Anticariat

Oscar Wilde – un adept al „comercialismului”?

În episodul anterior, am scris despre Oxfordul decadent, despre apucăturile de stânga ale lui John Ruskin și despre aura de mare socialist a lui Oscar Wilde printre oamenii sărmani ai lumii – idei care, în biografia semnată de domnul Robert H. Sherard, capătă greutate în conturarea portretului moral (și patologic) al lui Wilde. În acest episod, însă, vom vorbi despre altceva.

Mai întâi, o scurtă paranteză.

În 1877, Oscar Wilde va călători în Grecia, unde entuziasmul său pentru cultura antică se manifestă la cote maxime. Încă o bilă neagră pentru scriitorul nostru, așa cum e surprins de domnul Sherard: „…se scufundase atât de mult în zilele antice încât nu-și dădea seamă de lumea în care trăia”. Prin urmare, nici impulsurile sale (depravate) nu mai țineau cont de legile sociale. Am identificat, iată, pe urmele domnului Sherard, un alt moment care a contribuit la accentuarea apucăturilor anormale pentru care Oscar Wilde a plătit, în cele din urmă, cu viața.

Am închis paranteza.

Să vedem ce i se mai întâmplă tânărului Wilde după terminarea studiilor. Avid de glorie și pus pe fapte mari, va forța ușile saloanelor londoneze, afișând o mască distantă, ba chiar disprețuitoare pentru cei la a căror recunoaștere aspira. Aici nu pot decât să-i dau dreptate înflăcăratului biograf: „O parte din viața lui Oscar Wilde s’a mascat în disprețul Societății, și mai târziu Societatea l’a făcut să se mascheze în disprețul lui însuși”.

Mai mult, tânărul Wilde a decis să apară în lume purtând niște „vestminte ciudate” – așa-zisul „costum estetic”:

„El adoptă ca un «costum estetic» o haină de catifea, pantaloni scurți, o cămașă largă cu gulerul întors, și o legătură de gât fâlfâitoare de o formă neobișnuită, înodată à la Lavalière, și adeseori apărea în public ținând în mână un crin sau o floare-a-soarelui pe care obișnuia s’o contemple cu expresia unei mari admirații. Să mai adăugăm la acestea faptul că purta părul lung și că era ras și de mustăți; și când vom aminti ce formă izbitoare și ce trăsături memorabile avea din natură, vom înțelege cât de mult atrăgea atenția”.

Într-adevăr, se pare că acesta era și motivul straniei deghizări: dorința de a atrage atenția asupra sa. Biograful nostru recunoaște, pe bună dreptate, că îți trebuia ceva curaj ca să te expui astfel și să devii „obiectul de batjocură al tuturor privirilor din Londra”: „Les gamins din Londra sunt fără milă; și la fiecare plimbare tânărul «estet» trebuie să fi fost înțepat de ei”.

Domnul Robert H. Sherard este spumos, trebuie să o recunoașteți, în lungile sale digresiuni, iar în traducerea domnului Nigrim pare și mai spumos (de aici, recunosc, și ideea serialului dedicat acestei biografii). Spumos este și în tentativa sa de a explica motivul extravagantului „costum estetic”. Din perspectiva domnului Sherard, Oscar Wilde nu este decât un negustor care își vinde marfa. În Anglia, „o națiune comercială”, un artist trebuie să se priceapă la reclamă, să fie, adică, un negustor iscusit (în termeni actuali, un artist nu ar avea nicio șansă să-și facă cunoscute și să-și vândă produsele dacă nu se pricepe cât de cât la self marketing, la promovarea propriului brand):

„Se mai poate susține că mulți bărbați și femei de seamă au arătat și arată această ciudată iubire de self-advertisment (dare în vileag). A fost totdeauna boala omului mare; azi ea a devenit o epidemie. Înaintarea comercialismului a luat o bună parte la aceasta. Comercialismul a arătat că singura metodă prin care un om poate atrage atenția asupra bunătății mărfurilor lui este reclama. Artiștii, actorii, scriitorii, filosofii și politicianii au cu toți mărfuri de vânzare, – în epoca noastră orice om care nu e neatârnat este un negustor, – și abia se pot dojeni dacă adoptă mijlocul de a vinde mărfurile lor cari trec în alte ramuri ale negoțului. Publicul, mai mult, devine treptat atât de obișnuit cu aceste metode încât departe de a privi cu bănuială pe omul de litere care prin ciudățenia costumului, lungimea părului, frecvența sau raritatea mențiunilor personale și a portretelor lui cari apar în ziare, își face reclama propriei sale mărfi, nepoftitul împărților de foi personale, dă din ce în ce mai multă atenție persoanei care își caută tot mai tare marfa.”

Cam lungă constatarea domnului Sherard, dar de efect și, în acest caz, îndreptățită. Și nu e singura din volum! În fapt, și asta e interesant, prin intermediul biografiei dedicate lui Oscar Wilde, domnul Sherard se erijează într-un educator moral al Angliei decadente, pe care o ceartă și îi dă sfaturi, și îi găsește într-una bube în cap. Îi mai scapă, totuși, și unele lucruri adevărate, constatări care pot fi considerate valide chiar și în prezent, la mai bine de un secol de la scrierea lor.

În fine, important este că, adoptând strategia „costumului estetic”, Oscar Wilde a reușit să capete notorietate și, astfel, să își găsească un editor pentru poeziile sale. Ba chiar i s-a oferit posibilitatea de a conferenția „în trei regate și în America”. Nu fără un preț, ce-i drept:

„Memoria publică este îndărătnică. Spiritul public nu îngădue unui singur om dreptul de a juca mai mult decât un rol în viață! Se ferește de nestatornicie… Nu mai încape îndoială că ciudățeniile timpurii ale lui Oscar Wilde au produs o greșită impresie asupra capacității lui, impresie care ani de zile s’a luptat și în unele părți se luptă încă contra reputației pe care înaltul lui geniu l’a îndrituit să se bucure… Poza, cum s-a întâmplat, a fost foarte reușită. Dacă notorietatea era căutată după, ea era câștigată cu îndestulare… Fără îndoială că pe vremea când Oscar Wilde se împopoțona astfel, în inima lui era o mare amărăciune. Știind ce stă ascuns în el, conștient de rolul pe care îl putea juca pe scena lumii, nimănui altuia ca lui însuși notorietatea lui, așa cum era câștigată și susținută prin asemenea mijloace, putea să-i apară de disprețuit și regretabilă.”

A fost, prin urmare, Oscar Wilde un adept al „comercialismului”? A fost, aș răspunde eu, în finalul acestui episod, și un adept, dar și o victimă a „comercialismului” (cum apare tradus termenul de către domnul Nigrim). L-a ajutat în ascensiunea sa, dar a fost și un stigmat pentru scriitorul și omul de mai târziu. În acest articol, iată, i-am dat dreptate pe deplin, pentru întâia dată, domnului Sherard, unul dintre primii biografi ai lui Oscar Wilde. Ca să fiu onest până la capăt, și domnul Sherard, când a scris biografia, la numai câțiva ani de la moartea lui Wilde, a făcut-o tot din perspectiva „comercialismului”.

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

 

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu