Blitz-proze

„Picioarele epilate/ sînt ca sarea în bucate/ măi, măi…”

„Picioarele epilate/ sînt ca sarea în bucate/ măi, măi…”

În blocul vecin, la etajul cinci, două boxe puternice au fost puse într‑o fereastră deschisă şi s‑a dat drumul la răcnete şi văitături, cîntate şi acompaniate cu mult foc şi zgomot. Lălăiturile din boxe au năvălit spre timpanele paşnicilor locuitori ai cartierului. Inclusiv într‑ale mele, care locuiesc exact în blocul de vizavi.

Nu pot spune cu precizie, ce sex are ăla (aia) care cîntă. Vocea îi este cînd subţire şi languros miorlăită, ca de femeie aproape beată, cînd răguşită şi grav scremută, ca de bărbat care se crede cel puţin la fel de viril precum un taur. Este, îmi zic în cele din urmă, mai degrabă vorba despre un hermafrodit. Picioarele epilate/ sînt ca sarea în bucate/ măi, măi… mărturiseşte, aproape filosofic, hermafroditul, strivind cîteva note muzicale între maxilare. Îl şi văd cum îşi epilează picioarele, înainte de a se pune la masă… Dar de ce trebuie să urle în asemenea hal, de‑mi tremură tablourile pe pereţi? De ce atîţia waţi rostogoliţi, bolovănos, peste căpăţînile noastre?

Îl ştiu pe individ. Cel cu boxele şi muzica pe care o dă la tot cartierul.

E un tînăr troglodit, pe bune. Are aproape doi metri şi un cap pe care abia de‑l poţi distinge, atît e de mic. Noroc cu urechile mari şi clăpăuge. E slab şi deja îi lipsesc cîţiva dinţi din gură, chiar dacă n‑a atins vîrsta de douăzeci de ani. Nu vorbeşte, răcneşte. Nu rîde, hăhăie. Rîgîie şi se băşeşte pe aleea din faţa blocului, cu multă aplicaţie, producînd vîrtejuri aeriene.

Îşi duce viaţa între blocuri, unde adună în jurul său alţii, mai mici ca statură decît el, dar, în rest, destul de asemănători. Sparg pungi, pocnesc seminţe între dinţi scuipînd tot ce pot pe jos. Înjură şi hohotesc, beau bere şi strivesc badoagele sub tălpi, pe treptele de la intrare ori în hol.

Una din obsesiile trogloditului sînt becurile. Ajunge la ele fără nici un soi de efort, le sparge cu rînjitoare satisfacţie, dîndu‑le pumni ori simple bobîrnace cu degetele sale noduroase. Nu suportă să le vadă aprinse, în special pe cele de la intrare, din hol şi de deasupra liftului. Sîntem, mereu, nevoiţi să bîjbîim prin beznă, dacă facem greşeala să ajungem acasă după ce cade întunericul nopţii.

Trogloditul meloman acţionează nu doar în blocul în care locuieşte, ci şi într‑al nostru, are prieteni aici, iar el simte nevoia de un spaţiu mare de acţiune, la statura şi capul cu care l‑a dotat natura ori naiba știe cine. Nu are importanţă.

Acum, că tot este sezonul, mai are o pasiune, să spargă pepeni de cele doi bănci fixate pe îngusta alee din faţa intrării şi să împartă bucăţile între băieţi şi fete, toţi iubitori de picioare epilate. Halesc bucăţile şi plasează cojile pe alee, aşteaptă să apară vreun idiot, să alunece pe ele. De obicei, idioţii care apar, şi chiar alunecă, sînt bătrîni ori bătrîne. O asemenea căzătură provoacă hohote zdravene şi sănătoase de rîs, se ştie cît de sănătos e rîsul, cine dracul are vreo obiecţie?! Dacă, cumva, cel căzut îndrăzneşte, totuşi, să atragă atenţia, este luat peste picior, i se spune să‑şi vadă de drum de nu doreşte s‑o păţească mai rău.

Uneori trogloditul, luat de avîntul şi de entuziasmul specific tinereţii, îl mai apucă pe cîte unul dintre cei căzuţi de gît ori îl ridică de subţiori deasupra caldarîmului şi‑i şuieră, printre dinţii lipsă, să‑şi ţină pliscul, altfel dă cu el de pămînt. O glumă, desigur, ăsta e noul fel de a glumi, ce naiba, am rămas cam înapoiat, nu mai ţin pasul…

Am închis fereastra şi mi‑am vîrît în urechi dopurile cumpărate de la farmacie. Le‑am înfundat puternic, nu mai auzeam decît foarte slab oarece bubuituri înfundate de percuţie. Puteam deveni fericit.

M‑am trîntit în fotoliu şi‑am pornit televizorul, fixîndu‑l pe‑un program cu documentare.

Halatul de casă mi se despică în faţă şi mi‑am descoperit picioarele. Am constatat că erau cam păroase. Oare n‑ar fi cazul să le epilez?

 

Peisaje idilice 

Cum a sosit primăvara, pe cîteva străzi principale și-au făcut apariția mai multe grupuri de lucrători dotați cu tot ce le trebuie, inclusiv salopete distincte, viu colorate. Au început să spargă trotuarele exact pe mijloc, cu precizie matematică, apoi au aranjat frumos pămîntul scos pe margini.

După ce toate șanțurile au atins adîncimile necesare, stabilite dinainte prin calcule minuțioase, lucrătorii respectivi au dispărut cu tot ce aveau în dotare, inclusiv salopetele viu colorate. Misiunea lor fusese încheiată, urmau să vină alții să continue ceea ce ei au început. Dar cum primăvara este un anotimp plin de neprevăzut, mai exact un anotimp capricios, în locul următorilor lucrători au sosit ploile care n-au putut fi prevăzute prin nici un fel de calcul. Astfel pămîntul aranjat frumos pe marginea șanțurilor a început să se înmoaie, transformîndu-se într-un noroi pe cinste, apos și lipicios. Trecătorii, nevoiți să facă salturi acrobatice peste șanțuri, nicidecum în scopuri sportive, au început să care după ei noroiul prin magazine, prin autobuze, prin localuri, ba chiar și acasă, și l-au împrăștiat, în felul acesta, prin tot orașul.

Pînă la urmă, primăvara a trecut și a început vara care se anunța a fi una deosebit de călduroasă. Pămîntul s-a uscat destul de repede, doar apa din șanțuri a mai zăcut, un timp, încăpățînîndu-se să nu dispară decît pe la mijlocul verii.

Mijlocul verii este, însă, cel mai indicat sezon pentru deplasări la munte și la mare. Prin urmare, șanțurile din mijlocul trotuarelor au rămas la dispoziția copiilor, care s-au bucurat nespus de mult că se pot juca acolo de-a soldații ori de-a v-ați ascunselea, fiind în același timp stimulați să inventeze jocuri noi.

Odată cu sosirea toamnei, și-au făcut apariția, din nou, primele echipe de lucrători care și-au contemplat cu dezamăgire opera. Nu au recunoscut mai nimic din ea. Pămîntul, pe care ei îl aranjaseră frumos pe margini, fusese răscolit, jumătate împrăștiat pe străzi, jumătate aruncat înapoi în șanțuri, împreună cu apreciabile cantități de cutii goale, sîrmă, lemne și șervețele de hîrtie folosite la ștergerea nasurilor de diverse forme și mărimi. După ce au constatat toate acestea, n-au avut încotro și-au început să curețe, din nou, șanțurile și să aranjeze pămîntul frumos pe margini. Apoi, evident, au plecat.

Între timp, toamna se îngălbenise de-a binelea, și într-o bună zi, căzu prima lapoviță.

Era clar, foarte clar, că urma să vină iarna și nimeni altcineva.

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu