Blitz-proze

Porcul nostru cel de toate zilele

Porcul nostru cel de toate zilele

Cam de vreo două săptămîni încoace, îmi încep siesta de după-masă în guiţatul tînguitor al porcilor, iar dimineaţa, în locul ceasului deşteptător ori al cîntatului vreunui cocoş, acelaşi guiţat mă anunţă că e cazul să o pornesc la slujbă. Nici nu te poţi enerva, e normal  să se întîmple aşa în săptămînile sfîrşitului de an. Aşa a fost dintotdeauna de cînd s-au construit blocuri măreţe pentru oamenii muncii mutaţi de la ţară la oraş, care-şi amintesc, cu nostalgie, de ograda părintească, de coteţele din fundul grădinii şi de altele. Să nu fim însă meschini! Şi orăşeanul get-beget, care-şi hrăneşte reumatismul în aceleaşi blocuri, mai taie cîte-un porc. Cînd poate şi cum poate.

Uneori, metoda folosită e de-a dreptul şocantă, ingenioasă şi originală.

Odată – asta s-a întîmplat de mult, într-un alt an de tristă amintire –, un respectiv orăşean s-a hotărît să-i înlesnească porcului o moarte mai dulce. I-a vîrît pe gît furtunul de la butelia de aragaz (avea una de rezervă, cumpărată la piaţa neagră, că numai piaţă din aia era, acum e bicoloră, adică alba-neagra) şi a dat drumul la gaz. Animalul a murit liniştit, cu zîmbetul pe buze, în timp ce cîţiva vecini inimoşi îl ţineau zdravăn. Pe vremea aceea, lipseau cu desăvîrşire privatizaţii cu chioșcurile lor binefăcătoare, unde poţi servi variate sortimente de ţuică şi sandviciuri reci, unse cu pastă de roşii caldă. Prin urmare, bărbaţii au dat pe gît o sticlă cu rom şi s-au apucat de treabă. Au dat foc la paie, minunîndu-se de căldura binefăcătoare şi neverosimilă a flăcărilor.

Şi s-au tot minunat ei aşa pînă cînd, brusc, porcul a explodat ca o bombă americană cu efect întîrziat. Numai că bomba americană împrăştie moarte în jurul ei, durere şi suferinţă. Pe cînd porcul, ce să mai spun, doar vă imaginaţi şi dumneavoastră ! După mica sperietură, a urmat o veselie generală cu cîntece şi dans, că aşa sîntem noi, în veci nu o să ne pierdem simţul umorului. Asta ne-ar mai lipsi. Iar orăşeanul respectiv a tras concluzia că trebuie să se renunţe definitiv la butelii şi să se treacă la încălzitul cu lemne.

 

În umbra zvonului

Întotdeauna mi-am imaginat că există undeva, într-un ţinut necunoscut, o mare întreprindere de lansare a zvonurilor, dotată cu cele mai sofisticate aparate. Această instituţie îşi are filiale în toate ţările lumii și lucrează după specificul naţional al fiecăreia în parte. Evident, sediile respective nu se văd, în schimb… se aud.

Angajaţi fermi sînt puţini. Aceştia sînt nişte oameni de fier, nişte supermani, dacă vreţi, pentru că pe ei nu-i interesează absolut nimic, nici măcar propria lor persoană. Ei lucrează în slujba zvonului şi veghează, cu fermitate, ca noi să trăim permanent în umbra zvonului. Există, în schimb, numeroşi zvonişti voluntari care, fără să ştie exact ce cauză servesc…, o servesc cu zel. Vi se pare paradoxal? Mie nu. Şi ei trăiesc în umbra zvonului, dar cu picioarele la soare, avînd promisiuni de mai bine.

Există, apoi, zvoniştii involuntari. Această categorie se apropie mai mult de cea a clevetitorilor. Sînt nişte simpatici inofensivi, care îndrugă vrute şi nevrute, în timp ce stau la coadă să-şi primească pumnul de orez şi beţigaşele de rigoare. Nu mă gîndesc la China…

Rostul diabolicei instituţii este acela de a crea o permanentă tensiune, o constantă nelinişte şi nesiguranţă, o neîncredere în aproapele fiecăruia. Nici una, însă, din aceste stări nu este împinsă pînă la extremă, ele sînt întreţinute la un nivel mediu, la foc scăzut, cum se spune, după un scenariu bine pus la punct. Pentru că se lansează, din cînd în cînd, şi zvonurile pline de speranţe, care dau naştere la mici accese de euforie.

Zvonul se aruncă în mulţime, precum un ciolan. Mulţimea se repede asupra lui, îl lungeşte, îl rupe, îl toacă mărunt, îl împrăştie, îl adună la loc, îl umflă, îl creşte, îl hrăneşte pînă ajunge cît un bou ori, mă rog, alt animal, depinde din care s-a rupt ciolanul…

Zvonul are vagi tangenţe cu calomnia. Se aseamănă în privinţa umflatului, mărunţitului, împrăştiatului şi aşa mai departe. Dar calomnia atacă concret o persoană ori un grup. Pe cînd zvonul, dragul de el, e pentru absolut toată lumea.

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu