele voci sunt asumate de biograful nostru, domnul Sherard. M-am întins, iată, mai mult decât mi-am propus, dar nu am avut de ales. Prea le zice domnul Robert H. Sherard (prin intermedierea traducerii semnate de N.M.-Nigrim), încât nu poți să te retragi fără să spui și tu ceva. În episoadele următoare, vom asista la încercările lui Oscar Wilde de a se impune atât în high-life-ul englez, cât și în lumea culturală engleză și americană.

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

 

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu