Avanpremieră

Pălăria Președintelui (fragment)

Vă prezentăm, în avanpremieră, un fragment din romanul „Pălăria Președintelui” („Le Chapeau de Mitterrand”) de Antoine Laurain (traducere din franceză de Doru Mareş, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction 2018). Carte recomandată de Literomania.

Un succes literar incontestabil al anului 2012 în Franța, romanul „Pălăria Președintelui” („Le Chapeau de Mitterrand”) a obținut pre­miile Landerneau Découvertes și Relay des Voyageurs. A fost ecranizat în 2014 în regia lui Robin Davis. Tradus în peste 15 limbi, în Marea Britanie a intrat în Kindle Top 5 și a devenit  Waterstone Book Club Choice în 2013; în SUA, tot în 2013, a fost selectat pentru ABA’s Indies Introduce Debut Authors, iar în Germania s-a aflat pentru mai multe săptămâni în 2016 printre primele zece titluri din topul publicației „Der Spiegel”.

Noiembrie 1986: Daniel Mercier, un con­tabil de rând, se hotărăște să ia cina într-un restaurant parizian elegant, unde va con­sta­ta cu uimire că la masa de alături se așază chiar preşedintele Republicii Franceze, François Mitterrand. Președintele își uită pălăria, iar Daniel și-o însușește în semn de amintire a unei seri perfecte. Asemenea unui talisman, pălăria îi poartă noroc și-i schimbă desti­nul. Uitată în plasa de bagaje a unui tren, ajunge în mâinile lui Fanny Marquant, căreia îi in­suflă curajul de a-și părăsi iubitul. Însă călă­toria pălăriei este departe de a se termina aici…

 

 

„Antoine Laurain semnează un al patrulea roman surprinzător, care reușește să înglobeze în scenariul său ingenios elemente emblematice ale anilor ’80. E greu să-i reziști. Jos pălăria!“

L’Express

„Un roman seducător. […] Antoine Laurain călătorește prin anii ’80 pe ur­mele acestei pălării capabile să schimbe destine, insuflându-le celor ce și-o pun pe cap o putere și o libertate la care nu îndrăzneau să viseze.“

La Semaine

Umorul satiric plin de finețe al lui Laurain amintește de filmele cla­sice ale lui Jacques Tati— și nu, nu trebuie să fii un cunoscător al poli­ticii franceze pentru a te bucura de acest roman încântător.“

Library Journal

 

 

Pălăria Președintelui (fragment)

 

Doi bărbaţi au luat loc în faţa şefului statului. Unul voinic şi îndesat, cu ochelari şi cu părul pieptănat atent, celălalt zvelt, uşor albit, şi el cu părul dat pe spate, uşor ondulat. Acesta din urmă i-a aruncat un surâs scurt şi binevoitor lui Daniel, care s-a stră- duit să i-l întoarcă încercând să pară cât mai firesc cu pu tinţă. Îl mai văzuse pe bărbatul acesta cu ochi pătrunzători şi buze subţiri. Acum îi reveneau în minte funcția şi numele: ministrul afacerilor externe, Roland Dumas. Îşi cedase locul de când Mitterrand pierduse legislativele, acum opt luni. Iau masa umăr la umăr cu preşedintele republicii, şi-a spus Daniel de mai multe ori la rând, pentru a putea da o formă concretă realităţii, recente, iraţionale. A luat prima stridie, însă nu i-a putut simţi gustul, întrucât atenţia îi era captivată de noul vecin. Bizareria situaţiei l-a făcut să-şi spună că în scurt timp avea să se trezească la el în pat şi că ziua, de fapt, nici nu începuse. În sală, priviril e clienţilor se prefăceau că trec pe lângă masa lor.

Luând a doua stridie, a tras discret cu coada ochiului spre stânga. Preşedintele îşi pusese ochelarii şi citea meniul. Daniel şi-a umplut retina cu profilul hieratic văzut prin reviste, la televizor şi de fiecare 31 decembrie de cinci ani de când le adresa urările. Acum îi putea zări profilul în carne şi oase, cum se spune. Ar fi fost de-ajuns să întindă mâna pentru a-l atinge. Chelnerul s-a întors şi preşedintele a comandat stridii şi somon. Grasul a comandat un pateu cu mânătărci şi friptură în sânge, Roland Dumas, la fel ca preşedintele, stridii şi peşte. Peste câteva minute, somelierul s-a întors şi el cu o frapieră argintată, pe picior, în care, între cuburile de gheaţă, se zărea o nouă sticlă de Pouilly-Fuissé. A desfăcut sticla cu graţie şi a turnat puţin vin în paharul prezidenţial. François Mitterrand a gustat şi a aprobat cu o imperceptibilă mişcare a capului. Daniel şi-a mai pus un pahar plin pe care l-a băut aproape dintr-o sorbitură, înainte de a lua şi o lingură din oţetul roşu cu ceapă franţuzească cu care să ungă stridia. „I-am spus săptămâna trecută lui Helmut Kohl…“ Vocea lui François Mitterrand însoţea gustul, iar Daniel şi-a spus că nu va mai putea mânca niciodată stridii cu oţet fără să audă: „I-am spus săptămâna trecută lui Helmut Kohl…“

Un chelner a lăsat un sfert de vin roşu în faţa grasului cu ochelari, care şi l-a turnat imediat în pahar, în timp ce un alt chelner aducea antreurile. Grasul a gustat din pateul care i s-a părut bun, după care a început o terină de zbârciog. Preşedintele a înghiţit o stridie, în timp ce Daniel a scos un ac special din dopul îmbrăcat în staniol, pentru a se apuca de scoicile Littorina. Numai minunăţii are Michel în pivniţă, a zis Roland Dumas complice. Preşedintele a ridicat ochii către el, iar „Michel“ a început să povestească despre pivniţa lui din provincie, unde ţinea havane dintoată lumea şi cârnaţi. Şi avea tot atâtea havane câţi cârnaţi.

— E amuzant să colecţionezi cârnaţi, a spus François Mitterrand storcându-şi sfertul de lămâie.

După ce a înghiţit şi cea de-a zecea moluscă, Daniel a mai aruncat o privire în stânga.

Preşedintele îşi termina cea de-a opta stridie şi se ştergea la gură cu şervetul imaculat.

— A, să nu uit, i s-a adresat lui Roland Dumas, telefonul prietenului nostru.

— Da, sigur că da, a murmurat Dumas, schiţând un gest spre buzunarul de la haină.

Preşedintele s-a întors să-şi ia paltonul, a ridicat pălăria şi a aşezat-o dincolo de bara îmbrăcată în piele de deasupra banchetei. A scos din buzunar un carnet cu coperte de piele, şi-a pus iarăşi ochelarii şi l-a răsfoit.

— Ultimul număr din josul paginii, a spus întinzându-i carnetul lui Dumas. Acesta l-a luat, a trecut în carnetul lui numele şi numărul, după care i-a înapoiat agenda lui François Mitterrand, care a pus-o la loc în palton. „Michel“ povestea despre un bărbat al cărui nume nu-i spunea nimic lui Daniel. Dumas l-a ascultat coborând pleoapele, iar François Mitterrand a schiţat un zâmbet:

— Sunteţi prea sever, a zis ironic, incitându-şi interlocutorul să continue.

— Ba chiar aşa s-a întâmplat, doar eram acolo! nu s-a lăsat grasul, ungându-şi ultima felie de pâine cu pateu.

Daniel a ascultat povestea. Avea senzaţia că e părtaş la un soi de intimitate ciudată. Clienţii braseriei plecaseră cu toţii. Nu mai erau decât ei patru. Dar dumneavoastră, Daniel, ce părere aveţi? S-ar fi întors către şeful statului şi ar fi pronunţat nişte fraze de care François Mitterrand s-ar fi arătat profund interesat. Preşedintele ar fi aprobat din cap, după care Daniel s-ar fi întors spre Roland Dumas pentru a-i cere părerea. Dumas ar fi fost şi el de acord, iar Michel ar fi adăugat cu vocea lui zeflemitoare: Evident că Daniel, are dreptate!

— Femeia asta este foarte frumoasă… a şoptit François Mitterrand.

Daniel i-a urmărit privirea. Preşedintele admira o brunetă în rochie roşie. Dumas a profitat de faptul că sosea mâncarea, pentru a se întoarce discret. Grasul a făcut la fel.

— Foarte frumoasă, a aprobat.

— Confirm, a şoptit Dumas.

Daniel se simţea în comuniune cu şeful statului. François Mitterrand comandase acelaşi vin ca el, iar acum punea ochii pe aceeaşi femeie. Nu era de ici, de colo să ai aceleaşi gusturi cu ale primului dintre francezi. Această convivialitate bazată pe schimburi din jumătăţi de cuvinte despre femei era liantul a numeroase prietenii bărbăteşti, iar Daniel a început să viseze că era într-adevăr al patrulea la masa preşedintelui. Şi el avea o agendă cu coperte din piele neagră, din care fostul ministru ar fi fost încântat să copieze numere de telefon. Pivniţa grasului nu avea secrete pentru el, ba chiar se ducea deseori acolo pentru a degusta cârnaţi, înainte de a aprinde cele mai fine havane din lume. Şi, mai ales, îl însoţea pe preşedinte în plimbările sale pariziene, pe cheiurile Senei, pe la buchinişti, şi amândoi, cu mâinile la spate, stăteau de vorbă despre mersul lumii sau, mai lipsiţi de pretenţii, despre apusul soarelui dincolo de Podul Artelor. Trecătorii şi-ar fi întors capetele după siluetele de acum familiare şi, în anturajul lui, toată lumea ar fi murmurat: Daniel îl cunoaşte foarte bine pe François Mitterrand…

— E totu-n ordine?

Chelnerul îl smulsese din reverie. Da, totul era-n ordine, o să tragă de timp mâncând din platoul cu fructe de mare atât cât va fi nevoie. Chiar de-ar fi să stea până la închidere, nu se va ridica de pe banchetă înainte de plecarea preşedintelui. O făcea pentru el, pentru ceilalţi, pentru a putea povesti într-o bună zi: Am luat prânzul alături de François Mitterrand într-o braserie, prin noiembrie 1986, era chiar lângă mine, cum te văd şi cum mă vezi. Daniel avea deja în minte frazele pe care urma să le spună în deceniile ce stăteau să vină.

Se scurseseră două ore şi şapte minute. François Mitterrand dispăruse în noapte împreună cu Dumas şi grasul, după ce şeful de sală le deschisese ceremonios uşa. Toţi trei îşi încheiaseră masa cu câte o crème brulée. Grasul îşi scosese o havană dintr-un toc de piele şi precizase că o va aprinde afară, în timpul scurtei plimbări. Dumas plătise cu o bancnotă de 500 de franci.

— Mergem? întrebase preşedintele.

Dumas se ridicase, iar tânăra de la garderobă îşi făcuse apariţia şi îl ajutase să-şi pună paltonul, procedase la fel şi cu „Michel“, care se tot plângea de urmările unui lumbago, pe când preşedintele îşi îmbrăcase singur paltonul şi îşi petrecuse eşarfa roşie în jurul gâtului. Profitase de mişcare pentru a se întoarce către brunetă, iar privirile li se încrucişaseră. Femeia schiţase un surâs, iar preşedintele i-l întorsese, însă Daniel nu mai observase. După care toţi trei s-au îndreptat către ieşire. În sală, fiecare client s-a aplecat către comeseanul lui, iar conversaţiile au coborât cu un ton preţ de câteva secunde. Asta fusese tot. Nu mai rămăseseră decât câteva farfurii goale, tacâmuri, pahare, şervete albe uşor şifonate. O masă ca toate mesele, şi-a zis Daniel. În câteva minute tacâmurile aveau să fie strânse, faţa de masă schimbată, şi acolo se va aşeza un nou client care nu se va gândi o clipă măcar că preşedintele republicii stătuse fix în acelaşi loc cu mai puţin de o oră în urmă.

Daniel mai păstrase o ultimă stridie, puţin cam lăptoasă, care îşi aştepta rândul de vreo douăzeci de minute în gheaţa care începuse să se topească. A pus pe ea o lingură de oţet roşu şi a gustat-o, iar stridia şi-a lăsat iodul pe limbă, în amestec cu gustul amărui piperat al oţetului: „I-am spus săptămâna trecută lui Helmut Kohl…“ Fără îndoială cuvintele astea aveau să-l urmărească toată viaţa. Daniel a luat şi ultima înghiţitură de vin alb şi a lăsat paharul pe masă. Prânzul parcă fusese ireal – o suită de situaţii întâmplătoare: dacă s-ar fi întors acasă şi şi-ar fi gătit singur, dacă ar fi ales o altă braserie, dacă şeful de sală nu ar fi avut o masă liberă, dacă clientul de la masa cu pricina nu ar fi anulat rezervarea… Evenimentele importante ale vieţilor noastre sunt întotdeauna rezultatul înlănţuirii unor detalii infime. Gândul acesta l-a făcut să se simtă un pic cam ameţit şi nu şi-a dat seama dacă era efectul intensităţii cugetării sau al sticlei de trei sferturi de Pouilly-Fuissé. Oftând, a închis ochii pentru câteva secunde, şi-a mişcat umerii, apoi a încercat să-şi trosnească gâtul şi, pentru a reuşi, a ridicat mâna stângă până când a atins bara de cupru. Mâna a dat de metalul rece, dar şi de altceva. Ceva suplu şi neted, care s-a strâns ca o stridie. Daniel s-a întors către bară: pălăria era acolo. Instinctiv, s-a uitat către intrarea în braserie. Preşedintele plecase de mai multe minute. La intrare nu mai era nimeni. Daniel s-a gândit să facă un semn cuiva din personal, dar în clipa aceea nu trecea nimeni prin sală. François Mitterrand îşi uitase pălăria. Propoziţia a căpătat contur. E pălăria lui Mitterrand. E chiar aici, lângă tine. E mărturia realităţii acestei seri, dovada absolută că a avut loc. Daniel s-a întors iarăşi către pălăria aşezată cu grijă între husa de piele şi oglindă. Dincolo de fetrul ei negru, se reflecta întreaga încăpere. În loc să cheme şeful de sală pentru a-i spune cu un aer plin de subînţeles: Cred că vecinul meu şi-a uitat pălăria, şi să obţină mulţumiri de o politeţe exagerată, l-a cuprins un impuls iraţional. Avea senzaţia că se dedublează şi că un alt Daniel Mercier, stând în picioare în mijlocul sălii, era martorul atent al unui gest simplu şi ireversibil, care urma să se producă peste doar câteva secunde. Ajuns propriul său spectator, Daniel s-a văzut ridicând mâna către bara de cupru, prinzând borul de fetru al pălăriei negre, ridicând-o delicat, apoi făcând-o să alunece către catifeaua roşie spre a o ascunde pe genunchi. Mişcarea nu i-a luat mai mult de trei secunde şi jumătate, dar i s-a părut de o lentoare nemaipomenită şi, atunci când a auzit din nou zgomotele din sală, s-a simţit de parcă s-ar fi trezit după o lungă apnee. Sângele i se zbătea în tâmple, iar inima îi bătea mai să-i sară din piept. Dacă apărea acum cineva şi cerea pălăria? s-a gândit, pradă unui moment de panică. Un bodyguard. Preşedintele în persoană? Ce s-ar fi făcut? Ce-ar fi zis? Cum să explic prezenţa pălăriei la mine pe genunchi? s-a gândit Daniel.

Tocmai comisese un furt. Ultima dată când furase ceva fusese pe la începutul adolescenţei, când se lăsase dus de un coleg, la terminarea orelor, într-o galerie comercială din Courbevoie. Furase single-ul Aline al cântăreţului Christophe. Din acea după-amiază a lui 1965, nu mai era nimic de semnalat. Gestul pe care însă abia-l comisese era infinit mai grav decât subtilizarea unui vinil dintr-un supermarket. Daniel a încremenit, cu ochii alunecându-i de la un client la altul. Nu, de văzut nu-l văzuse nimeni, era sigur. În privinţa asta nu se temea, dar se impunea să plece înainte de a avea loc cine ştie ce eveniment neprevăzut, înainte ca preşedintele să sune la restaurant, în căutarea pălăriei, înainte să se repeadă toţi chelnerii la masa lui, sub privirile înfuriate ale şefului de sală. Daniel a cerut nota. Cu card, a precizat. Chelnerul s-a întors cu POS-ul, Daniel abia dacă şi-a aruncat ochii pe nota de plată. De acum nimic nu mai conta. A tastat codul, iar aparatul cu un fâşâit, a scos chitanţa. S-a căutat prin buzunare pentru a lăsa bacşişul pe o farfurioară de metal argintiu, chelnerul şi-a înclinat capul în semn de mulţumire şi s-a îndepărtat. Acum e momentul, şi-a zis Daniel. Şi-a mai turnat un pahar cu apă, fiindcă i se uscase gura, l-a înghiţit dintr-o sorbit ură, după care a ridicat lent faţa de masă şi şi-a pus pălăria prezidenţială pe cap. Da, îi venea perfect. Şi-a pus paltonul şi a înaintat către ieşire cu sentimentul că-l vor lăsa picioarele. Şeful de sală avea să-i spună: „Domnule, iertaţi-mă, vă rog! Pălăria, domnule…“ Nu s-a întâmplat însă nimic. Daniel lăsase drept bacşiş cincisprezece franci, aşa că toţi chelnerii au coborât privirile, ba chiar şeful de sală a încercat un zâmbet care i-a săltat mustaţa subţire. Uşa i-a fost deschisă şi a ieşit în frigul de afară, şi-a ridicat gulerul şi a luat-o către automobil. Pălăria lui Mitterrand e pe capul meu, şi-a spus. Odată intrat în maşină, a îndreptat către el oglinda retrovizoare şi s-a admirat în tăcere, îndelung, păstrând pălăria pe cap. Avea senzaţia că întreg creierul îi era îmbăiat într-o soluţie răcoritoare de aspirină, că bule de oxigen îi atingeau rafinat zone de multă vreme îngreunate. A întors cheia în contact şi a demarat uşor în noapte.

S-a plimbat multă vreme pe străzi, a făcut de mai multe ori turul cartierului, înainte de a ajunge la al cincilea nivel al parcării subterane. Ar fi putut merge încă multă vreme aşa, fără să se gândească la nimic. Îl cuprinsese un sentiment de încredere, care avea savoarea unei băi calde. În livingul gol, s-a aşezat pe canapea şi s-a uitat la propria imagine în contre-jour de pe ecranul cenuşiu al televizorului stins. A zărit silueta unui bărbat aşezat, purtând pălărie şi clătinând uşor din cap. A rămas aşa mai bine de-un ceas, admirându-şi imaginea, cu întreaga fiinţă cuprinsă de o linişte aproape mistică. Abia pe la două dimineaţa a ascultat mesajul pe care soţia i-l lăsase pe telefon. În Normandia totul era-n ordine, iar Véronique şi Jérôme se întorceau a doua zi, cu trenul de 21.45, în Gara Saint-Lazare. S-a dezbrăcat şi ultimul lucru pe care şi l-a scos a fost pălăria, pe a cărei bandă de piele a descoperit cu încântare două litere cusute cu fir de aur: F. M.

Despre autor

Antoine Laurain

Antoine Laurain

Antoine Laurain este scriitor, jurnalist, scenarist și colecționar de antichități. S-a născut la Paris, la începutul anilor ’70. După ce a studiat cinematografia, și-a început cariera regizând scurtmetraje și scriind scenarii. Primul său roman, „Ailleurs si j’y suis”, apărut în 2007, a obținut Premiul Drouot. Au urmat romanele „Fume et tue” (2008) și „Carrefour des nostalgies” (2009), care a primit Premiul Livres en Vignes. Colaborează la mai multe publicații, printre care revista de lux „Palace-Costes” și lunarul satiric „L’Écho des savanes”. „Pălăria Președintelui” („Le Chapeau de Mitterrand”; Humanitas Fiction, 2018) a apărut în 2012 și a obținut premiile Landerneau Découvertes și Relay des Voyageurs. A fost tradus în peste 15 limbi și s-a bucurat de un mare succes. A fost ecranizat pentru televiziune în 2014 de Robin Davis, cu Frédéric Diefenthal, Laurent Claret, Frédérique Bel și Roland Giraud, muzica aparținându-i lui Vladimir Cosma. Un alt bestseller internațional al lui Antoine Laurain este romanul său din 2014, „La Femme au carnet rouge”, publicat în peste 20 de țari, care a fost urmat în 2016 de romanul „Rhapsodie française”.

Scrie un comentariu