Traduceri Intersecții

Proiectul CELA/Connecting Emerging Literary Artists (III)

Proiectul CELA (Connecting Emerging Literary Artists) oferă un context european unei noi generații de creatori literari. Un program unic în Europa aduce laolaltă 18 autori, 24 de traducători și 6 coordonatori culturali aflați la început de carieră, pentru a demonstra potențialul literaturii de a crea legături între oameni, pentru a oferi mai multe ocazii limbilor mici și pentru a aduce o schimbare.

Împreună, participanții abordează unele dintre realitățile provocatoare ale timpurilor noastre – de la diviziuni din ce în ce mai abrupte în Europa până la industria editorială în schimbare – și le pun în perspectivă, își împărtășesc munca și încearcă să consolideze punțile de comunicare între ei, industria editorială și publicul european.

CELA reprezintă colaborarea organizațiilor literare din șase țări europene: Wintertuin (Olanda), deBuren și Passa Porta (Belgia), Escuela de Escritores (Spania), Pisa Book Festival (Italia), Asociația Editorilor din România (România) și Booktailors (Portugalia). CELA este un proiect co-finanțat de programul Europa Creativă al Uniunii Europene și Dutch Foundation for Literaturehttps://www.cela-europe.com/

Timp de trei săptămâni, Literomania, în parteneriat cu Connecting Emerging Literary Artists-CELA, va publica șase proze scurte semnate de tineri scriitori și traducători europeniUltima săptămână aduce două texte scrise în neerlandeză: „Bubblegum Blues” de Carmien Michels, din Belgia, și „Jurnalul unei ultime zile” de Lotte Lentes, din Olanda, ambele în traducerea Cătălinei Oșlobanu.

 

Bubblegum Blues

Carmien Michels

Traducere din neerlandeză de Cătălina Oșlobanu

 

23 de euro și 40 de cenți. Suma este afișată în cifre de un verde brotac pe ecranul casei de marcat, lângă ghișeu. Mâini palide, ridate pun monezi galbene și maronii în sertăraș, prudent, una câte una, lângă o bancnotă de douăzeci de euro. Imediat după aceea, scrâș, aceleași mâini închid fermoarul portmoneului din piele în timp ce vocea aferentă, de femeie, face zgomote liniștitoare.

– Gata, gata că primești și tu un bilețel, îi șoptește doamna câinelui, care, la fel ca și ea, rămâne în afara cadrului.

Atunci când sertărașul alunecă înapoi spre ea, monezile au dispărut și-n el sunt două bilete de tren gata pregătite. Mâinile ridate le înșfacă din sertăraș și le pun grăbite de-o parte. Scrâș, scrâș.

 

Martha, o doamnă de 64 de ani care odată cu trecerea anilor devine din ce în ce mai firavă și mai fragilă, intră în cupeu. Yorkshire terrierul de sub brațul stâng pare destul de liniștit. Cu mâna care i-a rămas liberă, trage după ea un troller de cumpărături din care iese în afară un buchet de crizanteme. E 2 noiembrie, ziua morților, timpul să-și salute părinții. S-a făcut deja după-amiază târziu, dar nu pleacă ei nicăieri de acolo.

Inspectează în treacăt, pe sub sprâncene, mâna de pasageri care pentru gustul ei făceau mult prea multă gălăgie. În spatele cupeului găsește un loc liber. După ce îi pune câinelui o cască, își pune și ea una. Legănându-se în ritmul în care fredonează cântece de meditație budistă, mângâie animalul blând.

În colțul de lângă ea stă Gaetan, un tânăr cu o piele netedă închisă la culoare și picioare lungi. Șaișpe, maxim șaptișpe ani dacă are. Tunsoarea scurtă e marcată de crestături zimțate pe care le vezi și la jucătorii de baschet faimoși. Se uită pe geam la iubita lui de pe peron, care face mutre haioase. Tânărul scutură din cap cu ochii scânteindu-i. De îndată ce trenul se pune în mișcare scârțâind, ea începe să fluture din mână exaltată. El reacționează cu o mișcare a mâinii aproape imperceptibilă, arcuindu-și subtil colțurile gurii.

O dată trenul plecat din stație, Martha ațipește. Din când în când își mai deschide ochii pe jumătate. Vede cum tânărul din stânga ei face ritmic baloane roz din gumă, de parcă și el ar auzi cântecele. Pentru o clipă, îl visează pe fiul ei, care trebuie să fi fost de aceeași lungime ca și el. Pe un balon roz bombon ca o minge de sărit, îi iese din nou din gânduri.

 

O voce puternică o trezește pe Martha din somn. Se uită la spatele conductorului, un bărbat îndesat de sub șăpcălia căruia iese o coada blondă, prinsă cu un elastic roz. Atunci când bărbatul spune ceva în stație, Gaetan sare-n picioare. Martha își dă muzica mai tare în căști, dar nu-i scapă din ochi pe cei doi. Deși conductorul îi blochează trecerea, băiatul încearcă să scape din colțul în care stă.

Nu pleci nicăieri de aici, tună conductorul.

Gaetan bombănește ceva neinteligibil și încearcă să-l ocolească pe bărbat. Acesta pare să se fi așteptat la asta și imediat îl împinge înapoi pe banchetă. Gaetan își ia elan și se ridică din nou deasupra bărbatului.

Sit down, zice conductorul.

Trebuie să cobor, repetă Gaetan mai tare, aproape implorând. Umerii li se ating scurt.

Conductorul îl împinge violent pe tânăr să stea jos și își ridică degetul în aer.

O singură dată dacă mă mai atingi, amenință el.

Martha pune instinctiv mâna la ochii câinelui, care nu reacționează la situație în absolut niciun fel. De fapt, câinele stă acolo atât de pasiv încât pare drogat sau chiar mort.

Pentru o clipă, Gaetan rămâne așezat. După care plonjează pe sub mâna conductorului într-o încercare disperată de a scăpa. Conductorul îl apucă ferm și-l silește să se așeze ca și cum ar fi fost o nimica toată, imobilizându-l cu brațul strâns în jurul gâtului, în timp ce cu genunchiul pune presiune pe coloana tânărului. Martha trage cu putere aer în piept.

Totul e sub control, spune conductorul fără să se i adreseze cuiva în special, fără să-și ridice privirea.

Tânărul se zbate.

– Nu mai am aer, se vaită el.

– Prostii, spune conductorul.

Tânărul reușește întru câtva să-și întoarcă gâtul, în așa fel încât să-și poată sprijini maxilarul de banchetă. Caută să se uite în ochii Marthei, care imediat își coboară privirea și își caută portmoneul în geantă. Scrâș, scrâș.

Nu mai am aer, se plânge el din nou, disperat de data asta.

E fiul ei cel care îi vorbește. Leziuni și vânătăi vechi de acum șaptișpe ani i se desprind de trup ca un pet boțit care își revine la forma lui.

– Nu vă băgați, doamnă, zice conductorul uluit atunci când observă că un omuleț cât un ghemotoc îl trage de braț. Martha strânge din dinți și își adună toate puterile agonisite, de femeie bătrână, ca să-l elibereze pe tânăr. Reușește să se strecoare între cei doi. Gaetan se ridică în picioare pufnind, cu tot corpul încordat și ochii injectați. Martha încă n-a scos o vorbă.

-Dați-vă la o parte, doamnă, spune conductorul. Încearcă să-și păstreze sângele rece dar vocea și mâinile încep să-i tremure. Cu brațele întinse, Martha îi desparte. Cei doi spumegă de furie, nu alta. Puterile încep să o lase, dar deocamdată îi ține piept conductorului.

Doamnă, da’ sunteți surdă? Am mai avut eu de-a face cu de-ăștia, zice conductorul amenințător, ridicându-și din nou arătătorul în fața băiatului. Gaetan inspiră adânc pe nas.

Lasă că și eu am mai avut de-a face cu de-ăștia ca dumneavoastră, îi zice rar conductorului, în timp ce-i dă degetul la o parte. Martha cedează.

Fără să ezite, conductorul îl apucă iar pe tânăr. El iar se zbate și Martha iar încearcă să-i despartă, dar de data asta funcționarul nu cedează niciun milimetru.

Am fost instruit cum trebuie. Știu exact cât de departe pot merge.

Abia atunci când fiul ei a plecat definitiv și-a găsit puterea să-l dea pe bărbată-su afară din casă. Nu mai mânca nimic, nu mai ieșea pe-afară, nu vorbea cu nimeni săptămâni la rând, fără întrerupere. Într-o zi, soțul ei, terminat, a venit la ea la ușă cu un pui de Yorkshire terrier în brațe, în semn de împăcare. Lui Bobby i-a dat voie să rămână, bărbatului nu.

