Cartea săptămânii

Povestea scriitoarei

Dacă ar fi să aleg între Alice Munro şi Margaret Atwood – amândouă scriitoare canadiene, amândouă foarte cunoscute, deşi doar Alice Munro a primit, în 2013, Nobelul pentru Literatură –, aş alege-o, nu fără o oarecare ezitare, pe Margaret Atwood. Expertă în distopii, cea mai cunoscută fiind „The Handmaid’s Tale” („Povestea Cameristei”), un roman care ar trebui studiat, zic eu, şi în şcolile româneşti, o distopie care se ridică, fără doar şi poate, la nivelul celei imaginate de Orwell în „1984”, Margaret Atwood este o prozatoare necruţătoare cu realităţile din jurul său şi, mai ales, cu ea însăşi. În prozele, dar şi în articolele şi conferinţele sale, autoarea canadiană problematizează atât condiţia femeii într-o societate dură şi misogină, cât şi pe cea a scriitoarei nevoite să se descurce într-o lume editorială la fel de dură şi de misogină. Nu din întâmplare am ales să scriu, iată, în acest număr al Literomaniei, despre o carte de Margaret Atwood, şi anume despre „Negotiating with the Dead – A Writer on Writing” (apărută la noi la Editura Tritonic, în 2007, cu titlul „Negocierea cu moartea. Un scriitor despre scriitură” – o traducere nu prea fericită), volum format dintr-o serie de conferinţe, ţinute în cadrul ciclului de prelegeri Empson, la Universitatea Cambridge, în 2000.

În aceste conferinţe, şase la număr, „este vorba despre actul scrierii, dar – ne avertizează Atwood – nu despre modalităţile în sine de a scrie; nici despre propriile mele scrieri; nici despre scrierile unei anumite persoane, de o anumită vârstă, dintr-o anume ţară… Să spunem – continuă scriitoarea canadiană – că este vorba, de fapt, de postura în care se află scriitorul; sau scriitoarea, postură care este totuşi diferită”. Inevitabil, apare întrebarea: prin ce este diferită?

Trebuie spus că, prin cele afirmate mai sus, Margaret Atwood se joacă cu cititorul (sau cu auditoriul). În aceste conferinţe este vorba şi despre ea, deseori la modul explicit, însă, pentru a nu distrage atenţia prin detalii biografice, încearcă să disimuleze, să pună în plan secund biograficul. Dar strategia nu prea funcţionează. Încă din primul capitol, aflăm detalii mai mult sau mai puţin spumoase despre Margaret Atwood şi despre societatea în care s-a format. În 1956, la 17 ani, a scris primul poem. A fost rezultatul unui impuls inexplicabil, impuls care a condus-o spre cariera de scriitor. Părinţii, când au aflat că fiica lor vrea să devină scriitoare, s-au speriat, dar au lăsat-o în pace, sperând că este vorba de un simplu moft. I-au sugerat, însă, că va avea nevoie, totuşi, de un serviciu pentru a câştiga ceva bani. „Dacă aş fi ştiut ce implică rolul pe care mă pregăteam să-l îndeplinesc – recunoaşte Atewood –, nu doar ca scriitor, dar şi ca femeie scriitor – irevocabil osândit! – aş fi aruncat stiloul, a cărui peniţă scăpa picături de cerneală albastră, sau m-aş fi protejat cu un pseudonim, precum B. Traven, autorul «Comorii din Sierra Madre», a cărui identitate reală nu a fost descoperită niciodată. Sau, precum Thomas Pynchon, nu aş fi dat niciodată interviuri, nici nu aş fi permis ca fotografia mea să apară pe copertele cărţilor; dar eram prea tânără în acea perioadă ca să cunosc asemenea trucuri, iar acum este prea târziu”. Totuşi, la un moment dat, pe când îşi trimitea spre publicare primele încercări literare în revistele campusului, Atwood a semnat cu iniţialele numelui, căci, aşa cum ea însăşi recunoaşte, „nu voiam ca vreo persoană importantă să ştie că eram fată”. Iată şi motivul: „În liceu studiasem un eseu scris de Arthur Quiller-Couch, care spunea că stilul «masculin» era îngroşat, puternic, energic şi, tot aşa, cel «feminin» era pastelat, şters şi simplu”. Mai mult, bărbaţii scriitori erau şi sunt trataţi diferit, susţine Atwood, în special de criticii literari, „oricât de manifestă ar fi această diferenţiere”. În anii ’50, ce-i drept, erau publicaţi puţini romancieri canadieni, iar mulţi dintre aceştia vor deveni nume cunoscute de-abia la sfârşitul anilor ’60-începutul anilor ’70: Margaret Laurence, Alice Munro sau Michael Ondaatje.

Prin urmare, Margaret Atwood a reuşit, în cele din urmă, să se impună într-o societate conservatoare, aproape puritană (precum cea din „The Handmaid’s Tale”), dominată de diverse prejudecăţi legate de scriitor şi de actul scrisului (scriitorii mor de foame, oricine cunoaşte alfabetul poate să scrie o carte, femeia ar face mai bine să se ocupe de casă, de soţ şi de copii, nu să-şi ocupe timpul cu prostioare ca scrisul etc.). În plus, în lumea literară, prioritate aveau, bineînţeles, bărbaţii. Chiar şi în ceea ce priveşte sacrificiul pe „altarul Artei”, bărbaţii au fost şi sunt „câştigători”: „Dacă se cere sacrificiu din partea artiştilor de gen masculin, ce se întâmplă în cazul femeilor? Asta ne face să bănuim că scrisoarea purpurie brodată cu fantezie pe pieptul pedepsitei şi ponegritei Hester Pryne, din romanul omonim al lui Hawthorne, nu reprezintă doar Adultera, dar pentru Artist chiar Autorul? Un om ce joacă rolul Marelui Artist se presupune că trăieşte viaţa – această povară era o parte din consacrarea lui către arta sa – şi Viaţa Trăită însemna, printre alte lucruri, femei, vin şi muzică. Dar, dacă o femeie scriitor încerca vinul şi bărbaţii, era foarte probabil să fie considerată o beţivă şi o femeie uşoară, aşa că nu-i mai rămânea decât cântecul; şi cu atât mai bine dacă era un cântec de lebădă. Se considera că femeile normale erau căsătorite, dar nu şi artistele. Un artist bărbat putea avea un mariaj şi copii în secret, atâta timp cât aceştia nu-i stăteau în cale…, dar în ceea ce priveşte femeile, lucrurile trebuiau să fie într-un anumit fel. Şi la acest anumit fel trebuia să renunţe femeia-artist, pentru a-şi elibera calea pentru celălalt drum – drumul Artei”.

Viziunea lui Margaret Atwood nu este, aşadar, una prea încurajatoare pentru femeile care aspiră la statutul de artist. Sau cel puţin nu era în perioada în care ea se străduia să se impună în lumea literară. S-au schimbat, oare, lucrurile de atunci şi până în zilele noastre? A trecut, totuşi, o jumătate de secol. Da, s-au mai schimbat, însă prea puţin. S-au mai schimbat pe ici, pe colo, dar nu în punctele esenţiale. Lumea literară e în continuare dominată de bărbaţi. Critica literară, aşijderea. Nu există, ăsta e adevărul, un echilibru care să ofere şanse egale de afirmare. Bineînţeles, pot fi contrazis, şi chiar îmi doresc acest lucru.

Să revenim, însă, la Atwood şi la negocierea cu moartea. Ce înseamnă această negociere cu moartea? „Inconvenientele de a fi femeie scriitor – în special poetă – erau bine cunoscute când am ajuns şi eu la acest stadiu – ne spune scriitoarea canadiană. Germaine Greer, în cartea «Slip-Shod Sibyls», a povestit carierele triste şi decesele frecvent sinistre ale femeilor-poet de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până la jumătatea secolului al XX-lea – Emily Dickinson şi sihăstria sa, Christina Rossetti care privea viaţa prin spărtura unui giulgiu, Eliyabeth Barrett Browning cu anorexia şi dependenţa sa de droguri, dar şi sinucigaşele Charlotte Mew, Sylvia Plath şi Anne Sexton. «Şuvoiul de sânge este poezia», scria Sylvia Plath, cu zece zile înainte să se sinucidă. «Nu poate fi oprit». Asta să le fie soarta preoteselor imaginaţiei – să sfârşească într-o băltoacă roşie pe podea?”. Mai mult, observă Margaret Atwood, „femeia artist condamnată la moarte” este o temă explorată şi de romancieri, face parte, de secole, din imaginarul scriitorului, dar şi din imaginarul colectiv: „Dacă nu-ţi prezinţi personajul femeii-artiste ca autodistructivă, drogată, promiscuă, faimoasă cântăreaţă de rock, ca în ultimul roman al lui Salman Rushdie, «Pământul de sub tălpile ei», astăzi nu este prea uşor să prezinţi imagine lebedei muribunde ca fiind complet actuală şi, de asemenea, în mod direct, modul în care era descrisă în trecut”. Chiar şi Margaret Atwood, la începutul carierei sale, când scria poezie, a fost întrebată nu dacă avea de gând să se sinucidă, ci când! „Dacă nu erai dornic să-ţi pui viaţa la bătaie – sau mai degrabă să scapi de ea – nu erai acceptată în rolul femeii-poet. Sau cel puţin aşa declarase mitologia”.

Negocierea cu moartea, prin urmare, este o negociere cu imaginarul masculin, în care femeia-artist este, fără drept de apel, sortită morţii (de cele mai multe ori, brutale). În fond, aş putea spune că Offred, din „The Handmaid’s Tale”, este chiar Margaret Atwood, cea care luptă cu imaginarul masculin şi cu regulile impuse de bărbaţii inspiraţi de acest imaginar, este femeia care încearcă să rămână în viaţă, în ciuda tuturor piedicilor. Este femeia care negociază cu moartea, cu mitul.

 

Margaret Atwood, „Negocierea cu moartea. Un scriitor despre scriitură”, trad. de Gianina Chirazi, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007

În imagine: Margaret Atwood împreună cu actrița Elizabeth Moss, cea care o întruchipează pe Offred în serialul de televiziune „The Handmaid’s Tale” (2017).

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu