Blitz-proze

Popică

Popică

Un aer lipicios și dens a copleșit străzile orașului. Oamenii au mișcări lente, ca-ntr-un film derulat cu încetinitorul. Broboare de sudoare li se scurg pe gît, le pătrund pe sub cămășile subțiri, gîndurile s-au năclăit, și-au pierdut complet elasticitatea și toți doresc doar puțină umbră ori o încăpere cu ziduri groase, răcoroase.

Popică înaintează pe străzi în același fel, mormăind nemulțumit că a fost obligat să iasă tocmai la o asemenea oră, cînd termometrele înregistrează temperaturi maxime. Dar nu are încotro, este singura oră cînd poate obține o adeverință extrem de necesară, astfel că-și forțează picioarele să se miște mai repede, să scape de calvarul nădușelilor.

Ajunge, aproape fără să-și dea seama, în dreptul clădirii cu pricina, înaltă cît două etaje. Pătrunde în hol și respiră mai degajat, fiind atins de o dîră de răcoare. Portarul îi explică molcom, tamponîndu-și nasul cu o batistă verzuie, în care cameră trebuie să ajungă.

Popică intră în încăperea indicată și, după ce închide respectuos ușa, fără zgomot (pe o asemenea căldură, nici o ușă nu mai scîrțîie), rămîne o clipă uluit. În dreptul celor opt ghișee care se zăresc nu se află nici o persoană. Faptul acesta îi umple inima de bucurie, trupul i se destinde și își recapătă elasticitatea, asta și datorită răcorii mult mai evidente care domnește în încăpere. Zidurile groase ale clădirii, vechi și temeinice, își spun cuvîntul.

Popică se apropie, zîmbind, de primul ghișeu. Explică, scurt și politicos, scopul prezenței sale acolo. I se răspunde, scurt, să se adreseze la ghișeul de vizavi. Popică mulțumește și trece, fără grabă și fără supărare, vizavi, unde, de asemenea, nu așteaptă nimeni. Salută întîi funcționara cu părul castaniu de la ghișeu și-i explică de ce are nevoie. Funcționara îi zîmbește amabil, semn că e o treabă simplă, și-l roagă să-i spună adresa exactă. Popică îi spune, iar funcționara începe să caute într-un registru. Se oprește la o pagină. Insistă cu privirea și cu degetul arătător de la mîna dreaptă. Se încruntă ușor și-l mai întreabă o dată unde locuiește. Popică repetă conștiincios adresa.

Funcționara își mai mișcă, un timp, degetul pe pagină, apoi privește ecranul computerului, lovește tastatura, iar privește în registru, iar lovește tastatura și, în cele din urmă, clatină din cap și-i spune, privindu-l într-un fel ciudat, că la adresa respectivă locuiește domnul Gavrilă.

Popică simte cum răcoarea din încăpere se mai subțiază, totuși zîmbește ca la auzul unei glume bune și-i explică, în cîteva cuvinte, cum că el locuiește acolo, în blocul, etajul și apartamentul respectiv, de cînd s-a dat blocul în funcțiune, deci e o greșeală, căci are și totul plătit la zi. Funcționara îl privește și mai ciudat, dintr-o parte, își face vînt cu mîna, se pare că-i este foarte cald, și repetă blînd:

– La adresa respectivă locuiește domnul Gavrilă, așa stă scris aici, nu poate fi nici o greșeală, e imposibil, deoarece la noi s-a introdus recent calculatorul, computerul… cum îi zice, un aparat ultramodern care nu greșește niciodată.

Asupra lui Popică s-a prăvălit, iarăși, aerul dens și lipicios, se descheie la cămașă și întreabă șoptit, atunci eu unde locuiesc, pentru că, într-adevăr, un computer nu poate greși. Funcționara îi zîmbeșe ștrengărește și ridică din umeri, apoi nu-i mai dă nici o importanță.

Popică ajunge din nou în stradă, se tîrăște buimac de căldură spre adresa pe care o știe, cuprins de o neliniște nedefinită, grea și vîscoasă ca și aerul care-l înconjoară. Cu genele umede de transpirație, urcă etajele fără a folosi liftul, se oprește în dreptul ușii apartamentului în care a avut impresia, timp de doi ani, că a intrat zilnic, și sună timid, apoi așteaptă, cu respirația înfierbîntată, să-i deschidă domnul Gavrilă.

 

Căldură umedă

Orașul parcă era sub un clopot de sticlă. O căldură umedă îl înăbușea. Abia puteam respira.

Pleoapele, moi și năclăite, se mișcau greu, ca și picioarele, de altfel.

Oamenii bîjbîiau, năuci, după un colț de umbră.

Mă străduiam să ajung cît mai repede acasă, cînd l-am zărit ca prin ceață pe prietenul meu Popică. Arăta vesel, optimist, ca de obicei, de parcă situația atmosferică nu-l afecta în nici un chip. Mi-a zîmbit larg, am încercat să-i răspund și eu cu un zîmbet.

–  Bătrîne, zise Popică, hai să bem o bere. Cunosc eu un local, o grădină mai exact, unde vom putea sorbi ceva rece.

Am aprobat imediat, în timp ce-mi plimbam limba peste buzele uscate și crăpate mărunt. L-am urmat pe Popică, ascultîndu-l cum sporovăiește fără nici un efort, și nu l-am întrerupt deloc. După un timp (mie mi se păruse un secol), am ajuns la locul cu pricina. Era un local cochet, cu mese și scaune cochete, chiar și cîțiva copaci care făceau umbră.

La mese, aproape nimeni.

Pe un podium evoluau trei instrumentiști. Cei trei, un baterist, un pianist și un chitarist, acompaniau o solistă grasă. Nu putea fi altcineva decît bucătăreasa-șefă. Asta deduceai ușor după uniformă și după faptul că, în fața podiumului, înșirat ca pe o ață, se afla tot personalul din bucătărie. Urechile ascultau și ochii priveau admirativ. La o masă mai lungă, aflată la cîțiva metri de scenă, am descoperit chelnerii. Stăteau frumos pe scaune și erau serviți de niște „civili”. Poate prieteni de-ai lor, dar ne puteam foarte bine și înșela, de vină fiind starea vremii.

Ne-am apropiat și am întrebat pe unul dintre ei, frumos, cu voce domoală, dacă ne servește cu cîte o bere.

„Pentru zece lei, nu mă deranjez”, ne-a răspuns el, fără să se clintească. Cei care-i serveau ne-au făcut semn să ne luăm singuri sticle dintr-o ladă, așa cum făceau și ei. Am înțeles atunci că nu erau prietenii chelnerilor, ci clienți. Dar mă puteam înșela, din cauza situației atmosferice.

Am băut pe nerăsuflate berea, Popică fiind cuprins de o veselie inexplicabilă.

Bucătăreasa-șefă cînta cu patimă romanțe, iar cînd acordeonistul prelua rolul de solist, spărgea în dinți semințe de dovleac și scuipa cojile pe marginea podiumului. Chelnerii o ascultau încîntați, răsplătind-o, din cînd în cînd, cu aplauze furtunoase.

După ce am consumat cîteva beri pe care le-am extras din aceeași ladă, ne-am dus la masa chelnerilor și am plătit. Popică le-a lăsat și un bacșiș, așa se cade.

Recomandare Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

1 comentariu

  • la prima lectura, acu’s… drakku stie cati ani, m-am distrat. copios. abia acum imi e clar ca blitz prozele cu popica sunt surrealism pur sange.

    de unde se vede ca nu numai ca literatura nu se citeste, se reciteste, cum spunea blaga (lucian, nu va ganditi la prostii). dar literatura nu se scrie. se rescrie 🙂

Scrie un comentariu