Atelier

Pianina albă a doamnei amiralului Belô Poteka

„Ăsta-i născut noaptea. Adică va fi mai prostălău”, i-a zis bunica Zoia mamei Lidia.

De cîte ori rămîneam singur în cameră puneau pe mine o mătură. La mîna dreaptă aveam gondolaş roşu cu un bănuţ de argint. Mama Lidia m-o purtat în burta ascuţită şi umflată rău. „Lidia, eşti rămasă groasă cu fecior”, zicea bunica Zoia.

Tata lucra la mină ca artificier. În fiecare an se ducea la Baia-Mare la cursuri de specializare şi la teste psihologice. În mina de la Baia-Sprie, pe schimbul lui, tata ducea dinamita. Minerii semnau de primire. Puşcau fronturile în faţa tatei. Dinamita se afla în patroane învelite în hîrtie tare. „Stau cu voi, măi, ca să nu furaţi substanţa asta şi să vă vină să vă aruncaţi în aer în centrul Băii-Sprii”, zicea tata artificierul către mineri.

Mama Lidia a stat în casă pînă m-am născut într-o noapte neagră. Nu s-a dus nici la piaţă în Baia-Sprie, ca să nu se uite la tot felul de comedii din oraş, la invalizii ori neputincioşii care dormitau în jurul ciurgăului pieţei. Dacă-ţi era sete, răbdai pînă ajungeai acasă. Nu puteai bea apă din pricina lor.

Bunica Zoia mergea la cumpărături cu o botă lungă şi groasă. Ţigăncile fugeau după ea. Îi şopteau la ureche: „Zoia, ai fată groasă, vremurile-s grele, du-ne la ea în casă, îi punem pelinul acolo unde trebuie şi vă scăpaţi de-o gură care trebuie hrănită”. Bunica Zoia hîşîia ţigăncile. Se împrăştiau. Veneau înapoi. Le hîşîia cu bota.

Bunicu’ Dimitrie îmi spunea, cînd împlinisem cinci ani, că eu m-am născut în vremurile bune cînd ciotornarii fixau preţurile şi numai cîrligele se plăteau separat, cînd tuşerii din Şişeşti, Dăneşti şi Şurdeşti băteau palma pentru aldămaş de răsunau încăperile cîrciumarilor mai tare ca la jocul de bîză, şi tîrgul era tîrg, cînd ţiganii, care făceau var acolo unde începea Valea Borcutului, se certau cu clienţii lor de săptămîna trecută din cauză că varul n-a fost ars cum trebuie, şi cînd l-au stins, că varul se stinge şi apoi se foloseşte, jumătate din el a fost piatră. Săptămînă de săptămînă clienţii strigau: „Banii înapoi, împieliţaţilor!”. „Nu-i dăm!”, urlau producătorii de var.

Bunicu’ Dimitrie a fost cioban, a fost tejghetar şi iară cioban. Îmi spunea de unu’ Orosz fieraru’ de pe Valea Borcutului, ungur tăcut, iute la mînie şi greu la palmă.

Şi şuşter a mai fost bunicu’ Dimitrie. Mic şi îndesat. Îi plăcea să stea lîngă soba de teracotă. Umbla prin piaţă cu perechi de cizme byurghely şi cu pantofi cu scîrţ cusuţi la ramă cu trei rînduri de aţe trase prin suroc. Talpa şi pielea le cumpăra de la schachterul Drinner, evreul din Ocna Şugatag.

În fiecare joi, negustorul evreu venea în Baia-Sprie la frizer. Trecea muntele ca să se tundă, să se bărbierească şi să stea la o palavră. Bunicu’ Dimitrie aştepta cuminte în frizerie. Și acolo era sobă de teracotă.

„În Baia-Sprie, atunci cînd te-ai născut tu, se zvonea că evreul are pistol ca să-şi păzească marfa de hoţi”, mai zicea bunicul. La vremea aia, bunicu’ Dimitrie se ducea la cîrciuma din centru să comande beri. „Ionică, să le-aduci la frizerie că-i evreul cu marfa şi facem tîrguială”, zicea bunicul.

Oriunde intra cu halbele pline de bere, Ionică se uita după o masă goală pe care o ştergea cu o cîrpă albă. Apoi servea. „Dimitrie, dacă ai pantofi din piele de box, cumpăr şi o pun pe Reghina să-ţi facă mîncarea care-ţi place”, zicea Ionică. „Am”, zicea bunicul Dimitrie.

„Te-ai născut atunci cînd fierarul dădea pălmi cotîngăilor de-i năpădea sîngele. Pînă cînd s-au adunat şapte din ăia, i-au pus un căput în cap şi l-au snopit în bătaie”,  mai zicea bunicul.

„Orosz fierarul şi-a scos cuţitul şi l-a tăiat la piciorul drept pe unul dintre cotîngăi, băiete. S-a scurs sîngele din el, avea pielea albă ca hîrtia, se fărîmiţa ca praful de dinamită. L-au pus în sicriu. L-au ascuns în pămînt.”

„Te-ai născut, încheia bunicu’ Dimitrie, atunci cînd în noaptea aia neagră, Orosz fierarul din Baia-Sprie s-a prezentat de bunăvoie la temniţă în Gherla. Înainte să pornească la drum, Orosz fierarul a spus: ‘Dimitrie, bem un kevert şi m-am dus’. ‘Îl bem fierare, îl bem, că în noaptea asta am ajuns să-mi văd întîiul nepot’.”

 

***

Pe tata l-a chemat Baltazar. Nu l-am cunoscut. N-am amintiri cu el. În mina Iosza-Bela, a puşcat un front la orizontul paişpe. N-au mai ieşit nici el, nici minerul, nici ajutorul miner, nici vagonetarul şi nici mecanicul de locomotivă. Au nimerit peste o gaură ascunsă, cu gaz metan. Au intrat după ei salvatorii mineri. I-au găsit ţepeni şi reci.

Mama Lidia era groasă cu fratele meu Vasile. A murit de supărare, cînd împlinisem patru ani. Pe mine mă cheamă Gheorghe. Eu şi fratele meu am crescut împreună cu bunica Zoia şi cu bunicul Dimitrie în casa de pe Valea Borcutului, pe şantierele muncitoreşti de la Vidraru. Cînd am plecat din Baia-Sprie, bunicu’ Dimitrie a bătut leţuri groase în uşile și-n ferestrele casei, ca să păzească de hoţi pianina amiralului de la Budapesta, mort în oraş împreună cu nevastă-sa. Bunica Zoia cumpărase pianina pentru mama Lidia.

Bunicu’ Dimitrie s-a uitat la nevastă-sa şi i-a spus: „O păzim, că poate cîndva, pentru cineva, o să fie tocmai bună de folosit”.

***

Într-o vineri s-a întîmplat. Am mers la Baia-Mare. Bunica Zoia îl ţinea în braţe pe fratele Vasile. Bunicul căra bagajele. Punea două valize jos. Se întorcea după celelalte două. Pînă am ajuns pe peronul gării.

Cu trenul am plecat la Piteşti. Cu un camion pînă la Curtea de Argeş. Cu o dubiţă pînă la şantierul de la Vidraru.

Cu o zi înaintea plecării, bunicu’ Dimitrie s-a întîlnit cu evreul din Ocna Şugatag. Schachterul Drinner se tundea la frizeria din Baia-Sprie. Şi-au luat rămas bun. Schachterul Drinner a plîns. A făcut o rugăciune de drum bun. L-a îmbrăţişat pe bunicu’ şi s-a dus în Baia-Mare. În fiecare joi, după ce-şi făcea treburile la frizerie, schachterul pleca la Baia-Mare, la abator. Comuniştii repartizau cinci tăuraşi pentru tăiere. Evreul făcea rugăciunile dinaintea tăierii. Animalele încăpeau pe mîna măcelarilor. Schachterul controla carnea. Punea ştampila pe care scria: „Coşer, Drinner”. Carnea lua drumul măcelăriei evreieşti. Vinerea, evreul tăia găini, raţe şi gîşte la familiile care mîncau coşer în Baia-Mare şi-n Baia-Sprie.Vineri seara ajungea acasă în Ocna Şugatag. Cînd ne-am întors din pribegie, nu l-am mai găsit pe evreu la frizerie. Murise de cancer la stomac.

 

***

Opt ani de viaţă de şantier. Cu bunica Zoia, bunicu’ Dimitrie şi Vasile. În cartierul din prefabricate am primit noi casă. Lucrau muncitori români şi unguri din Transilvania. Noi îi spuneam „Cartierul de ciocolată”. Ungurii îi ziceau „Csokolade hazek”. Pînă la şcoală făceam o oră de mers.

Bunicu’ Dimitrie a ajuns magazioner. Bunica Zoia făcea curăţenie în case. Fiecare casă avea curte, dependinţe şi toaletă, plus coteţ pentru găini şi magazie pentru lemne. Pereţii era ca de ciocolată. Lîngă cartier, pe un deal, era cazarma cu soldaţi. Mă jucam printre camioane. Seara mă luau plutonierii cu ei. Mi-au arătat un ochi de apă sub un pod de cale ferată. Împlinisem şase ani. Era seară. Luna se oglinde în apa aia. „Vezi, Gheorghe? Luna a ieşit la pescuit”, mi-a spus un plutonier. „Ce peşte caută, nene plutonierule?”, l-am întrebat. „Peştele de aur care-i îndeplineşte toate dorinţele”, mi-a spus plutonierul.

M-am gîndit că n-ar fi rău nici pentru bunicu’ Dimitrie un peşte din aur. Am aşteptat miezul de noapte. M-am strecurat la ochiul de apă. M-am pus la pîndă. De la două şi pînă la ora şase dimineaţă, bunicu’ Dimitrie, bunica Zoia şi compania de soldaţi m-au tot căutat. Au strigat către munţi: „Gheorghe!”. Au crezut că am fugit din şantier. Pînă cînd şi-a amintit plutonierul de peştele de aur, de ochiul de apă, de lună şi de podeţ. M-au găsit, întins pe pietriş, tocmai cînd luna era gata să înhațe peştişorul de aur.

 

***

Şi tot aşa, şi iar așa, vremea în şantier n-a zăbovit. Eram în clasa a treia. Mergeam la şcoală cu fratele Vasile, care începuse clasa întîia. Ne însoţea un cîine ciobănesc. Noapte. Iarnă. Zăpadă. Frig. O oră jumătate am mers şi n-am ajuns nicăieri. M-am învineţit de frig. Vasile la fel. Ne-am lăsat cuminţi în zăpadă. O aşteptam pe bunica Zoia. Cîinele s-a culcat de-a curmezișul peste mine și peste Vasile. Aproape ne acoperea cu blana și ne încălzea cu suflarea.

Cînd ne-au găsit bunica Zoia şi bunicu’ Dimitrie, zăpada era topită sub noi. Am stat în paturi cu febră şi dureri de spate o săptămînă încheiată. Ne-a plăcut că am chiulit cu motivări de la şcoală.

 

***

Opt ani de şantier și iar tren și gara din Baia-Mare. Scîndurile scoase de bunicu’ Dimitrie de la ușile și de la ferestrele casei, şi prima noapte iar în Baia-Sprie.

 

***

Zile întregi de la întoarcerea din pribegie, ne jucam la uşa de la intrarea în casă. Aflasem eu şi Vasile că sistemul de închidere şi deschidere a uşii noastre se numeşte mamă-tată. Deschideam uşa şi ziceam amîndoi: „Mama Lidia”. Închideam uşa şi ziceam amîndoi: „Tata Baltazar”. Bunicul Dimitrie ne pîndea. Intra în casă. Îi spunea ceva bunicii Zoia. O auzeam plîngînd. Bunicul Dimitrie striga la bunica Zoia: „Eşti tare proastă, femeie!”.

 

***

Şi tot așa, și iar așa. Terminasem clasa a noua. În vacanţa de vară urcam în fiecare zi la Lacul Albastru. Din Valea Borcutului făceam cu Vasile treizeci de minute. Ne opream la tufele de afine dinspre prăpastie. Ne întorceam pe la izvorul de borcut. Umpleam două damigene pentru bunica Zoia. Bunicu’ Dimitrie strîmba din nas. I se părea că apa aia pute a hazna. „Pute, nu pute, Dimitrie, dar mie mi-i de trebuinţă”, zicea bunica Zoia.

Borcutu’ repara bolile pîntecului şi scotea tenia din burta bunicii Zoia. Tenia era un vierme lat şi lung. Borcutu’o repara pe bunica Zoia la ameţeala din cap şi o scăpa de nisipul rinichilor. Borcutu’ ţinea şi de sete şi făcea bine dacă mîncai gras.

Bunica Zoia ştia că demult au fost acolo un domn şi o doamnă de la Viena. Erau ca două surcele cînd au venit la tratament. După o lună de zile au plecat întăriţi şi cu poftă de viaţă.

De cîte ori trecea pe lîngă borcutu’ bunicii Zoia, bunicu’ Dimitrie dădea dintr-o mînă, și îşi ducea mîna aialaltă la nas. Pe mine, întîiul lui nepot, mă trăgea deoparte şi-mi şoptea: „Pe Zoia am luat-o de femeie, Gheorghe, o am şi azi, e mai siretică, de-aia m-am dat după ea toată viaţa, că-s mai molcuţ”. Pleca înspre centrul Băii-Sprii rîzînd.

 

***

Bunicu’ Dimitrie se angajase cantonier la forestieri. „Un cantonier, domnule, e acela care întreţine drumurile”, le explica celor din frizerie. Toţi dădeau din cap.

***

Şi tot aşa, și iar așa. În septembrie, la începutul clasei a zecea, bunicu’ Dimitrie s-a lăsat încet pe podele, lipit de soba de teracotă, frizerul n-a observat nimic, bunicu’ Dimitrie a trecut din rău în somn. Avea loc rezervat, în cimitir, la mama Lidia şi la tata Baltazar. Şi bunica Zoia era trecută pe cruce împreună cu el.

***

După ce-am venit acasă de la parastas, bunica Zoia ne-a aşezat pe două scaune: „Gheorghe şi Vasile, o să vă spun ceva. Ca să ştiţi. Şi să nu vorbiţi cu nimeni ce auziţi voi acuma”.

 

***

Povestea bunicii Zoia

Prima dată am plecat din Baia-Sprie cu mama voastră Lidia. Bunicu’ Dimitrie era ascuns prin galeriile de mină. Aşa erau vremurile. Umblau după noi comuniştii. Nu ne-am dus de voie bună, de nevoie am plecat. La mai rău ne-am dus. Dacă te uiţi la viermele de hrean, dacă-l bagi la mai bine, într-o portocală, tot piere săracu’.  Sînt multe pe care le-am uitat, sînt altele care apar la suprafaţă. Alea-s amintirile, Gheorghe şi Vasile. De ele nu poţi scăpa şi dacă vrei. Da’ nu vreau, că numa’ astea le mai am de amu’-ncolo. Am rămas sîngură. Cînd veţi pleca şi voi la şcoli, voi fi şi mai sîngură.

Cum casa noastră în oraş îi mai la o latură, către Valea cu borcut şi către pădurea cu Lacul, în ziua aia o plouat, am crezut că ne mînă apa la vale, am rămas numai cu spaima. Adică, mama voastră Lidia şi cu mine am mai avut zile de trăit. Noaptea o venit să ne ducă. Aşa era. Te pîra careva şi veneau cu camionu’ şi te duceau. Nu te mai vedea nimeni în oraș cu anii! Careva vecin o zîs că duceam de mîncare în pădure la bunicu’ Dimitrie şi la alţi oameni fugiţi. Nimic, da’ hăpt nimic, n-o fost adevărat. Nu ne-o ascultat. Cînd am plîns şi ne-am văitat, nu ne-o crezut. Am ştiut că-i de mers de cum am auzit bătaia în fereastră. Strigau că-i miliţia şi să ieşim în curte, unde aşteptau oameni mulţi. Am ieşit cu bagajele făcute. Ne-o suit în camion, pe drum o mai luat alţi oameni din Baia-Sprie, din Tăuţi şi din Baia-Mare. În total am fost douăzeci şi patru.

Odată cu noi o dus-o şi pe doamna amiralului. El săracu’ era mort şi-ngropat. Lydia o chema. După ea am botezat-o pe mama voastră. O fost naşă-sa la biserică. Ne-o văzut. S-o apropiat tremurînd de colţul din camion unde ne făcusem loc: „Eu de voi nu mă las, Zoia”, mi-o zîs.

Din gară în vagoane de marfă, din tren pînă la Jigălia în Bărăgan, pe lîngă Feteşti, unde era cald tare, nu ca la noi. Toţi am dormit într-o casă săpată în pămînt. Învelitori n-am avut. După două săptămîni, ne-o repartizat case. Pe mine m-o angajat la un magazin. Iarna, caldul devenea frig. Am cunoscut cu Lidia împreună şi cu naşă-sa viscolul pe care nimeni nu-l poate cunoaşte dacă nu merge în Bărăganul Jigăliei. În iarna aia, prima pe care am trăit-o acolo, o nins că n-am putut ieşi din casă. Noroc că aveam acoperiş făcut din paie. Am ieşit pe-acolo. Ne mişcam greu în ger. Pe spate aveam buboaie mari care puşcau împrăştiind puroi.

Doamna amiralului cu mama voastră Lidia au stat mai mult în casă. Lidia o învăţat lecţii de muzică. La întors acasă, mergea la casa amiralului şi cînta cu doamna Lydia. Pianina vieneză, asta din scîndură albă, ne-o vîndut-o doamna cu un leu. Atîta a cerut. Atîta i-am dat. De la ea m-am învăţat cu borcutu’. Zicea că nu găseşti nicăieri în Europa apă mai bună şi că de-aia l-o și adus pe amiral în Baia-Sprie.

Doi ani am stat acolo. Pînă o venit bunicu’ vostru Dimitrie să ne ducă în Baia-Sprie că s-o mai potolit focu’ comunist. Acasă m-am angajat la Combinatu’ de la Ferneziu. Dădeam cu barosu’ în aşchiile de plumb. Că la noi în Combinat se topea plumbu’. Acolo m-am şi îmbolnăvit de tusea din piept şi am căpătat pensie. Cînd am plecat la Vidraru cu bunicu’ Dimitrie, după ce Lidia n-o mai fost că s-o dus lîngă Baltazar, am semnat că nu-mi trebuie pensia, ca să pot munci. La Ferneziu erau multe femei la muncă de bărbaţi. O venit într-o dimineaţă un artist comunist, un sculptor care făcea un monument pentru soldatul sovietic şi armata lui roşie. M-o văzut, s-o uitat la mine atent, o plecat să mai vadă muieri, o venit iară. O zis către director: „De tovarăşa asta am nevoie. Va fi sculptura centrală din monument. Femeia sovietică înconjurată de soldaţi cu arme. Mama Rusia cu un copil în braţe, cu nou-născutul lumii noi, comuniste”. Aşa o zis.

Şase luni am fost scoasă din producţie, copilul l-o adus ei de undeva ca să-l ţin în braţe. Cînd o inaugurat monumentu’, în parc, în Baia-Mare, m-am dus, m-am văzut, eram mare, cu privirea încruntată, cu pruncu’-n braţe şi cu soldaţi ruși care aveau mutre de muncitori de la noi, din Combinat. M-am mai dus şi de-alte dăţi în parc să mă văd ca statuie comunistă. Acolo am rămas tot tînără, o să mă vedeţi şi voi cînd veţi dori. Aici am îmbătrînit în fiecare an. Pensie pentru muncă am, adăugaţi că mai am și-altă pensie, că am fost persecutată de comunişti la Jigălia. Mai sînt nişte bani pentru voi după bunicu’ Dimitrie. Aşa că azi ne intră în fiecare lună 30 de milioane de lei vechi în casă, nu-i rău deloc. Puteţi să vă gîndiţi să faceţi şcoli că le putem plăti.

Despre tine, Gheorghe, s-o zîs la naştere că-i fi prostălău. Că ai apărut noaptea. Da’ ţi-o spune bunica Zoia că tu eşti deşteptu’ familiei noastre şi nu frate-tău Vasile. Aşa că poţi să vezi şi să cunoşti că bozgoanele babelor de la noi de pe Vale nu-s bune nici în valăul porcilor.

Asta-i toată povestea pe care v-o spun. Să vă gîndiţi la ea. Da’ să n-o spuneţi şi altora ca să nu rîdă de voi. C-aşa-i lumea de azi. Mai bine mucles decît gură mare.

***

Şi tot aşa, și iar așa.

 

***

Apoi am terminat liceul. Întîi eu. A urmat Vasile. Apoi ne-am însurat şi ne-am mutat în apartamente de bloc. Mie mi l-au repartizat de la Marea Tipografie din Baia-Mare, unde munceam. Lui Vasile i-au dat apartament de la Oficiul de gospodărire a apelor. OGA îi zicea.

Fiecare, cu nevasta, am avut: o fată eu şi două fete Vasile. Bunica Zoia ajunsese străbunică. A murit cu bucuria asta în priviri. Ne-a lăsat casa de pe Valea Borcutului, grădina şi pianina.

 

***

Şi tot așa, și iar așa.Vasile cu nevastă-sa şi-au lăsat fetele în grija mea şi a nevestei mele. Locuiam în acelaşi cartier de blocuri.Vasile a plecat în Germania. La muncă. A dus-o pe nevastă-sa, care era chelneriţă cu studii pentru restaurante de lux. S-au stabilit în Bad Lauterberg, în Munţii Harz. Vasile are o firmă de zugrăveli şi vopsitorie.

„Gheorghe”, mi-a spus Vasile. „Eu şi femeia avem vîrsta, mergem să facem bani. Dacă depăşim vîrsta, rămînem prin Baia-Sprie săraci lipiţi.”

„Du-te, Vasile”, i-am spus. „De fete mă ocup eu şi nevastă-mea. Unde e una pot fi şi trei. Şi-apoi sînt nepoatele noastre şi verişoarele fetiței noastre.”

În toate orăşelele din Munţii Harz sînt restaurante de lux. După o săptămînă de la plecare, şi-au găsit amîndoi servicii. Au și închiriat în Bad Lauterberg un apartament.

Doar în al cincelea an s-a întors Vasile, în primul concediu. A dormit prima noapte la pensiunea Limpedea. Dimineaţa s-a dus cu nevastă-sa la şcoala fetelor. Şefa de sală a restaurantului de lux din Bad Lauterberg şi-a pus pe cap o perucă blondă nemțească. Vasile s-a ascuns în toaleta băieţilor. A avut mari emoţii. Pe fata cea mică o chema Lia, pe cea mare Mia. Amîndouă și-au recunoscut mama. I-au luat peruca de pe cap, au aruncat-o în coş. Peruca blondă s-a aşezat plutind printre cocoloaşele de hîrtie albă.

Seara, Vasile, nevastă-sa şi fetele au dormit în apartamentul lor. Mia i-a întrebat cum de-au plecat şi au lăsat două copile să crească fără ei în Baia-Sprie.

Vasile şi-a petrecut concediul zugrăvind şi vopsind apartamentul. A spart şi-un perete legînd bucătăria de balcon.

 

***

În Bad Lauterberg, Vasile are acum firmă de construcţii. Ia comenzi de la primărie, recondiționează blocurile părăsite de est-germani, le zugrăvește, le vopsește, devin pensiuni pentru imigranţii care ocupă Munţii Harz. În fiecare an fratele Vasile şi nevastă-sa pun bani în bancă, cam douăzeci de mii de euro. Bani albi, pentru zile negre.

 

***

Şi tot aşa, și iar așa…

Despre mine se spune în Baia-Sprie că am pornit de foarte de jos şi am ajuns departe. Eu zic că din căsuţa bunicului Dimitrie şi a bunicii Zoia am pornit şi tot acolo am ajuns. Am fost ca viermele de hrean, care-şi vede de treabă în hreanul lui, nu ca Vasile, care s-a mutat din hrean în portocală crezînd că aşa-i mai bine.

Am ştiut că voi reuşi. N-am crezut că va fi foarte greu. Am lucrat la Marea Tipografie din Baia-Mare exact opt ani. M-am crezut om de bază acolo. Cînd s-a îmbolnăvit bunica Zoia, am stat prin spitale cu ea. N-am putut fi la Marea Tipografie zilnic şi așa a scăzut producţia. Patronul nu m-a înţeles. Eu m-am supărat. Nu m-am certat cu nimeni de pe-acolo. După opt ani de muncă am avut pretenţia să-nţeleagă toţi cu cine au de-a face. Aşa că n-am stat la taclale. Am demisionat şi dus am fost. Nu m-am băgat la ciurdă, cum se zice aici. Am pornit de unul singur tipografia din Baia-Sprie. În casa de pe Valea Borcutului. Am păstrat şi şura aia lipită de bucătărie. Pe-acolo e intrarea. M-am împrumutat şi eu pe unde-am putut. Da, m-a ajutat şi Vasile. Din Bad Lauterberg am adus un utilaj vechi, dezafectat, fosta tipografie a oraşului nemţesc. Mulţi s-au bucurat în Baia-Sprie că voi ajunge pe drumuri şi sărac lipit. Săptămînile s-au lungit atunci. Pe fata noastră o cheamă Lydia, ca pe nevasta amiralului şi aproape ca pe mama, Lidia. O duceam dimineaţa la şcoală în Baia-Mare. Puneam în rezervorul maşinii benzină de zece lei. Şi ăia îi luam cu împrumut. O lăsam pe Lydia la treaba ei, băteam din poartă în poartă prin Baia-Mare. Lăsam cărţi de vizită. Nu mă băga nimeni în seamă. Am umblat un an de zile cu rezervorul maşinii pe roşu. Lăsam maşina parcată de dimineaţă de la ora opt pînă la ora şaisprezece în faţa şcolii Lydiei. Nu-mi puteam permite să mă întorc în Baia-Sprie. Mi-ar fi trebuit alţi zece lei de benzină să vin s-o iau pe Lydia de la şcoală. Stăteam toată ziua în parc. Mă uitam la complexul cu statuile eroilor sovietici. Bunica Zoia era cea mai înaltă, cu pruncul în braţe, înconjurată de soldaţi cu arme. Bunica Zoia cea tînără, pe care n-am cunoscut-o. Cînd ne întorceam de la şcoală, Lydia mă întreba: „Tată, ai primit comenzi?”. „Nu, Lydia, n-am primit”, îi răspundeam. „Nu-i nimic, ai să primeşti foarte multe, ai să vezi”, zicea Lydia. Nevastă-mea îmi scria pe o hîrtie, pusă pe masa din bucătărie: „Să iei o pîine cînd te întorci, Gheorghe”. N-aveam bani nici pentru-atîta.

Acuma, pot să iau la rând toate benzinăriile din Baia-Mare şi să tot fac plinul la maşină. Mare brînză!

Cu utilajul adus de la nemţi am produs lucruri de calitate. În tipografie e nevoie şi de puțin talent. Clienţii mă-ntrebau: „Cîte grupuri are tipografia, Gheorghe?”. Grupuri înseamnă unităţi de tipărire. Aveam unul singur la maşina de tipărit. Răspundeam: „Cîte vrei să fie?”. „Patru, dacă se poate.” „Patru vor fi.” Obţineam culorile dintr-un singur grup ca din patru.

Acuma, în casa de pe Valea Borcutului sînt opt unităţi de tipărire. Tipăresc pentru toată Europa. Am comenzi zilnic, că de-abia le dau de capăt. Nevastă-mea e la contabilitatea tipografiei. Lydia şi verişoarele ei, cînd au timp liber, vin și ele la lucru. Casa şi şura şi bucătăria sînt luminate prin ferestre mari. Vasile e asociatul meu în compania de tipărit din Baia-Sprie. Mai stă doi ani în Bad Lauterberg şi vine acasă cu tot cu nevastă. Se-ntoarce și el în… hreanul lui.

În hala mică, unde era camera mamei Lidia şi a tatălui Baltazar, se află pianina albă a soției amiralului. Amiralul avea o vorbă: „Şi la un cîine să-i dai omenie, că dacă vine în urma ta, nu te muşcă”. După vorba asta mă ghidez și eu în tipografie. Am cercetat arhivele oraşului. Amiralul a fost bolnav de plămîni. S-a auzit pînă la Viena că apa din Mittelstadt vindecă beteşugul lui. Așa a ajuns pianina cea albă a doamnei amiralului Belô Poteka aici.

Fetiţa Lydia s-a apucat într-o zi să-și plimbe degetele pe clapele ei. Acuma dă concerte pe scena Liceului de Artă din Baia-Mare.

În tipografie, culorile se îmbină după sunetele pe care le scoate pianina albă adusă de la Viena.

Şi tot așa, și iar așa.

Recomandare Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu