Literatura la feminin Verba Woland [Remix]

Poetry Delivery (ediția I, 2 iunie 2019) (I)

Iată un proiect care sper să dureze zece ani de zile. El se numește Poetry Delivery și este concentrat pe poezie românească scrisă de femei – mi se pare mai corectă formularea aceasta decât aceea de poezie feminină. Poezia scrisă de cele trei doamne invitate astăzi – 2 iunie 2019 – (Daniela Crăsnaru, Magda Cârneci, Elena Vlădăreanu) are și o dimensiune feminină, dar nu este întru totul feminină, ci are, poate, chiar un caracter hermafrodit.

E un proiect care sper să dureze zece ani, chiar dacă ar fi mai onest din partea mea să îl gândesc pe etape mai mici, și atunci să am în vedere doar o primă etapă de cinci ani. În principiu aș dori (în cadrul cursului de poezie modernă intitulat „De la Baudelaire la Ginsberg”, ținut la Facultatea de Litere din Cluj), în fiecare an, să pot să invit trei poete din România, din generații diferite, pentru că mă interesează inclusiv un dialog între generații. În ultima oră din întâlnirea de acum (care va dura 3 ore), după autoportretele poetelor și recitalul lor, vor fi discuții, cu întrebări puse de cei din sală, dar și cu abordări sau comentarii făcute de invitatele mele, ceea ce va coagula, probabil, un dialog multi-generaționist. Sper să reușesc în fiecare an să invit poete din trei generații. Poetry Delivery este, așa cum am spus deja, un proiect de pionierat, în cadrul unui curs de poezie în spațiul academic.

Ruxandra Cesereanu

 

Mihnea Bâlici:

Aș avea eu două întrebări, și cu ocazia asta aș vrea să o includ în discuție și pe doamna Cesereanu. În primul rând, am remarcat că în discursurile dumneavoastră au existat de multe ori referințe la contextul social și politic. Având în vedere că literatura adesea răspunde sau corespunde (mai mult sau mai puțin, conștient sau nu) unui context, ați putea explica relația dintre poezia dumneavoastră și momentul istoric? Ce a reprezentat poezia pentru dumneavoastră în perioada comunismului, respectiv a tranziției?

Asta mă duce la a doua întrebare, care cumva particularizează discuția și ține de poziția femeilor, nu doar în societate, ci și în câmpul literar autohton. Dacă e ceva ce au semnalizat premiile „Sofia Nădejde” a fost tocmai această problemă: faptul că atenția canonului s-a îndreptat cel mai mult către bărbații din literatura română. Chiar și în generația 2000, în care au existat femei în număr mai mare decât în promoțiile anterioare, pare că primul raft a fost ocupat de nume ca Sociu, Komartin sau Dan Coman. Ce părere aveți?

 

Magda Cârneci:       

Poetul este cel care se adaptează într-un mod flexibil acestor limitări, încercând totuși să-și exprime discursul sau ceea ce crede el că e vocația lui să exprime. E o ecuație foarte personală a felului în care exteriorul te limitează, te apasă, și felul în care tu explodezi în afară, cu interiorul tău liric, din această carcasă. Deși caută o formă de eliberare lăuntrică prin limbaj, poeții nu sunt niciodată cu totul abstrași din cotidianul curent. În ce privește situațiile prin care am trecut noi…

 

Mihnea Bâlici:

Dacă a existat o modificare în poetica dumneavoastră de-a lungul trecerii…

Magda Cârneci:

Eu pot să dau un exemplu concret: multe din poemele din volumul intitulat „Poeme politice” au fost scrise înainte de ’89 și nu am avut nici curajul, nici interesul să le public. Nu erau foarte multe, dar erau totuși momente de răbufnire, de revoltă, cum a fost cel pe care vi l-am citit, „Muncile Afroditei”. Dar le-am publicat sub formă de carte în anul 2000 – deci a trebuit să aștept revoluția, să mai scriu niște poeme ale post-revoluției și tranziției înainte de a închega un volum. Abia în anii ’90 mi-am dat seama că aș fi putut fi mai curajoasă – dacă aș fi avut mai multe exemple în jurul meu de poeți și intelectuali curajoși – pentru că în mediul cultural românesc au fost prea puține modele umane capabile să provoace un influx de energie, o răbufnire de revoltă. Cred că adeseori cenzurile de care ne temem sunt auto-induse sau au o doză de „imaginar al fricii”, care vine din psihologia și mentalitatea noastră, indusă colectiv. M-am cam vindecat de asta, de câțiva ani buni mă ocup de PEN România, dar mi-a trebuit un anumit timp.

Acesta e un mic exemplu, poate colegele mele vă vor povesti altele. A doua întrebare, cea în legătură cu femeile – și asta-i o întrebare interesantă, ambele întrebări sunt interesante și bravo că ni le-ați pus. Și aici a existat o evoluție evidentă. Fiecare dintre noi, de la promoție la promoție, deci la o distanță de 10 ani, a avut experiențe un pic diferite. Eu cred că cu generația ’60 a început o promovare a mai multor femei în literatura română, asta și din punct de vedere ideologic, pentru că, după cum știți, ideologia marxist-leninistă susținea egalitatea femeilor cu bărbații. Din anii ’60 femeile au fost împinse în față să asume roluri politice, funcții de conducere și să apară în mod vizibil în sfera publică. Au fost astfel încurajate mai multe femei, dintre care unele care au devenit celebre: Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Nora Iuga, Constanța Buzea… Aceste doamne al poeziei au fost încurajate și susținute pentru că trebuia să fie și femei – întâmplător ele au fost și poete puternice, deci s-au afirmat prin valoare și au intrat în garnitura reprezentativă a generației lor.

Lucrurile au continuat și în promoția ’70, unde au apărut chiar mai multe femei, dar mi se pare că acolo ce-a fost mai interesant, mai nou față de anii ’60, a fost proza. Au început să apară prozatoarele femei – Gabriela Adameșteanu, Adriana Bittel, Dana Dumitriu și altele. Iarăși a fost un proces de durată, care a debutat atunci și a continuat cu fiecare promoție. Deci a fost puțin mai ușor pentru femei decât înainte să intre în cursă și să reziste în competiția literaturii. Am mai spus-o cu diverse ocazii, problema femeilor înainte de comunism și înainte de epoca actuală a fost că deși multe debutau cu curaj și talent, viața apoi le devora cu greutățile ei: se căsătoreau, făceau copii, se dedicau supraviețuirii familiei și gata – s-a terminat. Intrau în condiția de „femei casnice” și ieșeau din literatură. Să ajungem la generația ’80. La generația ’80, deja lucrurile s-au schimbat mai vizibil, dar nu întru totul. Noi deja aveam acces la cultura americană, la pop art și la beat generation, ecouri ale feminismului din anii ’70 ajungeau difuz și în România, lucrurile s-au mai ameliorat ca mentalitate socială și culturală pentru noi, ca femei, deși nu total. Îmi aduc aminte că am suferit, totuși, cât am fost studentă și apoi post-studentă de o diferență de percepție (sau poate că a fost impresia mea subiectivă, poate că aveam eu complexele mele), de faptul că eram născută într-un corp de femeie și nu de bărbat. Am avut aceste complexe cât am fost adolescentă și apoi tânără femeie, dar sper că acum așa ceva nu mai există.

 

Daniela Crăsnaru:

Le-am avut și eu…

 

Magda Cârneci:

Da? Deci, vedeți că multe fete de pe vremea aceea ar fi vrut să fie băieți, pentru că bărbații erau în rolurile conducătoare și reprezentau sexul puternic și cel mai important. Am avut impresia asta și în momentul debutului, anume că băieților li se ofereau din start mai multe șanse, sau erau mai bine cotați – e greu de spus aici dacă era adevărat, dar știu că a existat acest declic mental la nivelul mentalității difuze în care ne scăldam. După aceea, a fost un fel de luptă cu mine însămi, cum dă fiecare femeie-autor cu mediul în care apare, ca să se exprime pe sine, să se regăsească pe sine, să își depășească complexele, frica, impresia că e (mereu) judecată. Și a venit revoluția din ’89 – care iarăși a bulversat totul, care a adus cu sine o răsturnare a valorilor, a criteriilor, a principiilor, a reperelor. A fost ceva radical, din care noi toți, și mai ales femeile, ne-am tot străduit să ne restructurăm, să ne emancipăm, să ne găsim o formă de a exista autentic într-o nouă formă de libertate, dar eu eram deja în plină maturitate, așa că o voi lăsa pe Elena Vlădăreanu să vorbească despre acest lucru.

Cred că acum „bătălia femeilor” – despre care am publicat un studiu în „Observator Cultural” din 2007 sau 2008 – e aproape câștigată, dar nu chiar de tot. Ne putem întreba dacă valul de emancipări adus de feminismul istoric, apoi de feminismul politic și de celelalte feminisme mai recente va putea cu adevărat depăși și transforma în profunzime niște praguri culturale locale, încă tenace și conservatoare.

 

Elena Vlădăreanu:

Da, o să pornesc de aici, de la această întrebare. Eu nu cred că asistăm la o schimbare a mentalității. Cred că mai degrabă asistăm la un început al discuției, cel puțin la noi, și mie asta mi se pare important – că în ultimii doi-trei ani am început să vorbim despre asta, și am început să vorbim în tabere cât de cât organizate, sau a fost volumul Mihaelei Ursa –, dar ce mă gândeam eu este că au început să vorbească în mai multe domenii, cumva. Nu numai în literatură, nu numai în anumite contexte, că facem un număr special dintr-o revistă sau că facem o antologie, sau cum a făcut Andrei Bodiu atunci, acea bienală de poezie.

Ruxandra Cesereanu:

Maratonul european de poezie feminină (sau Bienala de poezie europeană) de la Brașov.

 

Elena Vlădăreanu:

Da, exact. A început să se vorbească mai mult, și mie asta mi se pare interesant. Nu cred că această mentalitate se poate schimba de la o zi la alta, dar că e important să…

 

 

Daniela Crăsnaru:

Dar de ce vrei s-o schimbi? Care-i problema sexului? E doar în pat, problema sexului, în altă parte nu. Și dacă e cum e în Occident, ești plătit mai prost decât un bărbat – altfel care e problema? Adică nu avem toți creier? Mie mi se pare o aiureală să particip la o chestie cu tratament de favoare, adică să-mi dea două ture de stadion în avans. Nu văd de ce.

 

Ruxandra Cesereanu:

Dar nu cred că despre asta-i vorba.

 

Daniela Crăsnaru:

Dar despre ce?

 

Magda Cârneci:

Despre auto-percepție și percepția colectivă.

 

Daniela Crăsnaru:

Nu există colectiv în situația asta. E percepția unor bărbați și a unor femei, scuză-mă. Aia e.

Magda Cârneci:

Dar tu nu ai avut această jenă, această dificultate? Că ești femeie și că ești…

 

Daniela Crăsnaru:

Nu, în literatură nu. Nu-mi pasă! Aș fi vrut să fiu băiat. Din alte „n” motive. Dar în literatură nu. Mi s-a fâlfâit de critica literară, de canoane, de toate drăciile astea la modă – adică, îi păsa, de exemplu, lui Homer? Vedeți cât de modestă sunt? Bine, glumesc.

 

Magda Cârneci:

Am înțeles, nu vrei să problematizezi în jurul chestiunii…

 

Elena Vlădăreanu:

Da, eu cred că e vorba de structuri, cred că e vorba de resurse și de acces la resurse, pentru că și Ruxandra și Mihnea ne-au amintit de aceste premii „Sofia Nădejde”. Pe mine mă interesează lucrurile acestea concrete pe care le văd și pe care nu le poți nega, dincolo de receptare. În momentul în care vezi un eveniment în care sunt invitați treizeci de scriitori și acolo sunt numai bărbați sau sunt două femei pe acea listă… când am mai vorbit despre asta mi s-a spus: OK, dar se referă doar la cadrele instituționalizate, se referă la Uniunea Scriitorilor – nu ne pasă de Uniunea Scriitorilor. Și am zis „nu, nu-i așa!”. Pentru că Uniunea Scriitorilor este un organism sindical și ar trebui să funcționeze ca un organism sindical. La această Uniune a scriitorilor contribuie și scriitoare, nu contribuie doar bărbați.

În momentul în care această Uniune a scriitorilor organizează un maraton, cum face periodic și la București, și la Iași, și la Cluj, cu lecturi plătite (din câte știu eu sunt lecturi plătite bine), poate că nu are relevanță suma respectivă. Pentru mine e important ca la aceste resurse să fie accesul egal. La fel, e vorba și de prestigiu, e vorba și de felul în care e distribuită puterea în câmpul literar. Tu întrebai de ce din generația 2000, care are, într-adevăr, multe scriitoare care s-au afirmat, de ce în față sunt tot ei? Eu aveam o teorie mai demult, nu știu cât mai e valabilă, dar o împărtășesc cu voi. Sentimentul meu a fost, la un moment dat, la mijlocul anilor 2000, că încă suntem într-o cultură (cel puțin literară), destul de romantică, în care avem nevoie de un geniu. De un scriitor care să fie bărbat, eventual și puțin depresiv, eventual și alcoolic și eventual femeile să fie moarte după el – pentru că aveam acest sentiment că avem nevoie de un „el” și că de aceea am creat aceste iconuri masculine.

Că, până la urmă, cei pe care i-ai numit tu intră într-un fel de mitologie post 2000 – și Dan Sociu și Claudiu Komartin și Dan Coman, indiscutabil sunt scriitori foarte buni, aici nu vorbim despre asta. Vorbim despre felul în care au acumulat și capital simbolic și de felul în care stau ei acum poziționați în acest câmp literar.

Ruxandra Cesereanu:

Eu am fost norocoasă în familie – pentru că mi-am citit mai întâi textele poetice în fața tatălui meu și în fața viitorului meu partener de viață (nu știam atunci că va fi partenerul meu de viață, eram doar prieteni), Corin. Și amândoi mi-au spus același lucru, pentru că scriam o poezie violentă – nu vulgară, dar violentă psihic. Nici n-am putut să debutez cu poezie, mi s-a întors cartea de poezie de la București. Aveam un poem care se încheia așa: „violul ca un cuvânt în dimineață”. Stârnise poemul ăla niște reacții îngrozitoare și se întorsese cărticica cu lista de cuvinte interzise pe care trebuia să le tai din carte: „viol”, „cuțit”, „nebunie”, „înger”, „moarte”. Toate astea trebuiau tăiate. N-am acceptat și n-am debutat ca poetă, ci ca prozatoare tocmai din motivul acesta.

În orice caz, tatăl meu, Domițian, care era critic literar la revista „Tribuna”, el m-a format ca cititor de poezie și a fost aspru – și foarte bine că a fost aspru și sever. Amândoi, tatăl meu și Corin, mi-au spus același lucru, văzând ce poezie scriu: „îți va fi foarte greu în lumea românească a bărbaților, în literatura română, care este o lume a bărbaților. Îți va fi foarte greu să o străbați și să fii acceptată”. Dar amândoi au zis „să nu te lași, să te duci până la capăt”, oricât de greu îmi va fi. Deci am fost norocoasă că am avut această susținere în familie, pentru că ei (tatăl meu și Corin) au crezut în ceea ce fac și scriu. Pe de altă parte, aici există o chestiune pe care a pomenit-o și Daniela; spunându-mi ei lucrul acesta, că va fi dificil să intru în lumea literară dominată de bărbați, mi-am dorit mai întâi să fiu poet, nu poetă. Am descoperit mai târziu că de fapt vreau să fiu poetă și că sunt poetă. Inițial am vrut să fiu poet, să fiu receptată cumva într-o ipostază masculină. Nu într-una feminină – chiar dacă universul psihic pe care-l înfățișam era, evident, unul feminin, pentru că în poezia mea era o căutare a identității mele femeiești, a feminității mele.

Târziu – pe la treizeci de ani, de fapt, am acceptat că e bine că sunt poetă, pentru că asta sunt și nu trebuie să fiu poet ori bărbat. Nu s-a pus problema aceasta în ceea ce privește proza mea, ci doar în ceea ce privește poezia, pentru că aici, consider eu, e latura mea cea mai autentică: în proză ficționalizez, fantazez și auto-ficționez îndeajuns. În poezie simt că spun, de fapt, ce am de spus și ce sunt eu. În ce privește premiile literare, am câteva povești din culise în care cărțile mele, care asumau o căutare a feminității – vezi autoficțiunea „Tricephalos”, apărută în 2002, reeditată în 2019 (dar repet, știu doar din culise, nu oficial, deci poate fi doar bârfă) –, au fost boicotate pentru că erau semnate de o femeie, de o scriitoare; un președinte al juriului a spus că poate să obțină premiu pentru poezie o femeie, dar nu și la proză, căci proza e masculină din principiu, deci premiul pentru proză doar un bărbat ar trebui și ar putea să îl obțină. Pe mine astfel de considerații mă șochează, fiindcă demonstrează că și în mediul cultivat societatea românească încă este patriarhală și misogină.

Un alt prieten al meu și susținător, scriitorul Caius Dobrescu, mi-a comentat despre o altă carte care a stârnit reacții adverse (și nu datorită validității estetice, ci datorită temelor legate de relațiile variate și nuanțate erotic dintre femei și bărbați). E vorba de „Nașterea dorințelor lichide” (apărută în 2007). Caius mi-a spus cam așa: „Tu ai luat-o înaintea vremurilor din România, la nivel de descuiere a acestei căutări a feminității. Nu există pregătire pentru așa ceva. Dimpotrivă, vei fi învinovățită, vei fi culpabilizată și, deși nu ai cuvinte vulgare în proza ta (tot ce i se permite unui bărbat nu i se permite unei femei în literatura română), vei fi învinovățită pentru că asumi această căutare a feminității prin corporalitate, prin erotism, nu doar prin psihic.” Totuși, cartea mea „Tricephalos” a fost bine primită, nu mă pot plânge, cealaltă a fost mai dur recepționată. „Tricephalos” a fost, însă, tăiat de la premii.

Apropo de comunism, post-comunism, eu scriam o poezie cumva violentă psihic, dar foarte târziu mi-am dat seama de acest lucru. La un moment dat, multă lume spunea, inclusiv colegi de generație: „Cum, tu, care ești o femeie frumoasă, arătoasă, cu o căsnicie împlinită, cum scrii astfel de poeme? Că astea par contrafăcute sau pare să fie ceva artificial în ele”. Nu era nimic contrafăcut, era exact ceea ce simțeam. Pentru că toți avem – cine spune că nu are nevroze, depresii, spaime, neliniști, anxietăți minte. Dar pe de o parte suntem o făptură socială, încercăm să fim raționali și să ne controlăm spaimele; pe de altă parte scriem ceea ce scriem așa cum simțim.

Eu îmi controlez spaimele și nevrozele în fața voastră (a studenților), nu vin să vorbesc despre ele – chiar dacă le simt acut – ni se întâmplă adesea lucruri în viață, pe care ceilalți nu le știu și nici nu trebuie să le cunoască, dar despre care scriem în poezie ori proză. Foarte târziu mi-am dat seama că anumite violențe din poezia mea confesională (pentru că eu am avut o poezie expresionistă-confesională în prima etapă) erau legate, poate, de spaimele părinților mei (amândoi erau copii de preoți și au trebuit să-și declare în mod fals origini muncitorești ca să poată face facultatea în comunism), de situația bunicului meu patern arestat (era preot greco-catolic), de nopțile în care poate ai mei erau speriați să nu survină vreun arest, ceva legat de bunicul aflat la închisoare. Eu eram copilă, dar toate luminile acelea aprinse, așteptările, toate acele fapte au intrat în mod inconștient în mine. Foarte târziu am înțeles asta.

Poezia mea nu este politică, dar foarte târziu am înțeles că, pe lângă spaimele și nevrozele mele personale, în poezia mea intraseră de fapt spaimele familiei mele, din perioada comunismului. Nu am știut atunci acest lucru. Așa că poezia mea expresionist-confesională a avut și etape post-suprarealiste, dar a coagulat și o latură socială – civică, cu poemul acesta, cu ultima mea carte de până acum, „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară”, care, da, reprezintă altceva decât celelalte etape.

 

Citiți continuarea discuției în Literomania nr. 130

 

Despre autor

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Actualmente este profesor la catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2016). Este, de asemenea, redactor-șef al revistei de cultură „Steaua”. A publicat 8 cărți de poezie, cele mai cunoscute fiind: „Oceanul Schizoidian” (1998, 2006); „Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” (2002, 2016); „Kore-Persefona” (2004); „Coma” (2008); „California (pe Someș)” (2014). A publicat 2 cărți experimentale de poezie, la patru mâini, alături de Andrei Codrescu („Submarinul iertat”, 2007) și Marius Conkan („Ținutul Celălalt”, 2011). Ca prozatoare a publicat 7 cărți, cele mai cunoscute fiind: „Tricephalos” (Editura Dacia, 2002); „Nebulon” (Editura Polirom, 2005); „Naşterea dorinţelor lichide” (Editura Cartea Românească, 2007); „Angelus” (Editura Humanitas, 2010) și „Un singur cer deasupra lor” (Editura Polirom, 2013, 2015). Ca eseistă, Ruxandra Cesereanu a publicat 8 cărți și a coordonat tot atâtea.

Scrie un comentariu