Cartea săptămânii

Philip Roth – dincolo de legi, dincolo de tabuuri

În luna mai a acestui an, 2018, a plecat dintre noi şi scriitorul american Philip Roth. Controversat, dar şi adulat în acelaşi timp, Roth a devenit, prin romanele sale, un autor de neocolit pentru foarte mulți. Când ironic, hâtru, când serios, profund, a încercat de fiecare dată, cu fiecare roman al său, să fie altfel, să scrie altfel. Dincolo de ironie, dincolo de critică şi de autocritică, la Philip Roth importantă este explorarea acelei părți vulnerabile a fiinţei umane care iese la suprafaţă doar în situaţii-limită şi, de cele mai multe ori, doar în singurătate (sau în fața psihologului). Probabil de aici şi puterea de seducţie a romanelor sale. Scriitorul era agasat de tabuuri, de reguli, mai ales de cele religioase, de unde şi problemele pe care le-a avut cu familia, dar şi cu comunităţile evreieşti.

Problemele au început în 1969, când a publicat „Complexul lui Portnoy”, un roman controversat, cel puţin în momentul apariţiei. Mama sa l-ar fi avertizat: „Să nu mai scrii niciodată despre mine şi tatăl tău. Uite cât de tare l-ai supărat pe taică-tău”. Nici nu se putea altfel, când dădea în vileag, chiar dacă sub pretextul convenţiei literare, toate dedesubturile unei familii obişnuite, din clasa de mijloc americană, o familie evreiască în care figura centrală este aceea a mamei autoritare. Folosind un limbaj nonconformist, descriind situaţii dintre cele mai jenante, legate în principal de sex, Philip Roth a reuşit să scrie un fel de Bildungsroman pe dos.

În mod freudian, imaginaţia erotică a protagonistului se fixează, cum altfel?, asupra mamei: „Şi ciorapii. Au trecut mai bine de douăzeci şi cinci de ani (de jucat, s-ar zice că nu ne mai jucăm), dar mămica încă îşi mai trage ciorapii de faţă cu băieţelul ei. Oricum, el are grijă să se uite în altă parte când drapelul se înalţă fluturând pe catarg – şi asta nu pentru că l-ar preocupa doar propria-i sănătate mintală. Adevărul gol-goluţ e că nu pentru mine întorc eu capul într-o parte, ci de dragul amărâtului ăluia de taică-miu. Şi, totuşi, ce preferinţe are taică-miu de-adevăratelea? Dacă s-ar întâmpla ca acolo, în camera de zi, băieţelul lor ajuns la maturitate să se tăvălească dintr-o dată pe covor cu mămiţica lui, ce-ar face, oare, tătuţu’? Ar turna, oare, o găleată de apă clocotită peste cuplul năbădăios, care a luat-o razna? Ar pune mâna pe cuţitul lui – ori s-ar duce în camera de alături, să se uite la televizor până-şi termină cei doi treaba?

– De ce întorci capul? mă întreabă amuzată mama, în timp ce-şi trage ciorapii. Parcă-aş fi o fătucă de două’ş’unu de ani, parcă nu eu te-aş fi şters la fund şi nu eu ţi-aş fi sărutat funduleţul atâţia ani de zile. Ia uită-te la el – îi spune de data asta tatii, în caz că n-a fost sută la sută atent la micul recital în curs de desfăşurare –, uite-l, se poartă ca şi cum maică-sa ar fi o regină a frumuseţii de şaizeci de ani”.

Ei bine, poate acum înţelegem mai bine supărarea mamei, dar mai ales a tatălui scriitorului. Este o situaţie tipică, cu care se întâlnesc, de-a lungul timpului, toţi scriitorii. Aproape fără excepție, se ceartă cu familiile, sunt părăsiţi de parteneri, de prieteni, sunt marginalizaţi tocmai pentru că, în cazul cititorului obişnuit, graniţa dintre ficţiune şi realitate este aproape inexistentă. Literatura se insinuează, prin asemănare cu situaţiile reale, în realitate, ba chiar o înlocuieşte, impunându-şi propria ei realitate. Ce mai poţi spune despre distopiile care, încet-încet, devin realităţi? Philip Roth a sfidat, la rându-i, această graniţă, ştiind foarte bine că invocarea convenţiei literare nu-l va scăpa de reproşuri.

Cum spuneam, e vorba de a surprinde acel adevăr (sau adevăruri) care zace, nud, gol, dincolo de persona, de măştile sociale şi chiar de cele pe care le păstrăm şi în intimitate. Este o funcţie a literaturii pe care Philip Roth a mizat din plin. Să revenim, însă, la „Complexul lui Portnoy”, romanul din 1969, al cărui titlu este chiar denumirea unei tulburări psihice „caracterizate printr-o continuă stare conflictuală între impulsurile altruiste şi cele etice puternic înrădăcinate, pe de o parte, şi pornirile sexuale extravagante, adesea de natură perversă, pe de altă parte”. Tabuuri sexuale, tabuuri religioase – toate acestea pot fi sfidate cu puţină voinţă (deşi sentimentul de culpabilitate nu dispare, ci, dimpotrivă, se amplifică). Numai astfel e posibilă revolta, adică ieşirea din cercul vicios al obedienţei, al supunerii. Eroul lui Philip Roth este, din acest punct de vedere, exemplul perfect: „… învăţase, pesemne, lecţia, cum că pentru a încălca legea nu trebuie decât… decât să-i dai bătaie şi s-o încalci! Nu trebuie decât să termini cu tremuratul şi dârdâitul şi cu ideea că e ceva inimaginabil şi mai presus de tine: nu trebuie decât s-o faci!… Exersează, dragul meu, exersează. Doar ştii că inhibiţia nu creşte aşa, tam-nisam, în copaci – formarea în numai câţiva ani a unui om cu adevărat obedient şi meschin cere răbdare, cere putere de concentrare, cere un părinte devotat, dispus la sacrificiul de sine, şi un copilaş harnic şi atent”.

Până şi iubirea ţine, în felul ei, de partea reglementată a vieţii. Cum să iubeşti doar o singură persoană, când ştii foarte bine că, mai încolo, în viaţă, vor mai apărea şi altele? Iubirea, pentru eroul lui Roth, este doar un mod de a rezista tentaţiilor, de a se conforma unei reguli – cea a fidelităţii. Bineînţeles, cum regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, iubirea devine, și în acest caz, doar o piedică, iar femeia iubită se transformă, dintr-o dată, într-o simplă femeie care, ca multe altele, încearcă să pună mâna pe un bărbat care să-i devină soţ.

Dincolo de toate tabuurile, de toate regulile şi legile, în romanul lui Philip Roth avem de-a face, s-ar putea spune, cu o nevroză declanşată în mediul restrictiv al familiei, prin relaţia stranie mamă-fiu. În ziua de azi, ceea ce stă la baza acestui tip de nevroză a fost numit „incest emoţional”. Dar literatura bună transformă orice tip de nevroză într-un simplu motiv al unei capodopere (aşa cum, în film, a reuşit şi Woody Allen). În plus, adevărul, ca să ne întoarcem de unde am plecat, din spatele trăirilor eroului din romanul lui Roth este unul mai profund de atât, şi chiar mai dureros. Este vorba, mai pretențios zis, de o căutare a adevăratelor sensuri ale vieţii, dincolo de orice lege sau tabu. De cele mai multe ori, însă, această căutare sfârşeşte în absurd şi grotesc. A spus-o şi Kafka, a spus-o şi Roth, au mai spus-o şi alţii. Întâmplarea, hazardul pândesc de după gardurile şi gărduleţele ridicate de legile omeneşti. Însă gustul libertăţii e prea dulce. În fond, libertatea este bunul cel mai de preţ al fiinţei umane: libertatea de a trăi aşa cum îţi doreşti, libertatea de a spune lucrurilor pe nume, libertatea de a iubi pe cine vrei şi cum vrei (bineînţeles, ţinând cont şi de dorinţele celuilalt), libertatea de a fi tu însuţi, dincolo de orice legi sau tabuuri. Philip Roth, în romanele sale, tocmai despre această libertate a scris, cu toate dilemele și nevrozele ei mai mult sau mai puțin dramatice, şi prin asta şi-a câştigat respectul nostru, al cititorilor. Pentru totdeauna!

Philip Roth, „Complexul lui Portnoy”, traducere şi note de George Volceanov, Editura Polirom, Iaşi, 2005

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

1 comentariu

  • Foarte bun articolul. Intr-adevar, Philip Roth era deranjant pentru ca nu avea tabu-uri, pentru ca il preocupa adevarul, oricare ar fi fost el. „Isi punea pielea la bataie” pe orice subiect, pana la capat.

Scrie un comentariu