Cartea săptămânii

Pălăria magică a lui Mitterrand

„Pălăria Preşedintelui” de Antoine Laurain – cu titlul original „Le Chapeau de Mitterrand” – a apărut în 2012, la Flammarion, şi foarte recent, în traducere românească (de Doru Mareş), la Humanitas Fiction (în colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu). Antoine Laurain a fost prezent la Bucureşti săptămâna aceasta pentru a-şi lansa, aşadar, traducerea românească a romanului său din 2012 – un roman spumos, umoristic, cu tuşe satirice, dar plin, în acelaşi timp, de magie, de poezie, pe care vi-l propun drept carte a acestei săptămâni. „Pălăria Preşedintelui” e, de altfel, şi un excelent roman estival, cu ingredientele sale de umor inteligent, magie şi melancolie, un roman bestseller în Franţa, dar şi în Anglia, Germania şi SUA (unde autorul a fost şi într-un turneu de întâlniri cu publicul în 20 de oraşe), roman ecranizat în 2014, în regia lui Robin Davis.

Lansare “Pălăria Preşedintelui” de Antoine Laurain, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu. De la stânga la dreapta: Marius Constantinescu, Mihaela Dedeoglu, Adina Diniţoiu, Antoine Laurain, Denisa Comănescu (moderatoare)

Umorul fin franţuzesc, cu accente satirice, dar şi melancolic-poetice, al lui Antoine Laurain a fost comparat cu acela din filmele deja clasice ale lui Jacques Tati. Eu, una, aş compara aventurile magice ale acestei pălării a lui Mitterrand cu aventurile balonului roşu din filmul francez omonin, „Le ballon rouge” (regia: Albert Lamorisse, 1956). „Realismul poetic” al lui Tati, accentele fantastice din scurtmetrajul „Le ballon rouge” ajung în contemporaneitate până la Amélie Poulain, altfel spus până la celebra comedie romantică „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain”/ „Fabulosul destin al lui Amélie Poulain” (regia: Jean-Pierre Jeunet, 2001). Ei bine, „Le Chapeau de Mitterrand” – un roman foarte vizual şi scenic, ecranizat, cum spuneam,în 2014 – se situează în siajul acestui tip de sensibilitate şi imagerie.

Deşi publicat în 2012, peripeţiile romanului se petrec în anii ’80, în timpul primului mandat al lui François Mitterrand (om de stânga) – o figură mitică astăzi, cu pălăria lui neagră şi eşarfa roşie, la care privesc cu nostalgie chiar şi conservatorii francezi din zilele noastre. Aşadar: în noiembrie 1986, în vreme ce soţia şi copilul sunt plecaţi la bunici, Daniel Mercier, contabil la Sogetec, se hotărăşte să cineze de unul singur într-o braserie elegantă şi scumpă – pentru a „se regăsi”, cum se exprimă el (are probleme la serviciu). Savurând un platou „royal” de fructe de mare, acompaniate de un vin alb pe măsură (şi extrem de scump), Daniel Mercier constată că, la un moment dat, la masa de alături se aşază… însuşi preşedintele Republicii, François Mitterrand. La final, ilustrul personaj îşi uită pălăria – pe care Daniel Mercier şi-o însuşeşte, în cele din urmă, nu fără câteva probleme de conştiinţă.

Urmează o irezistibilă călătorie a pălăriei magice – sau, dacă vreţi, a tichiei fermecate dintr-un basm modern – de la un personaj la altul, cărora le schimbă, fără excepţie, viaţa (în grade diferite, în funcţie de cât timp deţine fiecare personaj preţioasa pălărie prezidenţială – desigur, în afara lui Mercier, niciunul nu ştie că e vorba de pălăria lui Mitterrand). Pălăria trece de la Daniel Mercier (care, graţie ei, reuşeşte să-şi înfrunte şeful şi, în mod neaşteptat, e promovat) la Fanny Marquant (o tânără de 27 de ani, care prinde curaj pentru a-şi părăsi iubitul cu care nu avea niciun viitor), e găsită apoi de parfumierul Pierre Aslan (aflat în criză de inspiraţie, dar care, graţie ei, creează un nou parfum ce-l readuce în actualitate), după care ajunge la Bernard Lavallière, un burghez ce lucrează la compania Axa şi care nu ştie că poartă pe cap, din greşeală, pălăria lui Mitterrand (se produce o greşeală la garderobă, fiindcă avea una identică). Rezultat: Lavallière, burghez de dreapta, devine un om de stânga!

Cercul se închide, fiindcă Daniel Mercier recuperează – după multe eforturi – pălăria. Mă opresc aici cu detaliile narative, romanul e spumos – readuce o întreagă atmosferă a anilor ’80 francezi, în speţă parizieni, cu detalii vestimentare, parfumurile evocate (vezi scena în care Aslan îşi retestează abilităţile de nas, identificând pe stradă parfumurile tuturor trecătorilor!), ziarele, emisiunile şi vedetele TV (printre ele este evocată emisiunea lui Bernard Pivot, „Apostrophes”) – şi are parte de un final surprinzător, plus un epilog (peste douăzeci de ani, aproape de contemporaneitate). Umorul e fin şi franţuzesc – cu multe aluzii la societatea, politica, mentalităţile franceze –, dar se pare că, dincolo de particularităţile de ţară, umorul are şi ceva universal, din moment ce i-a sedus deja şi pe englezi, germani şi americani. Nu-i foarte frecvent ca un autor francez să pătrundă pe pieţele anglo-saxone, dar probabil că umorul este o cheie universală – la care se adaugă doza subtilă de magie şi de poezie.

Căci ce semnificaţie ar putea, în fond, avea „pălăria lui Mitterrand”? Micile detalii ale vieţii, întâmplările, accidentele care ţin de destin ori de hazard, de exterior sau de interior – în ultimul caz, pur şi simplu propria voinţă a fiecăruia, liberul arbitru. Destin, hazard, liber arbitru, sens al vieţii, decizie personală ş.a.m.d. Ele îmbracă în roman o aură magică, subminată, pe de o parte, de ironie şi umor, dar dublată, pe de altă parte, de poezie şi mister, de o anumită ambiguitate (inclusiv în cazul lui Mitterrand însuşi, care, după ce-şi recapătă pălăria, câştigă a doua oară alegerile prezidenţiale!).

Lansare “Pălăria Preşedintelui” de Antoine Laurain la Bucureşti. De la stânga la dreapta: Mihaela Dedeoglu, Adina Diniţoiu, Antoine Laurain, Marius Constantinescu, Denisa Comănescu, Marie Pannetier, Ioana Iancu

Vă recomand, aşadar, ca lectură estivală „Pălăria Preşedintelui” (roman recomandat oficial de Literomania) şi, pour la bonne bouche, vă ofer un pasaj din carte – momentul în care, într-o bună dimineaţă, cu pălăria lui Mitterrand pe cap, Bernard Lavallière renunţă să mai cumpere tradiţionalul cotidian de dreapta „Le Figaro” (spre uimirea vânzătorului) şi cere… „Libération”! Iată:

„- …Sunteţi sigur? a întrebat vânzătorul mustăcios de la chioşcul de ziare, cu voce şovăitoare.

În fiecare dimineaţă, Bernard se trezea în zori şi se ducea să cumpere „Le Figaro”. Bineînţeles că s-ar fi putut abona, dar mica ieşire matinală făcea parte din rutina vieţii de zi cu zi. Odată cumpărat ziarul, se întorcea pentru a lua micul dejun împreună cu familia, după care pleca la birou. (…)

-Da, sunt sigur, a răspuns calm Bernard.

Pentru întâia oară de treisprezece ani încoace, de când avea chioşcul din Passy, Marcel Chevasson vindea un exemplar din „Libération” clientului matinal. Un asemenea eveniment nu se produce niciodată, deoarece clientela este fie volatilă – trecători întâmplători care cumpără un ziar, se îndepărtează şi nu se mai întorc vreodată –, fie de o fidelitate de metronom: pentru aceştia, vânzătorul este un complice discret, care nu face niciodată vreo observaţie şi nu îi judecă. Astfel, în fiecare joi avea doi clienţi obişnuiţi pentru „National Hebdo”, revista de scandal a lui Jean-Marie Le Pen, un bărbat de vreo treizeci de ani ras pe cap şi un domn bătrân, cu baston şi loden, care purta mănuşi iarna. La fel se întâmpla şi cu revistele porno. „Union” şi „Lui” îşi aveau clienţii lor, care le cumpărau cu discreţie, dar fără ruşine, iar Marcel Chevasson le vindea tot atât de relaxat ca şi când ar fi fost vorba despre „Point” sau „Valeurs actuelles”. (…) Or clientul pentru „Figaro” tocmai rupsese echilibrul, iar Marcel Chevasson a fost dat peste cap toată dimineaţa. Aplecându-se peste teancul de „VSD”, a înţeles că schimbările nu se vor opri aici: clientul nu o luase, ca de obicei, spre strada lui, ci se aşezase pe terasa unei cafenele, cu pălăria pe cap, citind „Libération” la o cafea cu frişcă. Mai exact – dar asta Marcel Chevasson nu mai avea cum să vadă –, se delecta cu un articol virulent la adresa lui Jacques Chirac. Foarte bine scris, caustic, textul demonta una câte una erorile prim-ministrului încă de la sosirea lui la Palatul Matignon”.

Fotografii de Mihaela Petre

Antoine Laurain, „Pălăria Preşedintelui”, traducere din franceză de Doru Mareş, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, Bucureşti, 2018, 198 p.

Recomandare Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu