Cronici

Păsările fragile ale Nordului sau despre lumea pastorului Jón Prímus

Nimic nu pare mai complicat şi mai simplu în acelaşi timp decât vechea temă a religiei. Este punctul de plecare al cărţii unui mare scriitor islandez, excelent cunoscător al credinţelor religioase, trăitor el însuşi al unor crize mistice: Halldór Laxness. Născut Halldór Guðjónsson – şi-a luat numele de scriitor de la denumirea satului în care se afla ferma părintească –, Halldór Laxness (1902-1998) este poate cel mai cunoscut scriitor islandez al lumii contemporane, premiat cu Nobel în 1955, laureat al Premiului Internaţional pentru Pace.  Printre cele mai importante opere ale sale se află „Oameni independenţi” (1934-1935), unde protagoniştii sunt ţaranii islandezi; tetralogia „Saga despre poetul Olafur Karason Lyosvikijur” (1937-1940), a cărei problematică trimite la perioada hitleristă; trilogia „Clopotul din Islanda” din anii ’40, care îi conferă un imens succes scriitorului nordic.

„Sub gheţar”  este, de altfel, unul dintre romanele reprezentative ale Nordului, o capodoperă de atmosferă şi de subtilă ironie afectuoasă la adresa marilor şi vechilor chestiuni legate de viaţă şi de moarte, de timp, de credinţă şi dumnezeire, de iubire. Iar stilul autorului şi maniera artistică în care se tratează temele par simple la prima vedere, abia apoi se observă complexitatea, nuanţele adăugate cu fiecare pagină, trimiterile la mituri, idei şi credinţe, citate din Biblie, personaje simbolice, la limita fantasticului, amestecul de absurd şi emoţie abia disimulată. Nu întîmplător, motivaţia juriului Nobel a avut în vedere tocmai forţa etică şi dimensiunea vitală a operei sale: pentru via sa forţă etică ce a reînnoit marea artă narativă a Islandei. Greu de integrat într-un gen, „Sub gheţar” poate fi considerat roman filosofic şi mitic, alegorie, proză onirică, SF chiar, roman de dragoste,  de atmosferă, iniţiatic, saga etc.

Incipitul este unul de roman poliţist: episcopul Islandei trimite un tânăr novice, nu tocmai teolog, să cerceteze creştinismul de la gheţar, unde pastorul luteran Jón Prímus se pare că nu respectă întocmai dogma şi cutumele. Biserica este în paragină, uşile şi ferestrele sunt bătute în cuie, copiii nu sunt botezaţi, despre morţi nu se ştie dacă sunt îngropaţi cu sau fără slujbă religioasă, se spune că un cadavru este urcat şi coborît pe gheţar, starea maritală a pastorului nu e tocmai clară etc. Însă aceste lucruri sunt doar pretextul (narativ) al romanului. Acţiunea se poate rezuma în câteva momente: suita de întâmplări prilejuită de sosirea Marelui Industriaş şi  a celor inspirat numiţi „păstorii de vreme rea” (sau noii „Mântuitori”), întoarcerea soţiei pastorului, Úa, plecată în urmă cu 35 de ani, devenită între timp fiică adoptivă şi simultan amantă a Marelui Industriaş. Acesta din urmă, inventator, mistic, extrem de bogat, este considerat de ucenicii săi încarnarea lui Buddha. Poate fi însă, la fel de bine, o imagine sui-generis a diavolului sau a oricărei „erezii”.

Nici lectura la nivel simbolic, prin prisma criticii subtile, ironice la adresa diverselor formule religioase, de la cele „consacrate” până la erezii şi practici primitive, nu este cea care copleşeşte cu adevărat cititorul. Sugestiile textului care ţin de imaginea papalităţii, de ideile centrale ale lumii creştine, dar şi de dogmele de sorginte asiatică, de miturile civilizaţiilor de la gheţari – toate se topesc în materia epicului frust şi miraculos în acelaşi timp, narat la persoana întîi a novicelui. Cartea urmează stilul unui jurnal de călătorie, fiind pe alocuri o transcriere fidelă a discuţiilor înregistrate pe bandă de magnetofon, proces-verbal, telegramă sau dare de seamă asupra lucrurilor, pe care le trimite episcopului tânărul Empi.

Dincolo de acestea, se construieşte fabuloasa lume a pastorului Jón Prímus, lumea Nordului – descrieri succinte ale peisajului specific (locuinţe cu verande de la începutul secolului şi hangare în care se găsesc într-un colţ o pîine de secară, unt şi rechin afumat, cafea proastă – am zice – fiartă în oală, locuri de pescuit în mare, drumuri cuprinse de ceaţă de-a lungul ţărmului sever etc.), dar mai ales descrieri ale luminii, ale aerului ceţos ori ale gheţarului luminat ca un „berbec de aur”. Este şi meritul traducerii de excepţie a Crenguţei Năpristoc, traducere care a cuprins nuanţele delicate şi insolite ale acestei atmosfere complet diferite de cea în care trăim noi, putem spune, oamenii din sud ai continentului. Este un univers specific, ușor uimitor, care se clădeşte mai degrabă din sugestii, frânturi de fraze, notaţii scurte: lumea pastorului Jón Prímus şi a fantasticei Úa – femeie mitică a ţinuturilor de gheaţă, una cu imaginea peştelui legendar, cea care îi lasă fără grai pe bărbaţi, cu educaţie catolică de mănăstire, matroană de bordel în America de Sud şi cu destin de Sfânta Tereza din Spania.

Metafora centrală a textului, în jurul căreia se coagulează semnificaţiile multiple, nu este, contrar aşteptărilor, cea a gheţarului, el însuşi un pretext până la urmă (nu gheţarul în sine contează, ci oamenii de la gheţar, şi mai cu seamă pastorul, cel ce potcoveşte caii, contemplă crinii şi iubeşte, de când se ştie, o singură femeie). Imaginea impresionată şi definitorie este metafora-simbol a păsărilor fragile ale Nordului, pe care o întâlnim în replica pastorului – cu siguranţă unul dintre cele mai fascinante personaje (ca şi Úa de altfel, femeia fabuloasă, mitică) pe care le-am întâlnit: „De multe ori mă gândesc că Atotputernicul e ca o presură de zăpadă abandonată în mijlocul tuturor intemperiilor. O astfel de pasăre cântăreşte aproape cât un timbru poştal. Şi totuşi, când se găseşte în plină furtună e neluată de vânt. Ai văzut vreodată creasta unei presuri de zăpadă? Ţine piept vijeliei cu acel cap fragil, cu ciocul la pământ, cu aripile strânse în jurul corpului, cu coada îndreptată în sus; iar vântul nu poate să o apuce şi se despică. Chiar şi în cele mai cumplite furtuni, pasărea nu se clinteşte. Este calmă. Nu-i tremură nici măcar o singură pană.

Empi: De unde ştiţi că pasărea şi nu vântul este atotputernic?

Pastorul John: Pentru că furtuna din timpul iernii este cea mai puternică forţă din Islanda, iar presura de zăpadă este cea mai slabă dintre toate creaturile Domnului”.

 

 

Halldór Laxness, „Sub gheţar”, traducere de Crenguţa Năpristoc, Editura Niculescu, Bucureşti, 2006/ Editura Art, Bucureşti, 2012

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu