Anticariat

Oscar Wilde și „frumusețea căminului”

Turneul american al lui Oscar Wilde a fost, în mare parte, un succes, însă banii obținuți din turneu se terminaseră într-un timp foarte scurt. La Paris, venitul lui Wilde era asigurat de o moșie pe care acesta o deținea în Irlanda, dar suma asigurată de moșie era insignifiantă în comparație cu cheltuielile estetului nostru. În 1883, Wilde este nevoit să abandoneze Parisul și să se reîntoarcă în Anglia. Odată reîntors, nu a mai avut de ales decât să accepte oferta unei agenții pentru conferințe prin care se angaja să țină în mai multe zone ale Regatului o prelegere cu titlul… „Frumusețea căminului”. „Marea majoritate a mulțimii care venea la conferințele lui – scrie Robert H. Sherard în biografia dedicată lui Oscar Wilde – nu-și plătea taxa de intrare decât cu scopul să-l vadă pe omul despre care se spunea că are o mare pasiune pentru floarea soarelui și pentru crini. Cei cari auziseră despre mișcarea estetică cunoștea (sic!) prea puțin înțelesul acestor cuvinte”.

Domnul Sherard este necruțător cu publicul de atunci al lui Oscar Wilde, iar traducerea în română a domnului Nigrim nu îndulcește cu nimic situația (să nu uităm, totuși, că traducerea respectivă a apărut în 1915): „Pentru niște imbecili de asemenea teapă era nevoit el să vorbească. Conferințele lui n’au avut de loc succes, și nici n’au adus vreun câștig bănesc agenților care se angajaseră cu ele. Lumea era foarte desamăgită văzând înfățișarea, îmbrăcămintea și manierele conferențiarului, nu se deosibeau de loc de ale oricărui gentleman. Anunțurile acestor conferințe, cari apărură pe zidurile câtorva orașe de provincie erau ticluite astfel ca să ațâțe nerăbdarea celor mai curioși. Se promitea un spectacol, subiectul conferinței nu era referitor la el. În unele ziare din diferite părți ale țării se puteau ceti anunțuri pe coloane întregi de următoarea vulgaritate:

Oscar Wilde, deși avea nevoie de bani, a refuzat să mai îmbrace „costumul estetic” (lucru pentru care ar fi fost plătit în plus). Lumea se aștepta să vadă un bufon, să se distreze. În schimb, publicul a avut parte de prelegeri serioase, așa că mulți părăseau sălile înainte de terminarea conferinței. În schimb, Wilde avea, pare-se, un oarecare succes la publicul feminin. Domnul Sherard reproduce, în biografia sa, un pasaj delicios, scris, nu se știe în ce context, de o doamnă care a asistat la conferința lui Oscar Wilde, rânduri pe care le reproduc în încheierea scurtului meu text despre ce a însemnat, la un moment dat, în societatea engleză de sfârșit de secol XIX, estetismul lui Wilde: „«Pot să-mi aduc aminte de el, scrie o doamnă fină și cultă din Midland, ca și cum l’aș fi văzut ieri. Mama mea era încântată de înfățișarea lui, ea vorbea adesea despre părul, despre mâinile și despre legătura lui de gât, o! legătura lui, cât ne-a impresionat pe noi toți. În ceea ce mă privește, cu toate că nu eram decât o copilă, simțeam că el spunea lucruri pe care nimeni din cei de față nu le putea înțelege, și mi se părea că el însuși își da uneori seama despre acest lucru. Simțeam că e păcat că i-a fost dat să vină acolo, căci cred că de nevoie se urca pe scenă. Multe lucruri spuse de el mi-au rămas în minte de atunci. Niciodată nu mă uitam la o mare perdea fără să mă gândesc la ceea ce spusese el asupra păcatului tapițerilor și știu că niciodată n’am băut o ceașcă de ceai într’un restaurant de gară fără să-mi aduc aminte cum descrisese el ceașca din care își băuse cafeaua la hotel în San-Francisco, unde compara olăria chineză din cartierul chinezesc al acelui oraș cu olăria casnică întrebuințată de Europeni. Era o mare părere de rău pentru mine că stam în acea sală de conferințe privind la acea minunată tinerețe și ascultând cuvintele lui frumoase și adânci, pe când restul publicului căsca gura cu groază și surprindere, sau arătând cât erau de plictisiți. Sala nu era pe jumătate plină, și în timpul conferinții lumea sta gata de plecare și ieșea. Dar el părea nepăsător la toate astea, maniera lui, dacă pot întrebuința termenul acesta aci, părea a unui om de afaceri. Părea ca și cum și-ar fi zis: Sunt aici ca să spun câteva lucruri, și am să merg mai departe după ce le voi fi spus. El începea să vorbească îndată ce ieșea pe scenă, și când spunea cel din urmă cuvânt ieșea ca și cum părea că i-e teamă să nu scape trenul și că vrea să scape de noi toți»”.

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

 

Parteneriat media

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu