Avanpremieră

„Povestea asta este despre Sarah” de Pauline Delabroy-Allard (fragment)

Încununat cu șapte premii literare și nominalizat la Premiul Goncourt în 2018, romanul de debut al tinerei scriitoare Pauline Delabroy-Allard cunoaște un succes remarcabil, bucurându-se în Franța de o receptare critică entuziastă și fiind deja tradus în peste zece limbi. În străinătate, a obținut, în 2018, Premiul Goncourt – Alegerea României și Premiul Goncourt – Alegerea Poloniei, iar în 2019, Premiul Goncourt – Alegerea Elveției. 

„Povestea asta este despre Sarah” surprinde iubirea incandescent dintre o tânără profesoară și o violonistă de o frumusețe misterioasă, având ca decor un Paris cultural, încântător. Debusolată și îndrăgostită de Sarah cea copilăroasă și imprevizibilă, naratoarea trăiește o mare pasiune. Conceput în două părți, romanul mizează pe opozițiile viață și moarte, corpul fremătând și corpul bolnav, febra iubirii și ruptura. După momentul întâlnirii, al fuziunii – un fel de epifanie erotică –, al obsesiei mistuitoare, urmează momentul separării, al căderii, al convalescenței ca un doliu.

Tânără profesoară într-un liceu parizian și mamă a unei fetițe al cărei tată a dispărut fără un cuvânt, naratoarea duce o viață previzibilă, „latentă“, până la întâlnirea care îi va bulversa existența. Cu ocazia unei cine de Anul Nou, o întâlnește pe Sarah – o violonistă de 35 de ani, de o frumusețe aparte. Concertele la Filarmonică, ieșirile la teatru și cinema, conversațiile interminabile le apropie pe cele două femei, care vor cunoaște iubirea, aventura, teama, suferința. Împreună cu cvartetul ei, Sarah călătorește mult, absențele fiind resimțite de amândouă ca o adevărată tortură. Meteorologia iubirii o va face pe naratoare să se refugieze la Trieste. Însă poți oare merge mai departe după o asemenea pasiune devoratoare?

„Acest prim roman creează dependență la fel ca pasiunea pe care o surprinde.“

Le Point

 

 

 

Povestea asta este despre Sarah (fragment)

 

Aşa trece vara. Când suntem împreună, viaţa se scurge prea repede, o ia la sănătoasa. Ea aleargă şi eu alerg în spatele ei, pe culoarele metroului, ca să prind la timp toate trenurile, să ne regăsim când se întoarce. Ea merge şi eu merg în spatele ei, pe străzile Parisului pe care îl străbatem fără să ne descurajăm, ţopăie pe coloanele lui Buren, este un copil, se minunează de culoarea norilor. Iubesc un copil. Se strecoară în baie şi eu mă strecor în spatele ei, trag perdeaua de duş şi îi spăl trupul cum speli un obiect sacru. Stă dreaptă şi eu stau dreaptă în spatele ei, în faţa panoului de la plecări, când se pregătește să plece din nou. În această nouă viaţă pe care o duc alături de ea sunt gări şi trenuri, dar niciodată pentru mine. Povestea asta este despre asta. Despre trenuri, trenuri pe care vrei să le prinzi, trenuri pentru care ajungi la timp, trenuri aglomerate, trenuri de noapte, trenuri în întârziere. Sunt aeroporturi, avioane, ore de îmbarcare, ore de aterizare, benzi rulante unde îţi aştepţi valizele; taxiuri, metrouri, schimbări de metrou. Dar nu pentru mine, niciodată pentru mine. Eu o însoţesc, alergând cu răsuflarea tăiată, ne împărţim bagajele şi ne grăbim spre peron de multe ori cu doar un minut înainte de plecare, dar uneori avem timp să ne sărutăm îndelung înainte de semnalul pe care îl știm atât de bine. Plecări: eu spun cuvinte liniştitoare: călătorie plăcută, profită de drum ca să te odihneşti, cuvinte prosteşti, nu mă uita, sau chiar scrie‑mi, promite‑mi că‑mi vei scrie, eu spun cuvinte pe care le articulez mai degrabă cu ochii, şi buzele mele iau forma unor eu te i cele mai bizare, fac inimioare cu degetele, înaintez ușor când trenul porneşte fără să‑mi iau privirea de la ea, râd de prostiile pe care le face în spatele geamului şi apoi mă opresc, cu mâinile în buzunar mă întorc în oraş, care nu s‑a oprit din trăit. Sosiri – aştept pe peron cu inima zvâcnind, îi analizez chipul, observ în trecere cum sunt ceilalţi, toţi ceilalţi, dar nu mă interesează nimeni, analizez şi tresar, vreau totul, imediat, silueta, zâmbetul ei, ochii ei, parfumul, gura ei. Adeseori, soseşte seara şi pleacă a doua zi dimineaţa. Adeseori, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore ne regăsim pe peronul unei gări şi ne spunem adio pe peronul alteia. Uneori, al aceleiaşi gări. Aşa s‑a scurs viaţa mea în vara aceea.

*

Într‑un restaurant unde luăm prânzul pentru a sărbători primul meu an ca profesoară, înroşindu‑mă, le spun părinţilor mei că sunt îndrăgostită de o femeie. Răspund ah, da, cum o cheamă?

*

Mi se alătură în casa parcă ivită dintr‑o poveste, la nişte prieteni de‑ai mei, în Aveyron. Este încântată de grădina de legume, de caravana din câmp unde ne facem siesta, adormind cu nasul ei lipit de al meu. Tresare când se apropie furtuna. Tresare când citesc cu voce tare un text erotic scris de Hervé Guibert. Îmi pregăteşte o baie, îmi usucă părul, îmi sărută obrajii umeziţi de lacrimi, supărată că o să plece din nou, în curând. Mă priveşte cum pregătesc un risotto cu lămâie şi mentă, cu ceapă, cu alune. Sub cearşaful cu flori, în camera scăldată de o lumină albăstruie, facem dragoste fără-ncetare. Fuge prin ploaie cu geaca pe cap ca să cumpere lubrifiant de la farmacie. Se întoarce, râzând, imită chipul farmacistei când îi cere ce are nevoie. Spune ce proastă ce proastă, ar fi rămas indiferentă dacă aş fi cumpărat prezervative. Pune viniluri, insistă să învăţăm să dansăm boogie‑woogie, găseşte filmări cu nişte cursuri de dans pe care le privim râzând, ieşim în stradă ca să dansăm în voie, e ora trei, patru dimineaţa. În piaţa oraşului aveyronez întinde braţele, numără timpii, unu doi trei chapata, unu doi trei chapata şi din nou, piciorul stâng, chapata şi chapata aprinde o ţigară, transpiraţia i se scurge printre sâni, râde, spune este haios, cu tine nu mi‑e niciodată somn, nopţile noastre sunt mai frumoase decât zilele.

*

În casa golită, ascult încontinuu cvartetul nr. 13 al lui Beethoven, opus 130. Cafeaua veche se varsă ca o caracatiţă neagră în chiuveta cioplită din porţelan cioplit în care îmi înec supărarea spălând vasele. Pe masă rămân două ţigări uitate în graba ei de a pleca şi atingerile sunt încă aici, chiar aici. Persistenţa imaginii pe retină transformă aceşti pereţi crăpaţi în ecrane albe pentru teatrul de umbre.

*

Intensitatea dintre noi este prea puternică, izbucneşte furtuna. Devine răutăcioasă, ţipă atât de tare, încât se cutremură casa, cade în genunchi plângând sfâşietor. Se ridică, se clatină, se cuibăreşte în braţele mele, îmi cere iertare. Un cuvânt în plus şi începe să ţipe din nou, spune că nu se mai poate, nu se mai poate, trânteşte uşile. În cele din urmă cedează, nu se împotriveşte când o dezbrac şi o oblig să intre în baie unde o spăl pe-ndelete sub privirea derutată a pisicii, plânge în tăcere în timp ce îi spun șșș printre dinţi șșș ca atunci când vrem să alinăm un copil căruia îi ies dinţii, un voinic cu febră, un bătrân care trage să moară, haide, șșș, s‑a terminat, șșș.

 

Cvartetul de coarde nr. 13 în si bemol major opus 130 al lui Ludwig van Beethoven a fost termi­nat în decembrie 1825 şi publicat după moartea sa. Lung de șase mişcări, se termina iniţial cu Marea Fugă. Dar confruntându-se cu lipsa de înţelegere a publicului şi cu insistenţa editorului său, Beethoven s‑a hotărât să separe Marea Fugă de restul cvartetului. Astfel, compune, în toamna lui 1826, un alt final, care este ultima lui operă terminată. Cavatina ţine loc de a cincea mişcare şi este considerată vârful dramatic al operei sale şi una dintre cele mai emoţionante melodii scrise de Beethoven. Majoritatea execuţiilor din zilele noastre se termină cu Marea Fugă căci intensitatea dramatică este prea puternică şi are nevoie de un final eliberator.

*

La jumătatea lunii august zboară la Istanbul pentru şase zile care par o eternitate. Mă sună în fiecare zi. Îmi povesteşte despre acest oraş pe care îl cunosc, dar pe care îl descopăr din nou prin ochii ei. Îmi vorbeşte despre momentele în care exersează la vioară, singură în apartament în timp ce colegii ei se plimbă de‑a lungul Bosforului. Pare dezamăgită când îi spun că nu o să fiu aici când se va întoarce. Nu‑şi dă seama că este o şmecherie. Soseşte, uşor obosită mi se pare, nu bănuieşte că sunt în aeroport, nu ştie că o aştept acolo de ore bune, că mă învârt ca un tigru în cuşcă, că am cumpărat deja cafea de la toate automatele disponibile din Terminalul B, că am tot analizat panoul cu sosiri, poarta metalică, chipurile călătorilor. Nu ştie că o privesc în timp ce îşi ia rămas‑bun de la colegii ei de călătorie, că analizez în detaliu fiecare parte a corpului ei, a chipului ei, că râd când o văd râzând, că tremur din toate încheieturile când mă gândesc că o să fie în curând lângă mine. Face un salt în spate când mă vede lângă ea, dă drumul la valiză, mă ia în braţe, izbucneşte în lacrimi. În taxiul care ne duce la ea, până în patul din Lilas, îşi încrucişează picioarele cu ale mele. A doua zi, pleacă foarte devreme în turneu. Mă prinde de mână ca să fugim împreună pe culoarele gării din Lyon. Este în întârziere, ca de obicei, nu a reuşit să se trezească la timp după o noapte de iubire devoratoare. Cu toate astea, se opreşte în faţa pianului din gară, cu vioara pe spate, în mijlocul mulţimii, începe să cânte o melodie siropoasă din anii ’40, atinge clapele fără să le privească, fără să se uite la ele pentru că mă priveşte pe mine, mi‑e ruşine şi sunt mândră de ea, mă priveşte fix în ochi şi cântă, tare, cât o ţin plămânii, în mijlocul mulţimii, dreams are my reality.

*

Povestea asta este despre asta, despre Sarah necunoscuta, Sarah fata cinstită, Sarah doamna precaută, Sarah femeia capricioasă, Sarah femeia ciudată, Sarah femeia singură.

 

Fragment din romanul „„Povestea asta este despre Sarah” de Pauline Delabroy-Allard, traducere din franceză de Despina Jderu, Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction, București, 2019

Premiul Goncourt– Alegerea României 2018

 

Pauline Delabroy-Allard s-a născut în 1988 și a urmat cursurile facultății de limbi clasice. A fost librar, a lucrat într-un cinematograf, iar de la 23 de ani este profesor-documentarist într-un liceu parizian. În 2013 a scris împreună cu Kim Hullot-Guiot La literature expliquée aux matheux. Colaboreză la revista online En attendant Nadeau. În 2018 a debutat cu romanul Povestea asta este despre Sarah (Ça raconte Sarah), întâmpinat elogios de critica literară și tradus déjà în peste zece limbi. Romanul a primit, în 2018, Premiul studenților France Culture-Télérama, Premiul librarilor din Nancy/ Le Point, Premiul „Envoyé par la Poste“ și Prix du Style. A fost nominalizat la Premiul Goncourt (Selecția primă și a doua) și la Premiul Goncourt al liceenilor. A câștigat, în 2018, Premiul Goncourt – Alegerea României și Premiul Goncourt – Alegerea Poloniei. În palmares se adaugă în 2019 Premiul Goncourt – Alegerea Elveției.

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu