Baladă
Apropo de doi ulmi pe care i-am avut odinioară
Lui Léon Vanier
Ce mândră-a fost grădina mea,
Umila mea agoniseală,
Cu pomi şi zarzavat juma’
Cu câte-o floare ce înfloară,
Plină de-amor şi veseleală,
Cu păsări în frunzişul ei
Şi iarbă pentru trândăveală,
Dar nu aşa ca ulmii mei.
Când mă puneam a ospăta
Şi beam la vin fără tocmeală
Pe ambii îi puteam vedea.
În boarea ce bătea, domoală,
Se luau în braţe cu sfială,
Schimbând la vorbe între ei,
Erau pereţii plini de fală,
Dar nu aşa ca ulmii mei.
Apoi, când fusei a lăsa
Grădina-mi blândă de aoară,
Cu pomi şi zarzavat în ea,
De jalea mea se întristară
Şi florile de primăvară,
Şi iarba, perna mea, ehei,
Şi păsăreaua cea sprinţară
Dar nu aşa ca ulmii mei.
Închinăciune:
Stăpâne prinţ, mă desfătară
Cât în cătunul tău fusei,
Toate din jur, cu socoteală,
Dar nu aşa ca ulmii mei.
Despre un relicvariu
Furat autorului
O, singuru-mi odor de preţ,
Sărmana ta argintărie,
Făcu pe mine pizmăreţ
Vreun spirit plin de josnicie
Dintre atâţia mocofani,
Şi-atâtea cutre de-o carboavă
-Doar Putifari! Numai Onani! –
Ce-alcătuiesc a lumii pleavă,
Iar Păzitorul meu la greu,
Acele moaşte preasfinţite,
De-un prefăcut amic al meu
Mi-au fost la ţară şterpelite.
Au să fi fost vreun şparlitor
Sau vreun purces pe blasfemie?
Ţarănii ăştia! Firea lor
Şi toată-a lor bădărănie,
Nu ştiu decât de bestial,
De suflet nu cunosc niciuna,
Şi li se pare din metal
De preţ că e făcuta luna.
De soare cred că-i bălegar,
Sau stog ce-l ţine-n ceru-n poală
Iar zorii rumeni când apar
Sunt puşi întruna pe tocmeală
Şi tot vorbesc de interpuşi,
De ipoteci şi de creanţe,
De credite, de trepăduşi
Şi-s tot cu ochii prin chitanţe.
Furt, da! Deci blasfemie, nu!
Dar faptu-n sinea lui există,
Iar pentru ce se petrecu
Sărmanu-mi suflet se întrístă.
Ascultă-mi dară, Sân-Benoît,
Să fie iar în duhu-mi pace
Şi-a nu slăbi credinţa mea
Această rugă ce ţi-oi face.
Ai îndurare de acel
Ce mi-a făcut atâta silă
Şi n-om uita nici eu, nici el
Ce mare este a ta milă.
Ai îndurare de poltron
Căci e neştiutor din fire,
Şi fă, o bunule patron,
Ca Dumnezeu să îl inspire,
Şi ca din zdreanţa lui de trup,
Cuprins amar de remuşcare
Virtuţi să nască din belşug
Şi-n cuget să se caine tare
De jaful care l-a făcut,
De blasfemii şi alte cele,
Răscumpărându-şi un trecut
De trândăvii şi fapte rele;
Şi să înveţe a cinsti,
Speriat de-a Domnului putere,
Ce altădată necinsti
Dar va ajunge să venere.
Şi să devină cum au fost
De Revoluţie-nainte
Strămoşii-i pe ogorul nost’.
Crezi tu, credinţa mea fierbinte,
Cu care-n Domnul mă încred,
Şi voi să-l ierte şi să-l cruţe
Pe posesorul ultim, cred,
Al sfintei mele cutiuţe?
Doamnei X…
Trimiţându-i un gând
Pe când mă îndrăgeaţi, gingaş,
Îmi trimiteaţi, deschisă, roză
O proaspătă, sfioasă roză
În chip de sol şi de răvaş.
Pe limba-i ea-mi dădea de veste
Şi-un mare legământ făcea
Că inima-vă-n veci e-a mea
Şi alte lucruri dintr-aceste.
De-atuncea ani trecură trei,
Dar şi acum mereu mi-e gândul
La roza voastră şi mi-s mândru
Că-i proaspătă-amintirea ei
Ce din trecut mi se îmbie,
Dar inima şi roza nu-s;
Un viscol floarea a răpus,
Iar inima-vă… cine ştie…
O am avut-o-n gaj cândva?
A mea-i tot simplă şi tot bună
Şi bate pe aceeaşi strună
Ca altădată. Oare-aţi vrea
Să vă trimit şi eu o floare
În chip de semn de bun rămas?
Ca o negresă de pripas,
Nu-i prea frumoasă la culoare.
Dar chipui-i veşted şi trecut
Cu inima-mi e pe măsură,
Luată-i dintr-o crăpătură
De caldarâm ce l-am bătut.
Mai trebuieşte vreo dovadă?
De ce să n-o primiţi în dar?
Eu am cules-o, spornic, doar.
E floarea văduvelor, iată.
Traducere din limba franceză de Octavian Soviany
În imagine: Paul Verlaine
