Poezie

Papaoutai (poem inedit)

Papaoutai

 

Câteodată îmi vine să mă întorc pentru totdeauna la voi.

Nu o pot face doar pentru că dacă s-ar întâmpla
Țipetele și isteria ar continua
Și viața voastră nu ar fi mai fericită decât așa.

O iubesc pe mama voastră și am iubit-o mereu,
Așa cum iubește un animal un semizeu.
Dar între animal și semizeu e o distanță ciudată
Care nu le permite să se înțeleagă și accepte deplin,
Care prin conviețuire le transformă viața în chin.

Știu că nu înțelegeți acum, nici nu ați avea cum,
Dar nu am plecat, doar am lăsat libertate pentru evoluat,
Nu, nu am plecat, deși pare că m-am îndepărtat,
Doar am eliminat ce era rău și nociv într-o conviețuire care s-a degradat.

Și care vă făcea și pe voi să creșteți într-un mediu terifiant.
M-am auto-eliminat, pentru că eu eram rău și nociv și de căcat,
Dar nu m-am îndepărtat.

Sunt aici cu tot ce mai e bun în mine,
Sunt aici cu tot ce mai poate ține
Din ce se poate construi între noi.
Sunt aici pentru oricând ați avea orice nevoi.

Nu, nu am plecat, nu v-am abandonat,
Nici măcar nu m-am îndepărtat,

Locuiesc la câteva străzi,
Dar niciun tramvai nu poate opri dragostea mea
Care curge ca o deversare de ciocolată de la o fabrică de dulciuri
Pe șine și pe șosea.

Nimeni și nimic nu poate opri dragostea mea
Care încearcă să vă stea alăturea
Să vă protejeze,
Să vă dea,
Să adune toți inorogii de catifea
Într-o putere care nu e a mea,
Dar e pentru voi,
O putere în patru, în trei și în doi.

Nu m-am îndepărtat, nu am plecat,
Doar am eliminat ce era de eliminat,
Eu eram de eliminat,
Ca voi să creșteți frumoși și cuminți,
Ca voi să creșteți cu ambii părinți,
Deși fără ambii părinți,
Ca voi să aveți din mine
Doar părțile bune și senine,
Să nu îmi vedeți neputința și suferința
Să nu se răsfrângă asupra voastră.
Să nu creșteți în ură nefastă.

Nu am plecat,
am rămas
pentru voi.

***

Mintea mea este o capcană, viața mea este o minciună,
Cobor de cinci ori pe noapte la nonstop să-mi cumpăr calmante.
Pentru că eu nu beau, eu nu fumez, eu nu mint.

Am plâns de atâtea ori doar gândindu-mă la tine și la inima mea
Pe care o ții acoperită sub inima ta. Și m-am gândit și la inima ta
Mai mică decât inima mea, dar care o poate ține pe-a mea
Și-o poate uda cu lacrimi, să crească, chiar și când ea e cea care trebuia arsă
Sau trebuia lăsată să moară cumva.
Mă tot gândesc la inima ta și la umbra de inimă-a mea și m-aș ucide,
Aș vrea mâna ta să împrăștie pe pereți ce a mai rămas din inima asta a mea.
Și m-aș bucura. Aș fi fericit, aș juisa, aș spune s-a făcut dreptate, nenorocitul o merita.
Dă-mi, te rog, inima ta. Să sfâșie inima mea.
Să frece podeaua cu ea, să-i rupă ficatul, să-i dea la gioale, să se cace pe ea
Când își dă ultima suflare, să o lege cu scotch de saltea și să o bată cu o curea,
Să îi fută un picior în ochi când spune că nu știe nimic și nu e de vină ea,
Să o tranșeze în o mie de bucățele și să le trimită cinic prin curier cui zice că vrea.
Dar inima pe bună dreptate va spune că nu, nu e ea, e doar mintea asta de căcat a mea.
Peste mintea asta bolnavă vreau mâna ta, vreau să scormonească prin ea,
Vreau să ia un satâr și să facă porții mici din ea, să o împartă în zone artistice și în zone mistice,
Vreau să scoată la iveală și să arunce, vreau să rupă și să vindece,
Vreau să-și facă dreptate, să ucidă toate faptele necugetate,
Toate spaimele și neliniștile neconsumate, toate superputerile imaginate.

Vreau mâna ta să îmi scot inima cu ea și să mă uit la ea și să o scuip
Și să îi spun cât e de rahat. Da, asta aș vrea, dar mâna ta e prea blândă
Pentru furia mea. Mâna ta vindecă și iartă și vrea altceva.
Așa că voi folosi mâna mea cu toată furia și neputința din ea.
Și am scos deja inima. Și e goală și plină de riduri.
Mă uit cu milă la ea. E tot ce a mai rămas din inima asta a mea.
Și-o calc în picioare și-o bat. Și bate și ea. Pentru că se uită la tine
Și tu te uiți încă la ea.
Mintea mea este o capcană, viața mea din ultimii ani a fost o minciună,
Cobor de cinci ori pe noapte la nonstop să-mi cumpăr țigări
Pentru că eu beau și fumez și nu mint.

Foto: Alexandra Turcu

A se asculta în acelaşi timp (sau după):

Parteneriat media

Despre autor

Cosmin Perța

Cosmin Perța

Cosmin Perța, poet, prozator și eseist, născut în 1982 în Vișeu de Sus, Maramureș, a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile la Universitatea din București, obținând o diplomă de masterat în literatura contemporana și titlul de doctor în litere cu o teză despre fantastic în literatura est-europeană. A publicat cinci cărți de poezie, două de povestiri, două romane, o monografie, un studiu și o piesă de teatru. Poemele sale sunt traduse în 11 limbi. În presa romanească și în cea străină există peste 200 de cronici, recenzii și referințe la opera sa.

Scrie un comentariu