Cartea săptămânii

Poezia și democrația

Vă propun, în această săptămână, o carte oarecum incomodă. „Inamicul impersonal”, volumul de eseuri din 2001 al lui Caius Dobrescu, ar fi trebuit să reprezinte, la apariție, un bun pretext pentru a deschide o polemică autentică, vie despre cele culturale și socio-politice din România. Din păcate, eseurile, în anii publicării lor, nu au avut ecoul scontat de autor, așa cum nici volumul nu a avut parte de o receptare pe măsură. Oricum, din 2001, data apariției volumului, și până în prezent, situația nu s-a schimbat mai deloc, motiv pentru care textele lui Caius Dobrescu pot fi considerate, cu unele amendamente, actuale. Cu alte cuvinte, inamicul impersonal vizat de C.D. nu pare a se grăbi să ne părăsească. Nu încă.

Dar cine sau ce este acest inamic impersonal care își face simțită prezența încă din titlu? Iată răspunsul dat de autor în eseul introductiv: „«Inamicul» pe care încerc să-l identific și să-l combat în textele reunite aici este urma/ amprenta/ umbra trecutului care se regăsește în aproape toate manifestările din câmpul nostru public”. De ce impersonal? Pentru că respectivul inamic „se exprimă, în bună măsură, prin mecanisme instituționale, sisteme de valori, modele mentale a căror inerție nu poate fi reținută în sarcina unei persoane anume”. C.D. nu ezită să-l sfideze printr-o demascare critică, polemică, în numeroasele și diversele sale eseuri publicate între 1990 și 2001și reunite apoi în „Inamicul personal”. Dar nu despre acest inamic impersonal va fi vorba mai departe, ci despre… poezie.

În prima parte a volumului, avem texte despre scriitori ca Gheorghe Crăciun, Dumitru Țepeneag, Simona Popescu, Andrei Bodiu, texte care constituie, în fapt, niște pretexte pentru autor de a dezbate despre misiunea literaturii, a poeziei în special, într-un context socio-politic în care democrația constituie valoarea supremă. În atare condiții, este de părere C.D., ignorarea unui anume tip de public nu mai reprezintă o soluție viabilă. Poetul/ prozatorul are misiunea de a se adresa publicului larg, indiferent de condiția socială sau intelectuală a acestui public:

„Pe lângă eventuala imbecilitate, însă, această diversitate umană ascunde multe altele. Trebuie să îndrăznești să o ataci frontal și să o câștigi pentru viziunile tale. Trebuie să pătrunzi în mintea fascinantă a publicului sălbatic, să-i exprimi fantasmele, să reciclezi și să redai forța reziduurilor de mituri străvechi, de ritualuri, de cântece eroice, din subsolurile acestei minți. Vreau să spun că poezia este, pentru mine, să nu vezi democrația ca pe cel mai mic dintre relele posibile, ca pe regimul cel mai corupt, cu excepția tuturor celorlalte. O asemenea abordare negativă mi se pare sterilă, moartă” („Democrație: opulență și ironie”).

Poetul ar trebui, prin urmare, să scrie o poezie în care se poate regăsi oricine, indiferent de poziția sa socio-culturală (idee de stânga, preluată din poetica americană, lucru recunoscut de altfel de C.D.). Această viziune, opusă celei a autosuficienței poeziei, presupune căutarea unui limbaj comun, scop de altfel declarat al poeților optzeciști, însă ignorat de poeții șaizeciști: „Într-un regim totalitar, Poeții s-au retras, de fapt, din fața intuiției profunde și tulburătoare a esenței democrației, egalității naturale a tuturor cetățenilor, libertății inalienabile, dar și a responsabilității nelimitate a fiecărui individ” („Într-o lume a viitorului”, 1996).

Sincer să fiu, soluția în sine, din acest punct de vedere, mi se pare idealistă, dovadă că optzeciștii, în ciuda acestui crez, nu au fost mai bine sau mai rău primiți de cititori decât predecesorii lor șaizeciști. Dar apreciez accentul pus pe nota democratică a programului. Din punct de vedere al unei noi paradigme literare, însă, acest țel a fost fecund, generația de scriitori care a debutat în anii ’80 ai secolului trecut reprezentând, fără îndoială, un suflu nou în literatura română.

Scriitor ludic, ironic, sofisticat, livresc, Caius Dobrescu nu pare a urmări, nici în poezie, nici în proză, decât la un prim nivel, programul propus în eseurile din „Inamicul personal”. Despre volumul de poezie „Odă liberei întreprinderi” (2009), am scris aici, pe Literomania. Cât despre proză, nu pot să spun decât că romanele din 2017 ale lui Caius Dobrescu, „Moarte în Ținutul Secuilor” și „Praf în ochi”, ambele apărute la Editura Crime Scene Press, mi-au plăcut foarte mult. Ca să vă lămuriți ce și cum, puteți citi fragmentele publicate de Literomania (aici și aici).

Caius Dobrescu, „Inamicul impersonal”, Paralela 45, Pitești, 2001, 274 p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu