Cartea săptămânii

Povestea lui Cruso

Mircea Cărtărescu avea dreptate să noteze, în jurnalul său (1), referitor la Robinson Crusoe, personajul lui Daniel Defoe, următoarele: „Dar să vezi deformare de om modern: ce m-am întrebat pe tot parcursul poveștii acestui norocos ghinionist a fost cum a trăit el douăzeci și nouă de ani pe o insulă pustie fără niciun gând la o femeie. Cel puțin epura pe hârtie a tribulațiilor lui nu face nicio aluzie la vreo nevoie sexuală, cum nu știm nici dacă insularul își clădise cumva și o latrină din scânduri cioplite cu enormă greutate. Meditații metafizice, tribulații religioase, frământări legate de siguranța vieții și de hrana zilnică – astea da, pe fiecare pagină. Femei nu, ceea ce face din personaj un adult de 12 ani laborios și asexuat ca o furnică”.

În timp, această carență a poveștii lui Robinson a constituit un punct de plecare pentru alți scriitori, precum J.M. Coetzee. În microromanul „Foe” (apărut în 1986, iar la noi, în 2016, la 30 de ani de la prima ediție, în traducerea Irinei Horea, la Humanitas Fiction), romancierul sud-african J.M. Coetzee spune povestea lui Robinson – numit aici Cruso, fără acel „e” final din numele personajului creat de Defoe – din perspectiva unei femei, Susan Barton. Victimă a unei revolte de pe nava cu care se întorcea în Anglia, Susan naufragiază pe insula lui Cruso, unde, timp de un an, trăiește împreună cu acesta și cu sălbaticul Vineri. Traiul celor trei decurge destul de monoton: Cruso se ocupă de amenajarea unor terase sterpe, căci nu are ce să planteze acolo, dar pregătește terenul în eventualitatea sosirii unor oameni care vor avea cele necesare agriculturii; Vineri, un tânăr negru, care pare cam slab de minte, căci nu percutează la aproape nimic din jurul său, pescuiește mai toată ziua; Susan, în schimb, își irosește timpul cu plimbări pe malul mării și cu discuțiile seci, lapidare, cu Cruso. Nu există canibali, nu există animale sălbatice înfiorătoare, în afara unui trib de maimuțe, ajuns cine știe cum pe insula neprimitoare. Nimic special, așadar, care să dea savoare poveștii naufragiatului Cruso. Doar o plictiseală interminabilă, puncatată, din când în când, de capriciile naturii și de accesele de febră ale lui Cruso.

O singură dată, Cruso se culcă cu Susan – o pornire pur instinctuală a primului, care nu va duce nicăieri. Relația dintre Susan și „stăpânul insulei” rămâne la fel de distantă ca la început. După un an de zile de la sosirea femeii pe insulă, cei trei sunt găsiți de un echipaj englez, care îi ia de pe insulă. Îi ia, căci nu s-ar putea spune că îi salvează, cel puțin nu pe Cruso, care moare în timpul călătoriei spre Anglia. Se pare că despărțirea de insula sa l-a ucis. Cruso este un Ulise pe dos – nu-și dorește întoarcerea în Itaca. Deși părea „stăpânul” ei, în fapt, insula era cea care îl domina pe Cruso, care nu își mai dorea salvarea, așa cum observase și Susan:

„Uite-așa mi-am dat eu seama, încă de la început, că-mi băteam de pomană gura îmboldindu-l pe Cruso să se salveze. Îmbătrânind în regatul său insular, fără ca nimeni să-i spună ba, orizontul lui se îngustase într-atât – în vreme ce întregul orizont din jurul nostru era atât de vast și de maiestuos! –, încât ajunsese să fie încredințat că știa tot ce era de știut despre lume. În plus, dorința de a scăpa se topise în el – după cum am aflat mai târziu. În sufletul lui, era hotărât să rămână până la capătul zilelor lui rege în minusculul său regat. Adevărul e că nu teama de pirați ori de canibali îl oprea să facă focul ori să danseze pe vârful dealului, sub cerul liber, fluturându-și pălăria, ci nepăsarea față de salvare și obișnuința și îndărătnicia bătrâneții”.

După cum spuneam, motivul principal pentru evitarea „salvării” era, mai mult decât probabil, legătura sa cu insula, legătură consolidată de trecerea timpului. Nici măcar prezența unei femei nu a reușit să tulbure această relație.

Adevărata aventură – dacă poate fi numită așa – începe, însă, odată cu debarcarea lui Susan și a lui Vineri în Anglia. Intenția auctorială este destul de evidentă: problematizarea scriiturii, a tehnicilor potrivite de a spune/scrie o poveste. Susan știe povestea, dar îi lipsește talentul de a o spune într-un mod profesionist, ba chiar comercial (în plus, Susan este femeie, iar în secolul al XVIII-lea, o femeie-scriitor era ceva de neconceput!). Altfel spus, vrea să transforme povestea lui Cruso într-un bestseller, iar pe ea într-o vedetă. Pentru a-și atinge scopul, apelează la un scriitor cu state vechi: Foe. Din păcate pentru Susan, succesul se lasă așteptat. Foe este un om bătrân, hărțuit de creditori, iar Susan, deși a luat legătura cu el și i-a scris, nu poate sta de vorbă cu marele scriitor englez despre aventura ei decât mult mai târziu. Până atunci, se adăpostește, împreună cu Vineri, în casa lui Foe, care a fugit din calea creditorilor, și încearcă să scrie ea însăși povestea. Mai târziu, va dibui ascunzătoarea lui Foe, care deja începuse să scrie pornind de la povestea ei și a lui Cruso.

De ce nu și-a scris Cruso povestea? „ – Nu vreau să mă cert cu tine, îl apostrofează, la un moment dat, Susan pe Cruso, dar ai uitat mult, și cu cât trec zilele, cu atât uiți și mai mult! Nu e nicio rușine în a uita: e în natura noastră să uităm, așa cum e în natura noastră să îmbătrânim și să murim. Dar privită de la o îndepărtare mai mare, viața începe să-și piardă particularitatea. Toate naufragiile devin același naufragiu, toți naufragiații, același naufragiat, ars de soare, singur, înveșmântat în pieile animalelor pe care le-a omorât. Adevărul care face ca povestea să fie numai a ta, care te deosebește de bătrânul marinar de lângă foc, care țese basme cu monștri marini și sirene, e alcătuit dintr-o mie de amănunte care azi pot să nu pară importante, bunăoară: când ți-ai făcut acul (acul pe care-l ții la brâu), cum i-ai sfredelit urechea? Când ți-ai cusut pălăria, ce ai folosit în loc de ață? Amănunte din acestea îi vor convinge într-o bună zi pe concetățenii tăi că totul este adevărat, fiecare cuvânt, a existat cu adevărat o insulă în mijlocul oceanului, unde vântul bătea și pescărușii țipau pe stânci, și un bărbat pe nume Cruso umbla îmbrăcat în piele de maimuță, scrutând orizontul doar-doar o zări o pânză de corabie”.

Iată și răspunsul lui Cruso: „– O să rămână în urma mea terasele și zidurile… E de ajuns. Mai mult decât de ajuns”.

În romanul lui Daniel Defoe (apărut în 1719, sub forma unor memorii, fără că numele autorului să fie menționat), Robinson încearcă să țină un jurnal, însă cerneala, îndoită cu apă, nu-l ajută prea mult, iar toate cuvintele devin din ce în ce mai șterse, până dispar cu totul. Eroul din romanul lui Coetzee nu are, în schimb, nicio tentativă de a lăsa ceva scris, fie şi scrijelit pe pereții colibei sale. Această misiune îi revine lui Susan, care apelează la Foe.

Foe e pus într-o situație dificilă. În fapt, trebuie să scrie trei povești: pe cea a femeii, pe cea a lui Cruso și, nu în ultimul rând, pe cea a lui Vineri. Cel mai greu îi este când vine vorba de povestea lui Vineri, căci sclavul lui Cruso nu numai că nu cunoaște engleza, ci are limba… retezată. Este, adică, mut. Povestea sa, prin urmare, va rămâne un mister. El este acel gol pe care ceilalți îl umplu cu povești inventate de ei, fără a ști care este adevărata poveste a lui Vineri. Cine l-a mutilat? Cruso? Negustorii de sclavi? Canibalii?

Foarte mulți critici au văzut în personajul lui Vineri pe toți cei care nu au avut, în istorie, posibilitatea de a se exprima, de a-și spune povestea – așa cum a fost și cazul sclavilor africani. Probabil au dreptate. Dar muțenia lui Vineri poate reprezinta, cred eu, pur și simplu imposibilitatea de a te exprima – condiția idiotului, dar și a înţeleptului, a celui iluminat. Un iluminat a fost, probabil, din această perspectivă, și Cruso. Însă Vineri, obiectează Foe, poate învăța să scrie, căci „scrisul nu e condamnat să fie umbra vorbirii”:

„– Suntem obișnuiți să credem că lumea noastră a fost creată de Dumnezeu rostind Cuvântul; dar întreb, nu cumva l-o fi scris, o fi scris un Cuvânt atât de lung încât încă nu am ajuns la capătul lui? Nu cumva Dumnezeu scrie lumea încontinuu, lumea și tot ce e în ea?”. Dar dacă într-adevăr este așa, Dumnezeu folosește o scriere tainică, pe care noi nu o putem citi și pentru că suntem parte din acea scriitură. Așa cum Cruso, Vineri, Susan, Foe sunt parte din scriitura lui Coetzee. Însă exemplul scriiturii divine nu face decât să întărească ideea că scrisul poate fi deprins și în lipsa vorbirii. „Vorbirea este doar un mijloc prin care cuvântul poate fi rostit, nu este cuvântul însuși”, conchide Foe.

În cele din urmă, știm foarte bine că adevăratul autor al cărții despre Robinson, Daniel Defoe, a scris două povești: pe cea a lui Robinson (personaj inspirat, pare-se, de marinarul Alexander Selkirk, care a naufragiat pe o insulă, unde a stat izolat timp de patru ani) și pe cea a nelegiuitei Moll Flanders, femeia care pornește, asemenea lui Susan, în căutarea fiicei sale. Cât despre Vineri, sclavul mutilat, atât de  diferit de acel Vineri din romanul din 1967 al lui Michel Tournier, „Vineri sau limburile Pacificului”, el încă își mai așteaptă povestea.

Apărut în 1986, microromanul „Foe” (titlul pune în evidență importanța autorului, a povestitorului, care, culmea!, nu este Foe, ci Susan; însă „foe” înseamnă și „inamic”, „dușman”, iar Foe este dușmanul lui Susan, căci el vrea să spună altfel povestea lui Cruso) vine în siajul unor romane grele, dense, ale lui Coetzee: „In the Heart of the Country” (1977), „Waiting for the Barbarians” (1980), „Life & Times of Michael K” (1983). Nu surprinde, așadar, că acest microroman, fermecător și problematic în același timp, stă în umbra marilor romane ale scriitorului sud-african, fiind ignorat în egală măsură de critici și de cititori. În discursul său din 1993 de acceptare a Nobelului pentru Literatură, Coetzee a vorbit despre povestea lui Robinson, dar și despre condiția povestitorului și a dublului său, a personajului, revenind, iată, la tematica microromanului său din 1986.

(1) Mircea Cărtărescu, „Un om care scrie. Jurnal (2011-2017)”, Editura Humanitas, 2018, p. 16.

Ilustrație: „Robinson Crusoe și Vineri” de John Charles Dollman (sursa: flickr)

J.M. Coetzee, „Foe”, traducere de Irina Horea, Colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, Editura Humanitas Fiction, 2016

Recomandare Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu