Literatura la feminin Verba Woland [Remix]

Poetry Delivery (ediția I, 2 iunie 2019) (II)

Iată un proiect care sper să dureze zece ani de zile. El se numește Poetry Delivery și este concentrat pe poezie românească scrisă de femei – mi se pare mai corectă formularea aceasta decât aceea de poezie feminină. Poezia scrisă de cele trei doamne invitate astăzi – 2 iunie 2019 – (Daniela CrăsnaruMagda CârneciElena Vlădăreanu) are și o dimensiune feminină, dar nu este întru totul feminină, ci are, poate, chiar un caracter hermafrodit.

E un proiect care sper să dureze zece ani, chiar dacă ar fi mai onest din partea mea să îl gândesc pe etape mai mici, și atunci să am în vedere doar o primă etapă de cinci ani. În principiu aș dori (în cadrul cursului de poezie modernă intitulat „De la Baudelaire la Ginsberg”, ținut la Facultatea de Litere din Cluj), în fiecare an, să pot să invit trei poete din România, din generații diferite, pentru că mă interesează inclusiv un dialog între generații. În ultima oră din întâlnirea de acum (care va dura 3 ore), după autoportretele poetelor și recitalul lor, vor fi discuții, cu întrebări puse de cei din sală, dar și cu abordări sau comentarii făcute de invitatele mele, ceea ce va coagula, probabil, un dialog multi-generaționist. Sper să reușesc în fiecare an să invit poete din trei generații. Poetry Delivery este, așa cum am spus deja, un proiect de pionierat, în cadrul unui curs de poezie în spațiul academic.

Ruxandra Cesereanu

Elena Vlădăreanu:

Da, aveam și eu ceva de zis despre arta politică. E o întrebare care m-a preocupat mult în ultima vreme – ce înseamnă de fapt arta politică? E suficient, de exemplu, să iei o cameră de luat vederi, să mergi în piață la un protest și să filmezi protestatarii? Asta înseamnă să faci artă politică? Nu cred că am găsit încă un răspuns, dar punctul în care ajung eu, de exemplu, este, o dată, legat de tot ce înseamnă artă independentă, adică de acces la resurse. Mi se pare că a face artă cu resurse foarte reduse sau chiar fără resurse o preschimbă automatîn artă politică. Mi se pare că  poți să atingi marile probleme din viață, dacă vreți, mergând la rădăcină – să vă dau un exemplu din film, pentru că mi-a rămas gândul la el.

E un regizor de origine italiană, dar care trăiește în America de vreo zece, mai bine, de douăzeci de ani poate, Roberto Minervini, poate îl știți. El face un tip de film documentar foarte problematic, lucrează numai cu actori neprofesioniști din zone marginalizate. Într-unul din filmele acestea urmărește un grup foarte restrâns de oameni dintr-o periferie de undeva din Texas, niște oameni care se droghează, se află foarte jos, sunt foarte săraci, fără nici un fel de speranță. Ei, și la un moment dat, doi din acest grup – ei sunt inofensivi, în afară de faptul că se droghează sau că poate mai fură ceva mărunt, nu fac absolut nimic – intră într-o școală când nu e nimeni înăuntru. Și se joacă, găsesc un skateboard, se joacă cu acel skateboard (ei fiind adulți). Și intră la un moment dat într-o sală de clasă și e un display pe perete cu explicarea economiei pentru copii. Și încep să citească toate acele detalii, toate acele socoteli despre profit, ce înseamnă să faci profit, ce înseamnă să fii în pierdere, fluxul banilor și așa mai departe. Ei, ăsta mi se pare un foarte bun exemplu de artă politică.

 

Marius Conkan:

Aș continua discuția pe o direcție mai degrabă geocritică și aș insista pe această idee legând-o de următorul lucru: fenomenele estetice, literare, artistice sunt produse de anumite fenomene socio-politice. Asta este afirmația de bază a geografiei literare, nu? Or, despre asta aș vrea să vorbim – dar nu neapărat să vorbim la modul general, ci să îmi oferiți anumite exemple, anumite momente din viața dumneavoastră care au produs ceea ce a devenit ulterior poezia pe care ați scris-o. Mă refer, în cazul tău, Elena, la contextul dificil din anii 2000 – există niște rădăcini socio-politice care stau la baza gestului tău estetic?

Și apoi aș avea și pentru doamna Cârneci o întrebare. Țin minte că am citit recent următorul lucru: Herta Müller îi numește pe scriitorii români care au fost alunecoși și nu s-au opus cu vehemență sistemului mitläufer – e vorba despre scriitorii care au funcționat totuși, au publicat în comunism, chiar dacă nu au fost colaboratori; Müller se referă la scriitorii care s-au complăcut într-un anumit fel. Or, credeți că se putea face mai mult în cazul scriitorilor din postmodernismul românesc?

 

Magda Cârneci:

Să răspund eu?  Într-un fel, am răspuns mai înainte.

 

Marius Conkan:

Depinde și nu depinde de context.

 

Magda Cârneci:

Da. Am spus deja că mi-ar fi plăcut să fie mai mulți oameni curajoși atunci, pe vremea aceea. Ca la polonezi, că tot ne uitam noi la polonezi, cât erau ei de voluntari și cum aveau ei intelectualii lor, filosofii lor, cineaștii lor care, cumva, făceau corp comun cu sindicatele muncitorești – asemenea modele ne-au lipsit în România, din păcate. Întotdeauna se găsesc circumstanțe explicative ulterioare: la noi regimul a fost mai polițienesc, cenzura a fost mai rigidă, clasa politică comunistă era mai incultă decât clasa politică poloneză, care era mai dotată cu informații – există întotdeauna explicații istorice pe care nu le știam la momentul acela. Le-am aflat după aceea. Ele pot sau nu să fie acceptabile.

Iar pe de altă parte, e greu să judeci global clasa intelectualilor – e imposibil, după părerea mea: ecuația asta, cum spuneam, e diferită de la scriitor la scriitor și ține de temperamentul și psihologia lor, de istoria lor personală. Unii scriitori sunt mai interiorizați și au nevoie să rămână în „turnul de fildeș” – sunt mai obsedați de ei înșiși sau de opera lor și își creează balonul cu oxigen în care să producă această perlă – iar alții sunt mai exteriorizați sau au o energie pe care pot s-o proiecteze în social, sau au temperamente mai luptătoare, mai active. Atunci ei se proiectează și în afară și intră în malaxorul acesta civico-social care îți mănâncă din energia creativă sau ți-o modifică, ți-o modelează, ți-o deformează. Deci fiecare scriitor își alege, cumva, destinul prin modul în care rezolvă raportul dintre exterior și interior. Pentru că de fapt și asta e literatura: o luptă, o tensiune, o punte, un arc între interior și exterior – deci nu am un răspuns.

 

Elena Vlădăreanu:

Cât despre mine, da, cumva toate cărțile mele sunt legate de anumite situații și de o anumită realitate în care trăiam sau despre care citeam, sau în mijlocul căreia activam. Mă gândesc de exemplu la „Spațiu privat”, din 2009. Când am început să scriu la cartea aceasta, încă nu avusese loc criza economică. Noi trăiam în plină perioadă de consumerism. Eu scriam un text anti-consumerist. Cred că nici nu a fost citit. Nu a fost citită această carte atunci pentru că 2009, pentru mine, nu era momentul potrivit. Abia acum am intrat într-o perioadă din aceasta în care criticăm consumul și a devenit foarte mainstream, de fapt, să te îmbraci de la second-hand și să consumi cât mai puțin.

 

Marius Conkan:

Trecerea de la „Europa. Zece cântece funerare” la ce ai citit astăzi (trecere considerabilă, aș numi-o) depinde de ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani din punct de vedere socio-politic?

 

Elena Vlădăreanu:

Toate cărțile le-am scris fiind și jurnalist. La început, această dublă ipostază pe mine m-a incomodat foarte tare, mai ales că îmi și spuneau toți scriitorii cu care mă vedeam, unde mă vedeam, la interviuri sau la cenacluri: „Nu poți să fii și jurnalist și scriitor –  nu se poate, deci trebuie să alegi”. Ce să aleg? Să fiu doar scriitoare? Păi, nu se poate! Nu se putea atunci. Bun, să zicem că în momentul de față, dacă aș renunța la presă, aș putea să scriu la comandă diverse lucruri – nu știu, dacă mă mai invită unul sau altul să mai scriu pentru teatru. Dar e foarte la îndemână, e ușor pentru un scriitor să facă presă. Mai ales dacă îi și place ideea asta de dialog, de discuție. Deci, în toată perioada aceasta eu eram în mijlocul actualității. Ei și, vă ziceam la început, mă incomoda, încercam să mă detașez.

Până când mi-am dat seama, foarte rapid, că e o tâmpenie și că cele două pot fi mixate, că poți foarte bine să folosești instrumente dintr-o parte și să le aplici în cealaltă parte. La fel, acum avem de câțiva ani încoace acest jurnalism narativ, care ce este? Este de fapt un jurnalism făcut cu instrumentele scriitorului. Că de cele mai multe ori e foarte prost, asta e altceva.

 

Ruxandra Cesereanu:

Poate și Daniela are experiențe de relatat. Tu cum ai fentat contextul politic sau cum te-ai apărat și salvat?

 

Daniela Crăsnaru:

În primul rând era o dublă apăsare, eram scriitor și eram în același timp editor de poezie la editura Eminescu. Deci, ce voia cenzura era să, cum să zic, să tai din lucrările colegilor mei – și n-am putut să fac chestia asta. Pentru că nu voiam să-mi taie nici mie. Drept pentru care, în ’87 mi-am dat demisia. Deci am rezistat cât am rezistat. Vă spun ceva nostim: „înger” nu era voie în cărți, dar „drac” era. Deci, deși făcea parte din aceeași sferă, dracul era foarte bine primit – îngerul nu. Acum încerc să vorbesc un pic mai superficial. Dintre voi toți, doar eu am trăit perioada aia cruntă, când te amenințau în fiecare zi că te dau afară. Nu aveai altă posibilitate de subzistență. Iar pe mine au vrut să mă dea afară –  nu numai pentru că refuzam să cenzurez lucrările colegilor mei, dar și pentru că eram membră a Uniunii Scriitorilor.

Ei știau bine că n-aveam din ce trăi. Știau bine că din leafa aia plăteam, ca provincială ce eram, chiria și așa mai departe, 1490 de lei pe lună. Nu vreau să-mi aduc aminte, e mult de vorbit despre perioada aia. Deci, când auzi cât de greu i-a fost Elenei Vlădăreanu în anii 2000 – domnule dragă, hai să ne păstrăm simțul măsurii. Fiecare epocă are greutatea ei, dar ca să vorbești de perioada de dinainte de ’89 în domeniul artelor, literaturii, mă rog, e foarte greu. Cred că ar trebui cărți întregi, adică nu se poate să răspunzi așa, în zece cuvinte.

 

Ruxandra Cesereanu:

Există deja mai multe cărți despre cenzură…

 

Daniela Crăsnaru:

Da, da. Și unele au fost scrise la nivel european, știu că am și eu vreo două articole acolo, cu  „censorship in East Europe”. Eu vreau să uit. Că nu mă ajută cu nimic dacă țin minte, în afară de resentimente. Invidia, de exemplu, e ceva oribil și denotă slăbiciune. Eu văd că la generațiile noi e și mai nasoală – adică e mai puternică invidia, sensul ăsta al clasificării care e atât de caduc, e atât de înecat de timp. În fiecare an, el trece – ce-i aia canon? Ce-i aia să fii la modă? Ce-i aia critic care zice că ești rău sau alții care îți zic că ești bun? E foarte labil totul. Granița e teribil de în ceață.

Și atunci, sfatul meu de om bătrân e să nu mai punem la suflet chestii din astea lumești și să ne batem și noi, cum am mai spus, cu Homer, cu Shakespeare, cu domnii ăștia. Nu mă bat cu careva de-acuma – n-am înnebunit. Sunt prea orgolioasă. Ah, omenește accept – poți să fii supărat că nu ți se dau nu știu ce burse sau că nu ți se dă un lucru anume. Suntem foarte lacomi, nu știu dacă ați văzut. Degeaba a trecut bietul Papă pe aici, că tot lacomi rămânem.

 

Elena Vlădăreanu:

Foarte scurt, pentru că Daniela Crăsnaru s-a referit și la amenințarea asta din anii ’80. Nu vreau să idealizați anii tranziției, anii ’90, Nu vreau să idealizați începutul anilor 2000. Eu am prins începutul anilor 2000 în presă – presă capitalistă – unde chestia asta de amenințare nu numai că era amenințare – se întâmpla! Deci hai să fim serioși. Eu aveam un salariu la începutul anilor 2000 de 750 de lei pe lună. Din acești bani, 500 se dădeau pe chirie. Așa că, din acest punct de vedere, economic vorbind, și anii aceia, ai tranziției, au fost la fel.

 

Vlad Răzniceanu:

Încă n-am să mă desprind de sfera aceasta a contextului, dar am și eu o întrebare puțin de literatură, concret – spre exemplu, eu personal am foarte mulți prieteni și prietene care scriu sau încearcă, vor să fie artiști de vreun fel sau altul, însă nu au curajul nici măcar să pună pixul pe hârtie sau să pună hârtia, odată ce au făcut asta, în fața unei alte perechi de ochi. Și de aceea mă întrebam: dumneavoastră când credeți că este momentul în care te-ai format ca poet? Momentul (dar poate că etapele formative nu se termină niciodată), când poți să produci ceva de valoare? Când poți să decizi asta personal?

 

Daniela Crăsnaru:

Când poți să arăți altcuiva, sau cum?

 

Ruxandra Cesereanu:

Care-i momentul de decizie personală când ai coerență…?

 

Daniela Crăsnaru:

Dar nu decizi tu. Numai ăia care scriu doar pentru că au auzit că e bine, că e frumos, că e elegant, că e trendy. Altfel, dacă îți vine să scrii, scrii și gata.

 

Elena Vlădăreanu:

Când începi să arăți?

 

Vlad Răzniceanu:

Am un alt mod de a formula întrebarea: poți să scrii și când ai nevoia să te exprimi, să lași acest lucru să ia curs – dar când ați putea să vă numiți poet sau scriitor?

 

Daniela Crăsnaru:

Niciodată. Așa trebuie să te numească alții. Eu le-am spus un fel de versuri părinților mei pe la patru-cinci ani și m-au dus la psiholog. E riscant. Nu știu – e un moment când se coace, când e…

 

Vlad Răzniceanu:

La dumneavoastră personal când s-a întâmplat?

 

Daniela Crăsnaru:

În afară de faptul că le-am arătat părinților și m-au dus la psiholog? Eram, din punctul lor de vedere, bolnavă. Cred că am început, foarte curios, în afară de micile chestii, așa, pe la cinci-șase ani, cu un brotăcel, cu copilării din astea (că doar nu filozofam), am început prin a citi și a recita. Îmi plăceau poeziile – și citeam și recitam, după care, nu știu cât și dacă imitam… nu cred, totuși. La doișpe, treișpe ani, cred. Cam în acea perioadă.

 

Elena Vlădăreanu:

Eu și acum sunt foarte complicată. A fost punctată foarte bine deosebirea: adică una e să scrii, să poți să scrii și să ții pentru tine, iar în momentul în care arăți cuiva deja înseamnă că îți asumi chestia asta. Bun, acum nu contează povestea mea, altceva voiam să spun. Voiam să spun că eu foarte mult timp am preferat să spun despre mine că scriu texte, nu m-am numit scriitoare. Cred că și acum mă numesc scriitoare doar în anumite contexte care mă constrâng să spun ceva acolo. La fel, de câțiva ani, scriu acest teatru, dar nu o să mă auziți spunând despre mine că aș fi dramaturg, sau că aș scrie teatru. Întotdeauna o să spun că scriu texte performative. Mi se pare că eu mai am foarte mult până să ajung într-un punct în care să spun: da, domnule, scriu literatură, da, sunt scriitoare. Probabil că n-o să ajung niciodată acolo, ăsta e sentimentul meu, eu asta cred.

 

Magda Cârneci:

Eu o să răspund foarte pe scurt. E o întrebare fără răspuns, după părerea mea. Fiecare are răspunsul său la un moment dat – cred că-i o întrebare de om tânăr, un om tânăr care simte nevoia să afle cum se face sau încă n-are încredere. E un proces care se moșește tot timpul pe sine, cumva. Și când începi să frecventezi un cenaclu și citești și ceilalți te bombardează și te critică și te taie în bucăți. Și tu reziști și îți spui „Lasă, că le arăt eu lor, fac eu și mai bine, mă pregătesc pentru următoarea tură!”. Și mai trec câteva luni de zile, îți revii și apari din nou. Și încetul cu încetul se creează și o obișnuință și o nevoie – și chiar această apartenență la un cenaclu sau la un colectiv, la un grup, la un mediu, până la urmă te face, te modelează cumva – ca să poți să ai și curajul să te afirmi. Când apari prima dată într-o revistă deja e și ăsta un al doilea test.

După testul de cenaclu, e testul de revistă. Vezi care sunt reacțiile, iar când ajungi, vorba Elenei, când ai scos prima carte, nici atunci nu ești foarte sigur, într-adevăr, pentru că nu știi dacă vei rezista. Și sentimentul ăsta, că ești cu adevărat scriitor, este momentul în care simți că ești profesionist, că îți controlezi uneltele, că ai o continuitate și că rutina asta devine ca o vocație sau ca o profesie, una din două – iar canonul, ierarhiile literare vin și pleacă. Dar eu aș încheia cu un sfat: trebuie să ai consecvență, trebuie să știi că e o aventură de lungă durată. Dacă nu ai consecvență, dacă nu ai răbdare, dacă nu ai tenacitate, cum spunea și Ruxandra mai înainte, nu poți să ajungi până la urmă să devii cu adevărat un scriitor creditabil care să conteze în mediul tău și în literatură.

 

Ruxandra Cesereanu:

Am și eu o poveste interesantă aici. Recunosc, pe mine tatăl meu m-a ajutat enorm prin severitatea, prin asprimea lui. Pentru că la paisprezece ani m-am dus cu mai multe – nu știu, douăzeci de poezii, dar eram o imitatoare – și nici măcar nu imitam poeți buni. Poeți care-mi cădeau așa, sub lectură. A fost foarte aspru, foarte sever și a zis că scriu îngrozitor, că nu e poezie ceea ce fac, că nu știu cine sunt și că trebuie să aflu acest lucru. Cine sunt, cine eram eu?!  A fost esențial că mi-a pus problema astfel. Această severitate și mai ales întrebarea: cine ești tu? Caută-te, află cine ești. De ce scrii poezii? Dar tatăl meu a mai făcut ceva. Văzând că sunt imitatoarea unor poeți slabi – nici nu vă destăinui numele lor, pentru că nu v-ar spune absolut nimic – ba, pe unul vi-l spun, o imitam pe Veronica Porumbacu, hah.

 

Daniela Crăsnaru:

Dar unde ai găsit-o?

 

Ruxandra Cesereanu:

Prin casă, nu știu, citeam prostii, cărți găsite aiurea. Și atunci ce a făcut tatăl meu?  Zice așa: „E clar că n-ai educație poetică” – eram la școala de coregrafie și apoi voiam să mă pregătesc pentru medicină, deci în niciun caz să fac litere, aveam alt tip de lecturi. Atunci el a zis: „Dacă tot te-ai apucat să scrii, decât să fii imitatoarea unor poeți proști, măcar să începi să imiți poeți buni – dar ca să-i imiți pe ăia trebuie să îi citești”. Și atunci a venit și mi-a dat de citit pe alese. Îmi dădea de citit câte o săptămână, două, după care comentam împreună: Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Rilke, T.S. Eliot, Trakl. Nu mi i-a dat pe toți poeții buni și moderni, că el nu era specializat pe americanistică, dar mi l-a dat totuși pe T. S. Eliot (chiar dacă nu și pe O’Hara). Mai mult a mers pe germană, pe spaniolă, pe Garcia Lorca, pe Pessoa, pe Trakl – totuși, pe T. S. Eliot mi l-a dat. Și ce făceam? Nu doar că mi i-a dat să îi citesc, dar comentam împreună, discutam laolaltă după ce citeam.

Apoi într-o zi a venit cu optzeciștii în brațe și a zis că trebuie să îi citesc și pe aceștia. Și asta a fost esențial. Nu m-am dus patru ani de zile la tatăl meu cu alte mostre de poezie. Pe la optsprezece ani, însă, iarăși m-am dus. Și mi-a zis: „Ai început să te cauți, e limpede, e mai bine. E aici un alt glas, o voce individuală, dar mai ai de lucru”. La douăzeci de ani, când m-am dus iarăși – eram deja studentă, eram redactor la revista „Echinox”, aveam și un bun prieten, Corin Braga, care îmi citea poemele și le comenta –, la douăzeci de ani, deci, tatăl meu îmi zice în sfârșit: „Cred că ți-ai găsit vocea și calea, cred că asta ești”. După care am mers la celebrul cenaclu din Beclean. Nu în Cluj era cel mai cunoscut cenaclu din zonă, ci în Beclean, cenaclul patronat de Radu Săplăcan, unde mergeau clujeni, dar și scriitori din alte orașe. Am mers cu un poem narativ amplu și cei de acolo m-au criticat, dar m-au criticat constructiv.

Atât de bine mi-a prins critica lor, că am stat apoi și am lucrat la poemul acela și a ieșit unul din cele mai bune poeme ale mele pe care l-am și publicat în „Echinox”. Iar când Ioana Em. Petrescu mi-a zis – „Ruxandra, ăsta-i «Prufrock» al tău, ăsta-i cântecul tău de dragoste” – „Prufrock”, păi mai mult de atât nici nu puteam să aștept. Deci, iată cât a contat: severitatea unui părinte care ar fi putut foarte ușor să zică „Oh, draga mea copilă, e în regulă” (deși nu era) ! Ar fi fost o greșeală dacă făcea asta. Tatăl meu a fost extrem de sever și de aspru și a fost cel mai bun lucru pe care l-a făcut, pentru că a zis: „Cine ești tu? Află: cine ești tu, caută-te. De ce scrii poezii?” Toate acele lucruri m-au făcut să aflu cine sunt și de ce scriu poezie. Și, mai ales, am început să citesc poezie validă – poezie bună, nu poezie tâmpită; am ieșit din lecturile mediocre și hazardate, am plonjat în lecturi direcționate și valabile estetic.

 

Magda Cârneci:

Deci, sfatul pe care îl dai studenților de aici este?

 

Ruxandra Cesereanu:

Ei sunt deja căliți, sunt antrenați, trecând prin cursul acesta de poezie studiază o sută douăzeci de ani de poezie. Dar de fapt și gala aceasta, proiectul acesta, Poetry Delivery, s-a născut dintr-o întrebare pe care mi-au pus-o studenții de la secția de literatură comparată. Nu ajunsesem să introduc în curs și poeți români – îl analizam pe Gellu Naum la suprarealism, dar alți poeți români, nu. Așa că atunci când studenții mi-au spus: „Noi nu știm poezie românească, decât ce am făcut în liceu, noi nu știm poezie contemporană autohtonă”, m-am decis să introduc și câțiva poeți români. Și într-un an le-am prezentat poezia douămiistă, în alt an, poezia șaptezecistă, în alt an numai Nichita, Blaga; în alt an, doar optzeciști. Și acum iată, am lărgit experiența înspre poezia românească scrisă de femei. La nivel academic nu există nicăieri o discuție doar pe poezia – repet, scrisă de femei. Deci asta a fost experiența, așa s-a născut proiectul Poetry Delivery, deși sunt convinsă că, de la un punct, voi invita și bărbați în acest proiect, poeți în dialog cu poete, poete în dialog cu poeți. Voi vedea în anii ce vin.

 

Despre autor

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Actualmente este profesor la catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2016). Este, de asemenea, redactor-șef al revistei de cultură „Steaua”. A publicat 8 cărți de poezie, cele mai cunoscute fiind: „Oceanul Schizoidian” (1998, 2006); „Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” (2002, 2016); „Kore-Persefona” (2004); „Coma” (2008); „California (pe Someș)” (2014). A publicat 2 cărți experimentale de poezie, la patru mâini, alături de Andrei Codrescu („Submarinul iertat”, 2007) și Marius Conkan („Ținutul Celălalt”, 2011). Ca prozatoare a publicat 7 cărți, cele mai cunoscute fiind: „Tricephalos” (Editura Dacia, 2002); „Nebulon” (Editura Polirom, 2005); „Naşterea dorinţelor lichide” (Editura Cartea Românească, 2007); „Angelus” (Editura Humanitas, 2010) și „Un singur cer deasupra lor” (Editura Polirom, 2013, 2015). Ca eseistă, Ruxandra Cesereanu a publicat 8 cărți și a coordonat tot atâtea.

Scrie un comentariu