Avanpremieră

Pe râurile ce duc… (fragment)

„Eu caut să transform arta romanului, povestea e mai puțin importantă, e numai un vehicul de care mă folosesc, ceea ce contează e să transform această artă, și există o mie de căi de a o face, însă fiecare trebuie să o găsească pe a sa proprie. Pe mine intriga nu mă interesează, nu vreau să mi se citească, vreau să mi se trăiască romanul.“ António Lobo Antunes

„Pe râurile ce duc…” se construiește pe parcursul a 15 zile de spitalizare ca un jurnal ficțional de o voluptuoasă imprevizibilitate narativă: dom­nul Antunes este adultul bolnav, bărbatul neiubit și însingurat care trebuie să se refugieze din fața morții; Antoninho este băiatul care învață să meargă pe bicicletă, descoperă izvoarele râului Mondego, școlarul pe care-l derutează cuvântul „obraji“ și, mai ales, copilul care-și ascunde fața în dantelele de la pieptul mamei. Scrii­torul or­chestrează o proză derutantă, cu un sens propriu: nu există o direcție a narațiunii, ea se ramifică într-un labirint al amintirilor, iar logica și fraza antuniană sunt divagante, amăgitoare. Emoția este însă răvă­și­toare, pură, dozată cu o precizie dureroasă: ni se amintește că suntem, în fiece clipă, tot ceea ce am fost. Memoria anulează timpul, nu există nici trecut, nici viitor, totul este prezent, iar romanul agoniei devine romanul vieții.

„Să rezumi această uriașă carte e aproape un sacrilegiu: «Pe râurile ce duc…» (râurile mitice, râurile Portugaliei, torentele de emoții care curg în ființa noastră, râurile memoriei și ale timpului) povestește despre zilele petrecute de domnul Antunes într-un spital din Lisabona, unde este operat de cancer, numit «castana ghim­poasă». Nimic mai mult, și totuși cititorul pă­trunde într-un ocean, într-un abis, într-o pădure adâncă —de fapt, în mintea unui om.“ Alice Ferney, „Le Figaro”

„Deseori m-am gândit la dumneavoastră, Lobo Antunes, și la Cehov ca la două genii care îi iertați multe omului, îi iertați infirmitățile.“ George Steiner, 9 octombrie 2011, Cambridge, într-o discuție cu António Lobo Antunes

„Un om urmează să fie supus unei ope­rații dificile. Aflăm treptat că e vorba chiar despre domnul Antunes, dar ca personaj oprit în propria copi­lărie, mi­rifică, spre care bolnavul anesteziat își transportă spaimele, traumele și deli­ru­rile din zilele petrecute în spital. Mo­no­­lo­gul narativ iese la suprafața cu mari eforturi, aluziv, eliptic, repetitiv, precum munca acelor firave izvoare subterane ivite printre mușchi de pământ și crăpături de pietre, ale râului descoperit în copilărie. Amintirile fragmen­tate încep astfel să alcă­tuiască mici pâraie care vor deveni râul nă­valnic al unei biografii ce urmează să se reverse în marea deplină a ui­tării și a nimicului. Iar episoadele onirice abia conștientizate sunt ca recapitularea unei vieți ce se încheie cu naș­terea, dar și cu moar­tea simbolică; toate privite însă prin gân­direa mitică a unui copil care neagă urâțenia realității, deci și durerea, moar­tea, dispa­ri­ția lumii în care a fost cândva fericit. În tra­gica densitate a acestui roman, care este doar parțial autobiografic, funcția taumaturgică apare ca o glorificare a puterii literaturii, vic­torioasă asupra durerii. I se re­comandă citi­to­­rului adevărat, cel care, cu mari exigențe, la rândul lor repetitive, își cerce­tează pro­pria interioritate.“ Dinu Flămând

Pe râurile ce duc… (fragment)

Forme, forme. Forme ce plecau, se întorceau și din nou plecau, se suprapuneau și se îndepărtau, rotindu-se lent sau ridicându-se înainte de a cădea brusc, păreau să se limpezească dar în loc să se limpezească se dizolvau, iluzia unor voci dar nu chiar voci, prezențe și neprezențe, cea a mamei de exemplu care până și în timpul somnului asculta coada pisicii

— Auzi cum dă pisica din coadă?

iar el printre ceștile de porțelan, de fapt nu ceștile ci farfurioarele vibrau, pisica a dat din coadă producând un zgomot infernal după care coada nu s-a mai clintit, iar mama lui

— Acum nu mai aud nimic

încercând să le dea acelor forme un nume dar negăsindu-le unul, el era și nu era treaz ca atunci când pricepem înțelesul lumii ce tocmai în clipa în care îl înțelegem ne fuge printre degete, pisicii îi apăreau ochii numai după ce căsca, forme, nu simțea nimic, nu se gândea la nimic, el asista, forme de cuvinte de asemenea, forme de zgomote, un bec care se aprindea iar apoi se stingea în mai multe forme de becuri, gusturi, mirosuri, el nu mai avea corp, era doar o formă printre alte forme, un cub, o piramidă, o sferă printre alte cuburi, alte piramide și alte sfere, era paloarea unei ferestre ce se materializa treptat iar mama lui ridicând o parte a ei din mlaștina în care se adâncise

— Nici măcar coada pisicii nu te trezește?

un fel de clește îi pișca brațul, un chip dinaintea lui, însă nu cel al mamei

— Începe să ne zărească

iar dacă nu era chipul mamei sale ce chip se risipea precum sensul lumii care totdeauna-i scăpase, mistere prea simple ca să poți să ajungi la ele, își întâlni piciorul fără să îl atingă, era acolo, avea cel puțin un picior printre formele care plecau, se întorceau și din nou plecau iar lui nu-i rămânea decât să-i fie milă de sine însuși când le pierdea, dar nu și piciorul, solid, fix, prea îndepărtat ca să-l poată mișca, dacă el însuși nu era o formă până la urmă avea să se trezească, picături nu pe pielea lui, ci suspendate în jurul lui, adăugându-se unor forme și umflându-le conturul, ceea ce crezuse a fi o fereastră până la urmă zid sau mai degrabă o suprafață pe care diverse umbre înotau tot așa cum peste căruță cădea reflexia copacilor pe măsură ce înainta, peste tot frunze descifrând la rândul lor înțelesul lumii, a încercat să-l țină închis în el dar înțelesul a șters-o spre picior sau spre gura care tocmai începea să existe, adică o zonă căreia el i-a spus gură fiindcă i se părea că diverși dinți, începutul unei limbi, și un tub printre dinți precum și un început de limbă, o proeminență care i se păruse a fi un umăr și forme ce continuau să se rotească, ba verzi ba albastre ba albe ba fără de culoare, și a întrebat

— Cum se numește ceva fără culoare?

conștient de faptul că întrebarea, ca și lacrimile, nu însemna nimic, avea nevoie să o deprindă pe cea căreia îi zicem gură cum să fie cu adevărat o gură cu limbă și cu dinți adevărați, salivă, gingii, să fabrice un nas care să funcționeze sau cel puțin o formă de nas, forme, forme ce plecau, se întorceau, și din nou plecau, suprapunându-se când se îndepărtau, rotindu-se lent, păreau să se limpezească dar în loc să se limpezească se dizolvau, iluzii de voci și nu chiar voci, prezențe și neprezențe, cea a mamei de exemplu care și atunci când dormea

— Auzi cum dă pisica din coadă?

iar el pe care-l separa de forme o perdea translucidă gata să fie dată la o parte, să fabrice un nas care îi conferă un sens gurii și chiar urechilor, frunții, întregului său corp numai că îi lipseau degetele, lor li se adăuga piciorul iar umărului burta care se umfla, în reverberațiile dintre copaci un simulacru de nor, fragmentul dintr-o pasăre chiar și fără să își dea seama ce anume îi lipsea acel ceva zbura de pe o creangă, altfel spus forme iar în centrul lor mama lui

— Nici măcar coada pisicii nu te trezește?

nu cea de astăzi care încerca să-l întrezărească

— Vorbește ca să știu cine ești ci mama lui de dinainte în stare să se înțeleagă cu frigiderele, cu cerceii și cu foarfecile ce nu ascultau de el, cădeau înainte ca el să le atingă convinse că el le va atinge sau atunci când le atingea cu-adevărat

— Tu ne-ai alungat

chipul care se apleca

— Începe să ne zărească însă el nu zărea chipul ci numai un aparat pe care avansau linii așternute monoton, el nici măcar o formă, linii ce atingeau marginile ecranului și o luau de la capăt la nesfârșit, îi veni la rându-i să spună ca mama lui

— Vorbește ca să știu cine ești iar de astă dată un suflu, o șoaptă, o mână de cartilaje, organe care se trezeau fiecare la rândul lui cu sufletul și cu timbrul lui, un mușchi contractându-se era tot brațul fără să-i fie limpede că era braț, Virgílio întorcându-se cu căruța

— Am ajuns băiatul meu nu însă și cuvinte, forme de cuvinte și de copaci și de cer, cartofii din lada căruței îi împungeau coastele, bucătăreasa strângea nucile în poală dar îi lipsea bunicul său cu ziarul lui și parfumul de eucalipt întrucât i se părea că un anumit parfum, nu un anumit miros, cartofii au miros dar eucaliptul parfum și deci el nu se afla în vila de vară, în august, era la Lisabona unde nu este nici râu Mondego nici stânci nici mușchi, unde există castane cu înveliș țepos cărora nu le mai simțea înțepăturile chiar dacă știa că sunt ascunse undeva înlăuntrul lui pândind ca vulpile și el convins că ajunge un salt, canini ascuțiți, gheare

— Doamne sunt un iepure

medicul și pata lui de pe pantof sau mai degrabă doctorul despre care nu știa dacă are sau nu o pată pe pantof fiindcă exista numai de la brâu în sus

— Nu vorbiți ca și cum dacă vorbea risca să pună în pericol cine știe ce armonie complexă și s-ar fi înmulțit în jurul său formele strangulându-l, cuburi, piramide, sfere, cel de-al doilea picior lângă primul și pasărea de pe ramură completă, infirmiere, paturi, albeața unei dimineți nesfârșite în care timpul nici măcar nu era suspendat, nu exista, iar el incapabil să audă mișcările cozii de pisică

— Auzi coada pisicii? la fel de orb ca mama lui căutându-se printre petele dintre copaci sau în ceea ce presupunea că ar fi fost pete

— Care e diferența dintre mine și dumneata mamă?

sau bancuri de pești ondulând la întâmplare

— Ce fac eu aici?

fără să-și dea seama ce i se întâmplase și nici de unde revenise, intra și ieșea din propriul corp ca o evaporare de amintiri fragmentate, își aducea aminte de menajera dom- nului vicar și de frasinii din piață, atunci de ce oare medicul

— Nu vorbiți

dacă numai vorbind, chiar nedându-și el seama de cuvintele pe care le spunea, avea certitudinea că există, dacă în caz că tac n-am să mai exist, poate că ploaia își va arunca până la urmă ultimul ei lințoliu peste pântecele său răscolit, oamenii prin secție nu aveau timp de pierdut cu el, brusca dorință de a le cere să se gândească la el, am nevoie de ajutor dar nimeni nu se interesa de el, nimeni nu-i sărea în ajutor în afara bunicului său mort de patruzeci de ani dar cum adică mort de patruzeci de ani dacă aici, bunicul pentru care eucalipții, regretele, familia nu erau probabil nimic altceva decât tot forme ce plecau, se întorceau și din nou plecau, suprapunându-se când se îndepărtau, rotindu-se lent sau ridicându-se în fața lui înainte de a cădea brusc, păreau să se limpezească dar în loc să se limpezească se dizolvau, el încerca să le dea un nume dar nu găsea nici unul, reveniră uluiala și teroarea în timp ce mama lui

— Nu mai aud pisica fiule

fiindcă harfa donei Irene sau teii îl întrerupeau, își amintea de nevasta veterinarului stând pe o bancă și surâzându-i unei cărți încât atunci când i-a fost atinsă mâna a crezut că era ea, cu soarele ce i se concentra ei în păr, dacă nevasta veterinarului l-ar fi atins s-ar fi prăbușit iar tatăl meu în timp ce-și verifica racheta de tenis

— De ce te-ai prăbușit?

fără să îi acorde însă atenție, așadar o să moară ca un porc neajutat de nimeni, un cuțit înfipt în beregată și adio, au să arunce petrol peste el și au să aprindă un chibrit să-i pârjolească pielea întrebându-l

— Vă simțiți bine?

a tăcut deși putea să răspundă fiindcă vocea-i funcționa, a încercat pe cât îi îngăduia lui capul să-și dea seama cine îi pusese întrebarea, bolta de viță-de-vie, curtea cu găini, coada pisicii pe care puteai să o auzi în întuneric, nici animalele nu mureau singure, și-o amintea pe mama lui mângâind pisica până când respirația i se oprea, și-a ridicat coada în sus iar mama lui fără să

— Auzi cum dă pisica din coadă?

ridicându-și nasul care adulmeca în liniște iar o venă la gât mai rapidă ca inima sturzilor, forme ce renunțau să mai plece și să se mai întoarcă, să se suprapună, să se îndepărteze, cuvântul cancer și împreună cu acest cuvânt imagini neclare, el în fotoliul dentistului gândindu-se la mare și la felul în care strălucea nisipul înaintea sosirii pescărușilor

— Vă simțiți bine?

„Pe râurile ce duc…” de António Lobo Antunes, traducere din portugheză, prefață şi note de Dinu Flămând, Colecţia „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, 2018

Despre autor

António Lobo Antunes

António Lobo Antunes

António Lobo Antunes s-a născut în 1942 la Benfica, acum un cartier al Lisabonei. Este de formație medic psihiatru, urmând tradiția familiei, dar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului. În timpul războiului colonial a fost înrolat între 1971 și 1973 în Angola ca medic militar, experiență traumatizantă, care a devenit o temă predilectă a prozei sale. Debutează în 1979 cu romanul „Memória de Elefante”. Urmează o serie de romane care îl consacră drept cel mai important autor contemporan portughez, printre care: „Os Cus de Judas” (1979), „Conhecimento do Inferno” (1980), „Fado Alexandrino” (1983), „Întoarcerea caravelelor” („As Naus”, 1988; Humanitas, 2003), „Ordinea naturală a lucrurilor” („A Ordem Natural das Coisas”, 1992; Hu¬ma¬nitas Fiction, 2008), „A Morte de Carlos Gardel” (1994),„Manualul inchizitorilor” („O Manual dos Inquisidores”, 1996; Humanitas, 2005), „O Esplendor de Portugal” (1997), „Cuvânt către crocodili” („Exortaçăo aos Crocodilos”, 1999; Humanitas, 2004), „Năo Entres Tăo Depressa Nessa Noite Escura” (2000), „Que Farei Quando Tudo Arde?” (2001), „Bună seara lucrurilor de pe aici” („Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo”, 2003; Humanitas, 2006), „O Meu Nome é Legiăo” (2007), „Arhipelagul insomniei” („O Arquipélago da Insónia”, 2008; Humanitas Fiction, 2011), „Pe râurile ce duc…” („Sôbolos Rios Que Văo”, 2010; Humanitas Fiction, 2018), „Năo É Meia Noite Quem Quer” (2012), „Caminho Como Uma Casa Em Chamas” (2014), „Para Aquela que Está Sentada no Escuro à Minha Espera” (2016), „Até Que as Pedras Se Tornem Mais Leves Que a Água” (2017). În 2014, Humanitas Fiction a publicat „Inima inimii”, o selecție din cronicile antuniene. Opera lui António Lobo Antunes a fost recompensată cu prestigioase premii și distincții literare internaționale, printre care Premiul France Culture (1996 și 1997), Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură (2000), Premiul Uniunii Latine și Premiul Ovidius (2003), Premiul Ierusalim (2005), Premiul Camões (2007), Premiul Juan Ruflo, Premiul José Donoso și Premiul FIL de Literatură în Limbi Romanice (2008), Premiul Internațional Nonino (2014). Cărțile sale sunt traduse în peste 30 de limbi.

Scrie un comentariu