Traduceri Intersecții

Proiectul CELA/Connecting Emerging Literary Artists (II)

Proiectul CELA (Connecting Emerging Literary Artists) oferă un context european unei noi generații de creatori literari. Un program unic în Europa aduce laolaltă 18 autori, 24 de traducători și 6 coordonatori culturali aflați la început de carieră, pentru a demonstra potențialul literaturii de a crea legături între oameni, pentru a oferi mai multe ocazii limbilor mici și pentru a aduce o schimbare.

Împreună, participanții abordează unele dintre realitățile provocatoare ale timpurilor noastre – de la diviziuni din ce în ce mai abrupte în Europa până la industria editorială în schimbare – și le pun în perspectivă, își împărtășesc munca și încearcă să consolideze punțile de comunicare între ei, industria editorială și publicul european.

CELA reprezintă colaborarea organizațiilor literare din șase țări europene: Wintertuin (Olanda), deBuren și Passa Porta (Belgia), Escuela de Escritores (Spania), Pisa Book Festival (Italia), Asociația Editorilor din România (România) și Booktailors (Portugalia). CELA este un proiect co-finanțat de programul Europa Creativă al Uniunii Europene și Dutch Foundation for Literature. https://www.cela-europe.com/

Timp de trei săptămâni, Literomania, în parteneriat cu Connecting Emerging Literary Artists-CELA, va publica șase proze scurte semnate de tineri scriitori și traducători europeni. În această săptămână, vă prezentăm un autor italian și unul portughez: „Ortensio” de Maurizio Amendola, în traducerea Nicoletei-Iolanda Rus și „După Ultima Cină” de José Gardeazabal, în traducerea Siminei Popa.

 

Ortensio

Maurizio Amendola

Traducere din italiană de Nicoleta-Iolanda Rus

 

El crede că lumea este formată din linii. Nu sunt paralele, nu-i pasă unde se întâlnesc. Contează spațiul care le îndeparteză, ceea ce îl umple, ceea ce naște și moare în timp ce le reține, neschimbate și imaginare, în singurătatea celui care le observă.

Este o linie… Orizontul este o linie între cer și golful Sant’Eufemia. Adesea, dacă apusul soarelui este curat, Stromboli pare mai aproape. Arată ca o piramidă aproape neagră, din vârf apare acel fum gri pufăit, aproape imperceptibil, pe care Ortensio îl deosebește cu greu. Este o linie cea formată din pietrele care, la țărm, anunțălinia de plutire. Rămân uscate, nu sunt atinse de spuma mareei, nu sunt atrăgătoare în ochii celor care le culeg, așa cum sunt pietricelele ridicate de pe fundalul mării. Ortensio crede că fundalul, pentru aceste pietricele, este cel mai potrivit loc unde pot sta.

Apoi mai e și plaja, mare ca deșertul. Un rând lung de plăci din piatră, aranjate în perechi, o traversează.

O taie în două ca o broderie neregulată pe un cearceaf.

Pe acolo Ortensio merge încet pe jos spre mare. Se oprește la jumătate de drum, face acest lucru în fiecare dimineață. Este un bunic slab, cu pielea uscată de soare și părul alb în contrast puternic cu pielea bronzată. Are maieul băgat în pantalonii scurți, cu o curea din piele cu catarama ruginită. Toate buzunarele sunt descusute, dar nu și cel din spate în care ține portofelul. În interior, câțiva euro și o fotografie: fiul, nora și nepotul, așezați pe gardul de lemn al unei cabane de munte. Înconjurați de zăpadă, zâmbesc cu toții.

Tusea este singurul lucru care îi aduce aminte că a încetat să fumeze. Trebuie să se oprească. I-a rămas, în nări, acel miros care se impregnează în case când fumătorii pleacă, se deschid ferestrele, se caută un curent care să poată îndepărta mirosul. Ortensio închide ochii și trage cât mai mult aer în piept. Când îi redeschide, se întoarce și observă celelalte linii care reprezintă spațiul vieții sale.

Este albă și întreruptă acea linia despărțitoare a drumului național 18. Din punctul în care se află, Ortensio nu poate vedea asfaltul. Strada este suspendată și pentru a ajunge la plajă se trece pe sub drumul național printr-un tunel pătrat de vreo zece metri, unde un bărbat înalt, deschizându-și brațele ca niște aripi, poate atinge pereții cu vârful degetelor.

Dincolo de drumul național, unde pe ambi parapeți, buchete de flori uscate rămân în ghivecele lor, se află clădirea „Residence” în care trăiește Ortensio.

„Residence” se umple în iunie de cei care sunt obișnuiți să trăiască în altă parte în anotimpurile care nu sunt vară. Mai și septembrie conțin un timp care dispare.

Ortensio locuiește în apartamentul de la etajul 3, ultimul etaj. De acolo poate să-și observe secreta lume personală șiopera lui ia formă, culoare și dimensiune. O face în fiecare zi, privește. Admiră de la balcon imensitatea plajei, își imaginează, că merge pe plăcile de piatră spre mare, chiar acolo, unde este acum. Își imaginează că se oprește la jumătatea drumului, acolo, în acel mic loc care a devenit o pajiște, apoi un arhipelag de mici plante înflorite, care nu au nimic de-a face cu cele uscate care acoperă dunele. Astăzi, în sfârșit, vede copacii care umbresc deșertul.

Ortensio se apropie să observe îndeaproape scoarțele creaturilor sale, le-ar putea spune pe nume dacă le-ar fi dat unul. Cea mai înaltă frunză a primului copac pe care l-a plantat în urmă cu câțiva ani are astăzi patru metri. Când își acoperă ochii să se uite la ea, Ortensio se întreabă ce poate să fi simțit primul om care a aprins un foc. Un gând care îi amintește de unul dintre cele două obișnuite vise ale sale: ele în centrul micii sale păduri pe plajă și aceasta se aprinde brusc, flăcările înfășoară ramurile și trunchiurile se rup, totul arde, palmele mâinilor sale încep să se topească. Ortensio se trezește. Primul lucru pe care trebuie să-l facă este să deschidă obloanele, să respire aer proaspăt și să-și alunge din minte fumul rămas din vis.

 

Balconul dormitorului dă spre grădina clădirii “Residence”, unde aspersoarele automate udă iarba, dar udă și un leagăn ruginit și o masă lungă din piatră de lavă.

La vest, linia despărțitoare, cărarea de plăci din piatră care se strecoară în insula verde a creaturilor sale, țărmul de pietre, orizontul. Stromboli, poate. Totul rămâne la locul lui.

 

La est, ultimele linii.

Calea ferată, imediat în spatele clădirii Residence. Apoi, ridicând privirea, suspendată, este autostrada Salerno – Reggio Calabria, o vână subțire printre măslinii care acoperă dealul.

În sfârșit, ultima linie. Orizontul care separă pământul de cer.

Acolo, încearcă să se urce Ortensio, unde crede căar fi celălalt capăt al pământului în timpul celui de-al doilea vis obișnuit: fuge către vârf și se împiedică, se ridică și în spatele său, destul de departe de ți se face frică, se înalță din golf un valînalt de câțiva kilometri.

E marea care își ia totul înapoi, în timp ce Ortensio urlă.

Iartă-mă, cer iertare, nu cer nimic altceva.

 

Maurizio Amendola (n. 1985) își petrece timpul între Crotone, Pisa și Torino. A colaborat la scrierea filmului „Babylon Sisters și a fost de două ori finalist în cadrul programului anual „Series Lab Italia” organizat de Torino Film Lab, dedicat dezvoltării proiectelor de seriale pentru televiziune. Momentan, lucrează ca profesor la Scuola Holden, unde este implicat, de asemenea, într-un alt proiect, pornit dintr-o veche pasiune a lui: scriitor și interpret de radio.

 

 

Nicoleta Iolanda Rus (n. 1992) s-a născut în Sângeorz-Băi. A crescut în Pravisdomini, în nordul Italiei și și-a finalizat studiile de engleză, germană și spaniolă la Universitatea din Udine. În această perioadă, mulțumită studiilor Erasmus și altor burse, a avut ocazia de a acumula experiență la Ruhr Universität din Bochum (Germania), și la Universitatea Tehnică din Cartagina (Spania), unde a lucrat ca responsabil pentru relații internaționale. Nicoleta locuiește în prezent în Murcia (Spania), unde lucrează ca traducătoare și profesoară.

 

După Ultima Cină

José Gardeazabal

Traducere din portugheză de Simina Popa

 

În ultimul timp, am avut zile fantastice. Așa e când mori, îmi amintesc fiecare minut. E ca și cum aș sta întins peste harta clipei de acum, în relief. Stau pe spate, ca să simt fiecare vârf de munte, fiecare vale, toate câmpiile. Viața nu curge nici înainte, nici înapoi, e doar acum, acum, acum. După ceva timp, simt o durere extrem de localizată, exact ca un pumnal, și devin extraordinar de treaz, ca în clipa în care judecătorul m-a condamnat la moarte. Așa e când mori, se întâmplă de mai multe ori, dar una dintre ele e cea definitivă. Senzația de sfârșit poate dura mult timp, în cazul meu durează de la anunțul judecătorului, la tribunal.

– Eu? Eu?

Se spune că viața trecută ne trece toată prin minte, că ne gândim la părinți, dar eu m-am gândit la eu, intens. Acum nu mai pun întrebări, nu mă mai repet. Sunt perfect resemnat la eu și la acum. Nu mai există altceva. Îmi amintesc acea interogație dublă ca pe ceva care anunță cât de jalnică e viața și cât de jalnică e moartea. Dacă aș putea să mă întorc în urmă, aș schimba măcar asta: n-aș mai întreba «eu? eu?» și aș lăsa vorbele judecătorului să răsune singure în sală, ca înștiințarea unui tată bun. M-aș cruța de privirile prefăcute ale celor prezenți, obrajii lor încleștați răspunzându-mi «da, tu» în gând. Era normal să fie supărați. Un om fusese ucis și totul mă indica drept fiind ucigașul. Tu, un ucigaș?, întrebați voi. Nu-mi puneți întrebări grele. Fiecare știe ce-i poate pielea.

A fost o surpriză să mă lase să gătesc, drept ultimă dorință. Îmi face mare plăcere să gătesc. Dacă aș fi câștigat un concurs culinar când eram tânăr, mi-aș fi petrecut restul vieții gătind și mâncând, în loc să omor oameni. Vreau să fie clar că n-am omorât pe nimeni. Doar timpul cât am stat în celulă mi-a băgat în mintea mea prizonieră ideea că mi-am petrecut toți acești ani omorându-i pe alții. În filme fumezi, dai un telefon familiei sau familiei victimei să le ceri iertare, pui să ți se aducă mâncarea preferată, așa cum ți-o prepara mama, toate ultime dorințe legitime pentru un condamnat la moarte. Autorizarea pentru a pregăti o ultimă cină a fost o surpriză teribilă, una bună. Să am bucătăria și tot timpul la dispoziție, să am aproape uneltele contondente, focul, sarea și ceapa. Pregătirea unei mese imită multe dintre gesturile unui omor, doar că mai lente, și câteodată nu suntem însoțiți din motive de siguranță.

 

Voi muri. Sunt surprins pentru că mă vor omorî în mod generic. Nu am o boală, nicio amenințare, nu mi-e teamă, sunt unul dintre acei vii care își imaginau că o să trăiască  veșnic. Mai sunt și vii din ăștia.

– Fă ce vrei. Noi te vedem de pe partea cealaltă. Gătește în voie, nu face prostii -, mi-au spus.

– Viața ta s-a terminat. Moartea ta a început -, mi-au spus.

Am stat ceva timp să caut cele mai lente rețete din lume, sau pe cele mai complicate, dar calculatorul îmi răspundea mereu cu cele mai simple zece rețete, cele mai ușoare, cele mai gustoase rețete pregătite în mai puțin de cinci minute. Bucătăria susține această idee înșelătoare a timpului: început, mijloc și sfârșit; masă, alimentare și reînceput. Enormitatea proceselor chimice, a căldurii, felurile de a transforma alimentele maimuțăresc moartea și învierea, de mai multe ori. În ce mă privește, am știut dintotdeauna să folosesc aceste cuțite exagerate, de film japonez. Cu unul dintre ele tai arpagicul și ardeii. Fiecare mișcare a pumnului e o frază fină, în care mă ascund și pare că nu zic nimic. Nu cer iertare, nu cu burta goală. Carnea e sub sare, ghemuită ca să dobândească gustul piperului și al cuișoarelor. Ideile de moarte și mirodenie se amestecă, iau forme opuse în același timp. E apă la fiert. Mereu e apă la fiert, este un episod obișnuit în transformările umane, de pe timpul asediilor asupra vechilor castele. E și ulei la încins, culoarea uleiului mai inocentă decât textura lui, grosimea lui invincibilă scurgându-se de pe ziduri. Carnea își schimbă culoarea și dă la iveală castaniul dur al lucrurilor definitive, iar eu mă întreb: am făcut eu asta? Sunt la mijlocul exercițiului și mă iau deja cu asalt amintiri, îmi întrerup gesturile cu țipetele lor. Fiecare ingredient, fiecare tăiere, fiecare transfigurare definitivă în bucătărie ne amintește de ce suntem în stare, ne amintește de ce e mai rău și de ce e mai bun, de mai multe ori. Toate mișcările răutății au fost inventate pentru a alimenta familiile, pentru a ne inspira. Carnea friptă, sub un capac transparent, și legumele fierb în apă, unele lângă altele, două alimente care se schimbă în direcții absolute, diferite și compatibile.

Înainte de a muri, femeia a vrut ca bărbatul să renunțe. Se întâmplă mereu, în omoruri, unul dintre cei doi se hotărăște să renunțe. Au găsit-o într-o poziție denumită în termeni de specialitate «postura de clemență». Mi-au arătat multe fotografii de victime în postură de clemență, dar n-am recunoscut niciuna. Au insistat că mint, și, la intervale deloc rezonabile, repetau întrebarea, ca o femeie îndrăgostită care încearcă să se asigure de iubirea celuilalt. Cu o rană de felul acela la gât era ușor de închipuit corpul despărțit în două, de la gât, una dintre jumătăți spunând sunt eu, pentru ultima oară. Dacă aș fi fost acolo, n-aș fi uitat niciodată o astfel de scenă. Pe cuțit erau urme de-ale sângelui meu. Dacă am fost prezent? Spre deosebire de prepararea alimentelor, care ne preocupă de milioane de ani, un asasinat e o scenă de câteva clipe, și asasinul care, cu o secundă înainte de a ucide, părea să știe tot, o secundă mai târziu a uitat deja enorm de multe lucruri. A colorat o foaie în alb, a spus o poveste, a inventat o viață nefericită în care plimba cu regularitate un câine. Nimeni nu omoară pentru a ști, a ști e un accident văzut dintr-un anumit unghi.

Mănânc singur, sunt acompaniat doar de simbolismul împărtășirii. Simbolismul împărtășirii unei mese cu un condamnat la moarte care sunt eu însumi. Gărzile se uită de pe cealaltă parte a geamului și în transparență mă simt tentat să-mi ofer corpul în folosul științei, pentru ca un laborator oarecare să cerceteze digestia unui condamnat. În realitate nu voi avea timp să diger complet și îmi imaginez mâncarea ieșindu-mi pe gură, pe măsură ce intră în mine tot acel curent electric. Oamenii își vor întoarce privirile, scârbiți, și nu vor vedea nimic și eu voi simți singur în carne armătura de curent electric înconjurându-mi coastele, de dinăuntru înspre afară, și arzându-mi marginile cărnii, în jurul stomacului.

– Să gătești e o școală a vieții.

A devenit prea evident că ar fi trebuit s-o ascult pe mama. Răbdarea ei era înspăimântătoare, când ne bătea. Primind pedepse de felul acesta am descoperit numeroasele forme ale iubirii, toate importante. Se liniștea doar la ora cinei, doar atunci reușea să uite ce era tatăl meu. A-l hrăni era o tactică pentru a-l uita, pe care noi o înțelegeam destul de bine. Acel aer de venin a plutit întotdeauna peste familia noastră, dându-i consistența ei obișnuită.

Mă hrănesc cu excitarea unui virus. Mă simt ca în mijlocul unei petreceri la care toți invitații sunt bolnavi în faze terminale, unele boli mai recunoscute decât altele. Nu mi-e frică, nici lene, gestul de a mânca e dintre cele mai vechi care există. Hrănesc o bănuială, anume că tatăl meu, dacă ar fi trăit mai mult decât mama mea, m-ar fi vândut unei familii de nomazi, în asia centrală, care s-ar fi purtat foarte bine cu mine și m-ar fi învățat să încalec pe cai fără șa.

– Durează mult, nefericitule?

E ușor să ignori anumite voci. Pot să vă spun diverse povești triste despre iubire, dar niciuna despre sex. Toată lumea știe cât de importantă e iubirea. S-a făcut aproape ora tăcerii. Înăuntrul corpului meu coboară întruna materiale, parcurgând zeci de metri. Stomacul e o cabană de filozof, încălzită de iarnă. Mi-e frică mai mult de anestezii decât de operații. Mi-ar plăcea să mor în pat, în timp ce dorm. Da, probabil m-am simțit nemuritor când eram foarte mic și plângeam, nou-ieșit din burta mamei. Sunt sigur că rostirea cuvântului nefericit e împotriva tuturor regulilor. Cuvintele nu au efectul ăsta asupra mea. Starea de dinainte de moarte e una în care existăm prea mult și suntem incapabili să schimbăm starea lucrurilor. Nu simt un interes exagerat pentru viitor. Viitorul e un zid masiv, din fericire am apreciat întotdeauna arhitectura curată, contemporană. Știu că voi muri în felul meu, nu așa murim toți? În ceasul morții noastre, în acel întuneric feroce, alegem între a ne striga mama sau femeia iubită, țipăm, vorbe fără sens. Viitorul e surd și trecutul mut. Nu voi spune nimic, voi fi treaz și distrat de puterea electrică a sosirii morții.

Ușa se deschide.

– Mâinile.

Întind mâinile.

– Pantofii.

Descalț pantofii de cauciuc fără să mă aplec. Am cătușe la mâini.

– Sunteți murdar la gură.

Mă aplec în față și unul dintre gardieni mă șterge cu un șervet la gură, în tăcere. Salivez.

– Probabil aveți burtica plină.

Zâmbesc. Mă simt învingător. Întreb ce oră e.

– E timpul.

Al doilea gardian îmi desface ceasul și mi-l scoate de la încheietură cu grijă, de parcă s-ar feri de o decapitare.

– Ca să nu se strice.

Inventariez destul de rapid ce iau cu mine pentru ceasul din urmă și revăd obiecte de copil jucându-se în mintea mea. Un cal de lemn, un titirez, o bucată de cretă, amintiri permanente ale unor lucruri fără valoare.

– E timpul.

Aud o tăcere spectaculoasă, foarte scurtă, ca și cum cineva care nu sunt eu ar vrea să ceară iertare. Un al treilea gardian își pune mâna pe umărul meu. E semnul că suntem toți oameni. Și că ne grăbim.

 

„Timpul normal de digestie se împarte după cum urmează. Fructe roșii: douăzeci de minute. Struguri și portocale: aproximativ treizeci de minute. Mere, pere și salate fără ulei: patruzeci de minute. Morcovi și napi: cincizeci de minute. Pește: o oră. Carne: peste trei ore. Bacon afumat: douăsprezece ore. Apă: digestie imediată.”

 

În sfârșit ies, cu încetinitorul, pe coridorul morții. E ca și cum aș simți din nou o plăcere primitivă de care m-am plictisit deja de mult. Înaintez. Ce e înăuntru și ce e afară nu știe nimeni. Ucigașul: e înăuntru sau afară? Victima? E afară, evident, despre asta n-am nicio îndoială. Imit o privire gânditoare, cobor ușor capul, și pun un picior în fața celuilalt, ca un elefant. Nu știu ce să fac cu mâinile. Mi-am închipuit că acesta ar fi un coridor infinit, cel puțin metaforic vorbind infinit, dar la capătul lui, în fața mea, e un perete. Îmi spun să mă întorc la stânga. Până la urmă nu e coridorul morții. Mă întorc la stânga și mă pun să mă așez. Cum știu că nu e coridorul morții? Știu pur și simplu. Mă așez. Directorul mă privește în ochi ca și cum ar striga «veți omorî un nevinovat!»

– Nu vom omorî un nevinovat – anunță. Am descoperit făptașul asasinatului. Nu sunteți făptașul, avem dovezi. Asasinul nu va fi condamnat la moarte, pentru că e mort deja. Viața lui s-a terminat, timpul lui s-a terminat, a plătit pentru crimele lui. Toți vom muri.

Brusc, sunt un nevinovat cu burta plină. Simt sucuri, mirosuri lăuntrice, fac mișcări involuntare care îmi garantează că sunt viu și funcționez.

– Veți fi eliberat în câteva ore. Pregătiți-vă. Într-o oră-două.

– Eu? Eu?

Am tot timpul din lume. E ca și cum n-aș mai fi eu, mâinile mele sunt în închisoare, dar picioarele și capul sunt afară, fără să aibă nimic de făcut. Eu n-am făcut asta, eu n-am făcut ailaltă. Învăț lucruri, din nou. Am tot timpul din lume, dar decid deocamdată să adorm și să-mi închei liniștit digestia.

 

José Gardeazabal(n. 1966) s-a născut la Lisabona, unde trăiește în prezent. A locuit, a studiat și a lucrat în Luanda, Aveiro, Boston și Los Angeles. Prima lui carte, „História do século vinte” („Istoria secolului douăzeci”) a fost publicată în 2016 și a primit premiul Imprensa Nacional Casa da Moeda/Vasco Graça Moura pentru poezie, fiind apreciat de critici ca un „exercițiu neobișnuit, remarcabil și plin de pasiune care deschide noi drumuri în literatură”. Tot în 2016 a publicat „Dicionário de Ideias Feitas em Literatura” („Dicționar de idei de-a gata din literatură”), o colecție de proză scurtă. „Trilogia do Olhar” („Trilogia privirii”) este primul volum de piese de teatru. Primul roman al lui Gardeazabal, „Meio Homem, Metade, Baleia” („Jumătate om, jumătate balenă”), a fost publicat în 2018 și tradus în limba spaniolă.

 

Simina Popa s-a născut în București. Este licențiată în limba portugheză la Universitatea din București, unde a revenit mai târziu pentru un Master de Traductologie. Limba portugheză a fost – și este în continuare – un partener stabil în viața profesională. Simina Popa traduce autori de limbă portugheză din 2007, cu precădere romane, dar și teatru și proză scurtă. Este membră a ARTLIT (Asociația Română a Traducătorilor Literari), alăturându-se eforturilor de a îmbunătăți statutul acestei profesii în România, și coordonatoare de proiecte culturale oricând are ocazia, căutând să creeze dezbateri cu folos între profesioniști din lumea culturală.

 

Aceste texte și aceste traduceri au fost create pentru proiectul Connecting Emerging Literary Artists (CELA). CELA oferă strategii de scriere, editare și marketing într-un mediu literar aflat în schimbare. Acest proiect este co-finanțat de Programul Europa Creativă al Uniunii Europene. www.cela-europe.com

                                                 

 

Parteneriat media

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu