Avanpremieră

Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa (fragment)

„Munca mea constă în a scrie până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa. Eu nu fac romane, nu spun povești, nu pretind să distrez pe cineva, nici să fiu amuzant, nici să fiu interesant; vreau numai ca pietrele să devină mai ușoare ca apa. […] M-am simțit fericit în Transilvania, în munți. Pe înălțimile de acolo pietrele își mai pierduseră din greutate, dar mai aveam încă nevoie de mult timp, deoarece cuvintele sunt foarte lente și durează până reușesc să impregneze lucrurile, intră greu în ele; ideea despre moartea mea începe să semene cu moartea mea. Uneori corpul meu îngheață, alteori câte o piatră se ridică. Însă multe dintre ele încă lipsesc. Când toate vor deveni mai ușoare ca apa, atunci da, pot să fiu citit, fiindcă am scris ceea ce era necesar să scriu.“

António Lobo Antunes

 

„Un sublocotenent din armata portugheză, luptător în războiul colonial din Angola, se întoarce acasă, la Lisabona, aducând un copil negru, unul dintre puținii supraviețuitori dintr-un sat african ai cărui locuitori fuseseră masacrați de plutonul lui. O face poate dintr-un rest de bunătate sau ca să-și afirme autoritatea asupra celorlalți, posibil în semn de căință, nu vom afla niciodată. La patru decenii de la acele întâmplări, băiatul, între timp integrat în noua familie, trimis la școală printre albi, a devenit om serios, salariat la Lisabona, căsătorit cu o femeie albă (rasistă) care îl disprețuiește, numită invariabil în carte Excelența Sa. Împreună cu părinții adoptivi, cu soția și cu sora vitregă, «negrul» urmează să ia parte într-un mic sat din nordul Portugaliei la tăierea porcului, tradiție pe care familia ține să o respecte an de an, chiar dacă nimeni nu mai locuiește în casa strămoșească. Aici, odată cu înjunghierea animalului, fiul își va înjunghia și tatăl adoptiv, răzbunându-se astfel pe militarul portughez care îi mutilase și ucisese părinții naturali în Angola.“

Dinu Flămând

 

„Cred că e cel mai bun lucru pe care l-am scris până acum“, declara autorul portughez despre noul său roman, „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa”. Cartea este o aventură intelectuală și senzorială în 23 de capitole cu un minimum de punctuație, de fapt, 23 de fraze ample, numite de critică „versete poetice“, care oferă o experiență de lectură inedită: un tânăr sublocotenent aduce din Angola un băiat de culoare, un orfan, pe care îl adoptă împreună cu soția lui. Peste 40 de ani, ca într-un ecou al faptelor tatălui, fiul va comite o crimă. Războiul, imposibilitatea iertării, rasismul, moartea, iubirea sunt tot atâtea teme ale unei proze căreia emoția îi conferă ritmul unei adevărate cantate.

 

Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa (fragment)

Nici fiul nici fiica mea care s-a născut la doi ani după Angola nu au sosit încă ceea ce până la un punct consider normal fiindcă mercedesurile și camioanele au mers întotdeauna încet din cauza minelor despre care nimeni nu știe niciodată unde se află și nici când explodează, cu două șiruri de bărbați pe care îi vedeam doar uneori într-un culoar în iarbă paralele cu noi și alți șase în recunoaștere înainte, din loc în loc un râu, din loc în loc un luminiș și colibe abandonate, fiul meu s-a căsătorit, fiica mea nu, mereu supărată, amară, vorbești cu ea și nu-ți răspunde, îi zâmbim și stă serioasă, nu știu nimic despre viața ei, dacă o întreb un gest vag cu care îndepărtează umbrele, cred că nu am auzit-o niciodată spunând tată, nu am auzit-o niciodată spunând mamă, practic nu ne vizitează sau dacă printr-o minune vine în vizită rămâne tăcută, nu ne invită la ea acasă habar nu am unde stă sau dacă locuiește singură, mi s-a spus că o prietenă cu ea, habar nu am dacă e ade văr sau minciună, ce prietenă, nevasta mea care a auzit și ea a rămas pe gânduri, explodează mine nu camioane, mercedesuri pentru că generalul ne-a trimis mesaj să ne prevină că un camion e aur, plutoanele să meargă în recunoaștere și se înțelege motivul, camioanele trei sute de mii de scuzi, soldații cinci sute, șase vieți pentru un camion nu i se părea scump, atâta zgomot în junglă, vântul printre frunze, păsări, se taie porcul duminică, Bucură-te Marie cea plină de har, când o să afle bunicul o să se omoare, fata mea când era mică fugea de la mama în brațele mele dar a început să crească și nu mă mai caută, încuia ușa de la dormitor cu cheia în ciuda avertismentelor mele

— Nu te încuia cu cheia

și nevasta mea tăcută, doar într-o după-amiază

— Nimeni nu scoate nimic de la ea

prin urmare din acel moment și eu tăcut, când m-am operat la vezică deși încă mai locuia cu noi nu a venit la spital, m-am întors acasă și nici un

— Salut

nici măcar

— Te simți mai bine?

însă fața de

— Te rog

a nevestei mele m-a împiedicat, inima ei nesigură, medicul către mine cu glas scăzut arătându-mi rezultatul unei investigații pe care eu n-o înțelegeam, niște linii pe o foaie de hârtie milimetrică pe care erau trasate cercuri cu cerneală roșie informându-mă

— Aveți grijă

comandantul, căruia îi plăcea compania tinereilor, cei doi așezați pe banchete din scânduri când ne-a vizitat la frontieră

— Te pricepi la război dragă sublocotenente?

uitându-se la trei câini care la rândul lor se uitau la noi la fel de imobili ca și noi, ce nu lipseau acolo erau câinii, mari, mici, toți costelivi bineînțeles, la fel de înfometați ca și negrii, majoritatea pe lângă popota soldaților pândind resturi de mâncare, când în urma ploilor avioneta

(nu muscă, pasăre)

care aducea mâncarea și corespondența nu ateriza pe mica pistă de pe deal, arunca lăzile cu mâncare proaspătă care se dezmembrau pe pământ și ei și noi ne disputam în patru labe carnea, codul uscat, pungile cu legume, cartofii, ghearele animalelor deodată atât de mari și dinții atât de ascuțiți, animalele, aproape jumătate schiloade, dintr-odată violente, crude, un camarad trăgând în ele

— Javrelor

eu mă gândeam de fapt care din noi erau câinii, animalele care nu renunțau în ciuda focurilor de armă sau oare noi așa că eu către comandant

— Nu înțeleg dom’ comandant dar eu nu sunt decât un câine

pe deasupra urât, schilod, crud, pregătit să scormonesc pămân tul căutând nu rădăcini de manioc, ci pe ale mele și să-i scot afară pe mama, pe tata, pe nașa Lucília, pe bunica pe care am tras-o de gât

— Sunt încă vie copile?

și s-a apucat imediat să curețe morcovi în bucătărie cu ochelarii lipiți cu scotch

— Nu mă întrerupe acum că nu-mi văd capul de treabă

fiica mea îi seamănă cred eu, cu pleoapele lăsate, cu felul ei de a merge, de la an la an satul tot mai părăsit și mimozele din pădure coborând peste el, într-o bună zi năpădesc casele, stâlpul din mijlocul piațetei, piațeta, înghit cimitirul, înghit umbrele morților, bunica dispare

— Rămas-bun

cu dorul băiatului din Germania într-un medalion din email la gât, nu adult, mic, cu haină și lavalieră, zâmbind de teamă cu lacrimi în ochi, asigurând-o în felicitările de Crăciun

— Stai liniștită că mă întorc într-o bună zi și rămân

dar nici când a murit nu a venit, un telefon tatălui meu

— Restaurantul nu mă lasă nu pot

tatăl meu un suflet împăciuitor înțelegător

— Desigur desigur

și acum sunt toți morți, bieții de ei, s-or întoarce sau nu aici în sat sunt sigur că îi aud în adierea vântului, brazii se scutură și ei sunt

— Băiete

agățați de crengi, verișoara mea care locuiește în continuare în sat și are grijă de răposați

— Auzi?

când era mică se juca de-a casa în cavouri, improviza mese de seară pentru morți din frunze și sâmburi și boabe

— Mai vreți?

se apleca spre mine cu glas scăzut

— Sunt ciudați morții nu le răspund oamenilor în timp ce un mare mister se strecura încet printre plopii răsunând de ecouri, de pași, de tacâmuri, de clinchet de vase, de voci și un soldat cu mitralieră strangula cu ambele mâini un câine care încerca să fugă cu o bucată de carne și albul ochilor celor doi mă rindu-se în jurul pupilelor, care pe care strangulează dom’ comandant spuneți-mi, cine se transformă într-un morman de nerecunoscut părăsit pe pistă și cine se îndepărtează de noi fără să ne vadă strângând la piept ceva sfâșiat, roșu, picurând

— Înțelegi moartea sublocotenente? picături lente care mă întrebau dacă eu în Africa sau la zidul din grădina din sat pe care tata l-a ridicat duminicile cu țigara stinsă după ureche, nu o țigară întreagă, un chiștoc ars doar la un capăt, zidul de unde eu pândeam, cu corpul acolo dar cu nasul la stradă, venirea copiilor mei și eram așezați în cerc pe scaunele de la spital când a intrat psihologul cu cravata sucită

— Mă scuzați pentru întârziere domnilor

și eu mă gândeam că mi-ar plăcea ca fata mea să se mărite dar o văd tot timpul singură, porumbei și turturele se oglindesc gri-verzui în fereastra întredeschisă, de altfel nici unde locuiește nu ne-a spus, de altfel dacă o întreb răspunsul obișnuit

— Stai liniștit că nu sub poduri

și cred că nu întrucât nu o văd cu o pătură sub braț și cel puțin umblă cât de cât curată, într-una din ultimele dăți când a venit în vizită un inelaș din argint pe care l-a făcut dispărut după aceea, am încercat

— Inelul?

și singurul răspuns a fost o sprânceană ridicată, mâinile ei ca ale mele biata de ea mai mici desigur, ale mele lăboaie, când era bebeluș strângea cu putere degetul care i se punea în palmă, din ce motiv nu-l mai strângi acum și psihologul către mine, cu fruntea încruntată

— Pardon?

poate din cauză că bolboroseala din puțul cu apă îl împiedica să audă, unu, doi, trei sau patru dintr-odată și câinii fugeau, negrul în genunchi ținea mașina de cusut, înspăimântat, atâtea pete pe uniformă bietul de el și desculț, nenorocirea lui vorbea

— Dom’ sublocotenent

nici un pic de mândrie, nici o autoritate, ne cârpea hainele de camuflaj, ciorapii, un cearșaf, petlițele descusute ale uniformei ridicole pe care i-o impuneau portughezii toată ponosită, mereu cu chipiul colonial pe cap și cu două femei aproape la fel de bătrâne ca el, negrul pe care nimeni nu-l asculta evident și înaintea căruia nimeni nu se înclina, fără inele, fără sfaturi privind rațiile, fără ca oamenii să-l certe, la fel de singur ca noi adresându-ni-se implorator

— Muata muata  [persoană importantă, cu autoritate în triburile angoleze notă trad.]

respectuos, supus, fără pături și fără capre prin urmare fără bani, de față cu el vrăjitorul nu reteza gâtul cocoșilor cu dinții arun când capetele pe jos în loc să le ofere așezându-le lângă gleznele lui umflate alături de pietricele și scoici, agentul poliției politice pe care lună de lună avioneta îl aducea împreună cu alimentele proaspete, plus preotul și scrisorile, chemându-l cu degetul îndoit

— Ia vino aici căcăciosule

și căpitanul tăcut, sublocotenenții tăcuți, sergenții tăcuți și negrii tăcuți, sicriele noastre goale așteptând în magazie, al meu al treilea din stânga numărând de sus, i-am ridicat capacul și mi s-a părut că-l văd pe tata înăuntru cu mâinile împreunate pe burtă și înfășurate într-un șirag de mătănii ca și bunicii mei înaintea lui, ca și domnul Barros care locuia singur, s-a aruncat în puț și cu o zi înainte să se arunce m-a mângâiat pe obraz

— Crești așa de repede băiete tu mă faci să îmbătrânesc iar în celelalte sicrie camarazii mei care se aflau acolo cu mine uitându-se la ei înșiși fără o vorbă, mașina de cusut a negrului lucrând dezmembrată, vulturi nemișcați sus pe cer cercetând puișorii și nici unul din copiii mei pe șosea, uitându-mă mai bine poate că o aripă de vultur fâlfâia, poate că au uitat sau m-au îngropat în Angola fără ca eu să fiu de acord și nici salvele de tun nu le-am auzit înainte să coboare sicriul în groapă, neatent ca de obicei, psihologul spitalului către mine

— La ce vă gândiți?

și cercul de scaune privindu-mă fix în așteptare, un motan pe acoperișul casei mă privea și el cu lăbuța dreaptă ridicată, intendentul a încuiat cu lacătul magazia

— Nu vreau să vă mai văd acolo

treizeci și nouă de sicrie ce exagerat, nu vom muri atâția bineînțeles și sublocotenentul parașutist, mic, uscat, nu am să uit niciodată figura lui, aproape de podețul șubred de pe râul Cambo cu piciorul întins înainte și restul corpului în spate tatonând minele antipersonal cu vârful atent al cizmei, sublocotenentul parașutist așezat în locul psihologului

— Îți aduci aminte de râul Cambo?

stai liniștit că-mi aduc aminte prietene, crocodilul la plajă pe mal numai ce ne văzu și alunecă alene în apă și se transformă într-un ochi lipsit de trup plutind la întâmplare, câteva păsări albe, plutonul lui, plutonul meu, uniformele voastre mai bune, rațiile voastre de luptă mai bune, armele voastre mai bune, mai mici, mai ușoare, mai precise, disciplina mai dură, ordinele lătrate, l-am văzut pierzându-și piciorul într-un nor de nisip, l-am văzut în iarbă atât de palid în timp ce-i înfășurau ciotul în comprese, infirmierul trăgea zăpăcit de sforile rucsacului în timp ce staţia

— Trimiteți musca trimiteți musca

striga după elicopter, sublocotenentul parașutist ordonând

— Nu vreau smiorcăieli

după culoarea cadaverică aproape transparentă a buzelor cu țigara în gură fără un geamăt, fără un vaiet, nici

— Când o să afle bunicul meu o să se omoare

nici

— Bucură-te Marie cea plină de har

doar

— Nu vreau smiorcăieli

drept care, noi asigurând protecția elicopterului, drept care un caporal cu arma îndreptată către una din călăuze

— Tu ai să plătești pentru el

drept care psihologul spitalului către mine

— Ce au picioarele mele prietene?

în timp ce mă ridicam din cercul de scaune fără să pricep

— Aveți două ce ciudat ce s-a întâmplat pe malul râului Cambo?

unde ochii crocodililor continuă, sunt sigur, în derivă și nici un râu în sat, așteptam să plouă ca să coborâm găleți în puț, le ridicam trăgând de lanț și nici fiica nici fiul meu acolo jos, doar mâl, frunze, crengi, nu vă povestesc vouă nu-i așa nu vă faceți griji din pricina mea și mierle care râdeau de mine în moșmonii japonezi ce se întâmplă cu ei de mă disprețuiesc atât de mult, verișoara mea îngrijorată

— Nu te simți bine? și ce înseamnă asta că nu mă simt bine, mă simt foarte bine doar că nu am nevoie de compătimirea voastră pricepeți, dacă tot te ocupi de mormântul tatălui meu stai liniștită că te vei ocupa și de mine când va sosi mina mea antipersonal și sosesc întotdeauna nu-i așa, o bubuitură, praf, pământ și dispar de la brâu în jos, nu vei avea probleme fiindcă intendentul spune că sicriul este, în caz că s-ar afla un alt militar în coșciugul meu el îl mută, sunt aici treizeci și nouă sau treizeci și opt, cred că treizeci și nouă, cred că treizeci și opt nu îmi mai aduc bine aminte, a fost demult deși continuă să fie acum, verișoara mea al cărei frate a fost în Guineea

— Voi nu vă puteți desprinde de război nu-i așa?

și pentru că ești atât de isteață învață-mă tu cum te poți desprinde de război, spune-mi, se desprinde numai cine n-a fost acolo ca psihologul spitalului, scapă doar cine nu merge, dacă mi-ați arăta ieșirea v-aș fi recunoscător, într-o zi unul dintre soldații noștri a făcut o gaură în gardul de sârmă, a trecut de sălașul negrilor și a continuat să meargă în direcția pădurii

— Mă duc în China

le-a spus el celor care l-au prins

— Mă duc în China dați-mi drumul

și drept urmare s-a trimis un mesaj la comandamentul batalionului, l-au pus în avioneta cu scrisorile și trebuie să-l fi depozitat în vreo orezărie pentru că nu l-am mai văzut niciodată deși în adâncul meu există ceva care continuă să mă îndrepte în direcția Chinei și totuși dacă fiica mea mi-ar spune

— Tată

m-aș întoarce, ar fi suficient ca ea să spună

— Tată

ca eu să mă întorc dar nu a spus niciodată

— Tată

până în ziua de azi spune

— Dumneata

și tăcea, ce s-a întâmplat cu noi, ce rău ți-am făcut fetițo, unde am greșit, povestește-mi și am să îndrept, arată cu degetul și am să șterg, soția mea

— Te crezi vinovat pentru toate

dar nu e adevărat, nu mă cred vinovat pentru nimic, abia îmi dau seama dacă sunt probleme, serios, nu l-am adus pe fiul meu din Africa din cauza mamei sau a tatălui lui

(nu l-am adus pe fiul meu din Africa din cauza mamei sau a tatălui lui?)

și pe șosea nimeni, nu l-am adus pe fiul meu din Africa din cauza mamei sau a tatălui lui, l-am adus cred eu pentru că mă simțeam singur.

 

Fragment din romanul „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa… ” de António Lobo Antunes, traducere din portugheză şi note de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan, prefață de Dinu Flămând, Colecţia „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, 2019

Parteneriat media

Despre autor

António Lobo Antunes

António Lobo Antunes

António Lobo Antunes s-a născut în 1942 la Benfica, acum un cartier al Lisabonei. Este de formație medic psihiatru, urmând tradiția familiei, dar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului. În timpul războiului colonial a fost înrolat între 1971 și 1973 în Angola ca medic militar, experiență traumatizantă, care a devenit o temă predilectă a prozei sale. Debutează în 1979 cu romanul „Memória de Elefante”. Urmează o serie de romane care îl consacră drept cel mai important autor contemporan portughez, printre care: „Os Cus de Judas” (1979), „Conhecimento do Inferno” (1980), „Fado Alexandrino” (1983), „Întoarcerea caravelelor” („As Naus”, 1988; Humanitas, 2003), „Ordinea naturală a lucrurilor” („A Ordem Natural das Coisas”, 1992; Hu¬ma¬nitas Fiction, 2008), „A Morte de Carlos Gardel” (1994),„Manualul inchizitorilor” („O Manual dos Inquisidores”, 1996; Humanitas, 2005), „O Esplendor de Portugal” (1997), „Cuvânt către crocodili” („Exortaçăo aos Crocodilos”, 1999; Humanitas, 2004), „Năo Entres Tăo Depressa Nessa Noite Escura” (2000), „Que Farei Quando Tudo Arde?” (2001), „Bună seara lucrurilor de pe aici” („Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo”, 2003; Humanitas, 2006), „O Meu Nome é Legiăo” (2007), „Arhipelagul insomniei” („O Arquipélago da Insónia”, 2008; Humanitas Fiction, 2011), „Pe râurile ce duc…” („Sôbolos Rios Que Văo”, 2010; Humanitas Fiction, 2018), „Năo É Meia Noite Quem Quer” (2012), „Caminho Como Uma Casa Em Chamas” (2014), „Para Aquela que Está Sentada no Escuro à Minha Espera” (2016), „Até Que as Pedras Se Tornem Mais Leves Que a Água” (2017). În 2014, Humanitas Fiction a publicat „Inima inimii”, o selecție din cronicile antuniene. Opera lui António Lobo Antunes a fost recompensată cu prestigioase premii și distincții literare internaționale, printre care Premiul France Culture (1996 și 1997), Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură (2000), Premiul Uniunii Latine și Premiul Ovidius (2003), Premiul Ierusalim (2005), Premiul Camões (2007), Premiul Juan Ruflo, Premiul José Donoso și Premiul FIL de Literatură în Limbi Romanice (2008), Premiul Internațional Nonino (2014). Cărțile sale sunt traduse în peste 30 de limbi.

Scrie un comentariu