Cu puteri reînnoite, începe să tragă de coada conductorului, care la rândul lui încearcă să o dea de pe el ca pe o muscă. Ratează. Ratează. Ea îl mușcă de umăr. Ratează. Nimerește. Martha își pierde echilibrul și se prăvălește pe spate. Cade peste câine, se prinde de măsuța din tren, se izbește de pământ. Scâncește de durere.

Undeva mai încolo în tren răsună hohotele de plâns ale unui țânc care se agață de piciorul mamei care împreună cu odrasla privește scena de pe culoar. Bebele din brațele ei începe să urle.

– V-ați lovit, doamnă?

Gaetan îngenunchează, încearcă s-o ajute să se ridice.

Martha îl ignoră și se ridică singură în picioare. După care vede botul câinelui, boțit. Casca de la telefon îi sărise, sfâșiindu-i una dintre urechi. Cu o privire ucigătoare, îl ia pe conductor la ochi, ca și cum în orice moment l-ar putea ataca. După care se prelinge pe banchetă ca untul topit.

-Nu sunt rasist. Nu îmi fac decât meseria, spune conductorul, parcă adresându-i-se unui judecător imaginar. Nu vede ceea ce vede Gaetan. Privirea acestuia alunecă de la mâna Marthei la câinele împăiat, pe care ea îl mai mângâie o ultimă dată înainte să-l vâre cu grijă în troller. Asta e, anumite fapte nu mai pot fi îndreptate. Cu o privire profund posomorâtă, Martha privește pe geam. Începe să fredoneze calm și monoton.

E totul în regulă, doamnă? Vă pot ajuta cu ceva? întreabă Gaetan.

Marta scutură din cap ca un copil căpos, fredonând fără-ntrerupere.

– Vă doare ceva?

Scutură din nou din cap în timp ce-și cufundă privirea în câmpul care-i trece prin fața ochilor.

Tânărul se ridică-n picioare și își bagă mâna-n buzunarul de la pantaloni. Conductorul sare imediat în poziție de luptă și strigă:

Are un cuțit!

În același timp, Gaetan scoate un pachet de gumă din buzunar. Se lasă pe vine pentru Martha, o ia de mână.

– Vreți niște gumă? întreabă încet, de parcă ar întreba un copil.

Martha își întrerupe murmurul. Oare când mâncase gumă ultima dată? Când Bobby a tăbărât pe baloanele roz pe care le făcea, motiv pentru care a trebuit să-i taie ciuful din breton de care i se lipise guma. Și-a ridicat privirea cerând parcă acordul cuiva. După care dă aprobator din cap. Guma pe care i-o pune în palmă o și înfulecă, să nu i-o mai poată lua înapoi. După care își pune căștile din nou. Tânărul rămâne așezat lângă ea.

 

Când doi agenți de pază se urcă în tren, Martha își pune muzica pe pauză. Conductorul și tânărul gesticulează agitați. Când Gaetan arată în direcția ei, agenții de pază se răsucesc. Brusc, toate privirile sunt îndreptate spre ea. Își întoarce imediat fața spre geam.

–   Cu tot respectul, dar n-aveți ce vorbi cu doamna, mormăie conductorul către agenți. Nu e întreagă la minte. Băiatul a amenințat că scoate un cuțit, deci a trebuit să îl imobilizez.

Femeia cu bebele și țâncul se amestecă în discuție.

Scrâș, scrâș. Martha își drege glasul, închide o clipă ochii, trage adânc aer în piept.

I-am găsit bilețelul, spune cu convingere și își ține unul dintre bilete în aer.

Adunarea se întoarce din nou spre ea.

–   Pe jos, adaugă ea.

Preț de două secunde, conductorul o privește împietrit.

Ba nu, spune el atunci. Vocea îi tremură iar. Nu, nu.

Martha îi întinde lui Gaetan biletul. El se holbează la ea fără să înțeleagă, de parcă chiar i-ar fi dosit biletul cu adevărat. După care își înclină capul într-o parte, să-i pătrundă mai bine mesajul în minte. Privirea i se transformă.

Eu înțeleg că nu e o meserie ușoară, le spune calm agenților, dar domnul conductor și-a ieșit complet din minți.

Din gura conductorului iese un șuierat, strâns bolnăvicios între corzile lui vocale.

Și mie acum îmi spui? îngaimă el către Martha.

Martha respiră adânc, se uită-n pământ.

–   N-am apucat să zic nimic. Băiatul nu mai avea aer. Domnul m-a izbit de pământ. Bobby, începe să spună dar se redresează prompt, ”n-am vrut decât să ajut”.

– Ba nu. Nu! Nu, nu, nu. Nu! Spune conductorul. Între timp mai scoate niște șuierături ca și cum ar fi avut probleme cu respirația. În timp ce continuă să se repete, trebuie să se așeze pe o banchetă, trăgând din ce în ce mai des aer în piept. Agenta de pază care e șefa începe să vorbească în stație.

 

– Biletul la control, vă rog, spune noua conductoare când trenul se pune din nou în mișcare. Și ea are o coadă blondă care-i iese de sub șăpcălie.

Ochii Marthei îi caută pe cei ai tânărului, care-și scoate biletul din buzunarul de la pantaloni. Băiatul privește serios și scutură din cap. După care se uită la ea. Și ea răspunde la fel, cu un semn din cap.

 

Într-un cimitir banal, în ajun de seară de ziua morților, mormintele îndrăgite se deosebesc cu ușurință de cele neglijate. Mușchiul de pe ele e pe cât posibil curățat, flori proaspete împodobesc pietrele și pământul dimprejur e mai umed.

La prima vedere, cimitirul pare părăsit, dar dacă mai arunci o privire, în spate se vede o femeie mică, îngenuncheată în fața mormântului familiei. Între ea și piatra de mormânt se cască o gaură pentru crizanteme. Gaura aceasta e ceva mai adâncă decât de obicei. O păturică lățoasă, în carouri, acoperă pământul.

Pe fundal, soarele care apune colorează cerul oranj-roziu. Mâini palide și ridate ridică în aer un Yorkshire terrier atipic. Un nas pupă un nas. Apoi, încetișor, mâinile pun câinele la loc sigur în mormântul lui, îi înfășoară pătura de jur împrejur. Un bulgăre de pământ cade pe legătură. Și-ncă unul. Apoi, mâinile aranjează florile și se apucă de grămada de pământ de lângă mormânt.

Între timp, din când în când mai răsună un zgomot răcoros, ca cel al unui dop de șampanie pocnind. Când camera dă zoom out în perspectivă, de deasupra, vedem cum mâinile firave așază zece pietre într-un cerc, în jurul crizantemelor. Ceva mai târziu, în prim plan e creștetul grizonat al femeii care face un balon roz atât mare, încât acuși, când o să se spargă, o să-i acopere toată fața.

 

Carmien Michels (n. 1990) este o scriitoare și artistă din Belgia, care folosește atât forma scrisă, cât și scena, atât urbanul, cât și clasicul. Explorează limbajul verbal și non-verbal în toate formele sale, în activitățile educaționale și artistice pe care le susține și în cercetare. Este Master în Artă Dramatică (Media, Scriere și Artele spectacolului) și a urmat studii postuniversitare de predarea artei dramatice la Conservatorul Regal din Anvers. Proiectul său de licență este și romanul ei de debut, „We zijn water” („Suntem apă”, 2013, „De Bezige Bij”), nominalizat în 2014 pentru Premiul Flamand pentru Debut și pentru premiul de debut Bronzen Uil. Cel de-al doilea roman al ei, „Vraag het aan de bliksem”  („Fulgerul nu minte niciodată”, 2015) și debutul său poetic „We komen van ver” („De unde am venit”, 2017) au fost publicate de Polis Books.

În 2016, Carmien Michels a câștigat Campionatul Olandez de Slam Poetry, a luat locul al treilea la Campionatul Mondial de Slam Poetry și, tot în același an, a devenit campioană europeană. De asemenea, este implicată în proiecte de scenă internaționale, organizare de evenimente, prezentări, activități educaționale, și colaborează cu artiști din toate disciplinele. În decembrie 2016 a finalizat un proiect de cercetare despre stimularea limbajului, la Conservatorul Regal din Anvers. În 2019 se va afla în turneu cu musical-ul „Voyeurs in BXL”.

 

Cătălina Oșlobanu (1993) este licențiată în limbile și literaturile olandeză și franceză la Universitatea din București și deține un Master în Literatură și Societate Olandeză la Vrije Universiteit, în Amsterdam. În prezent, traduce autori olandezi și flamanzi în limba română.

 

 

 

Jurnalul unei ultime zile

Lotte Lentes

Traducere din neerlandeză de Cătălina Oșlobanu

 

I suppose, I said, it is one definition of love, the belief in something that only the two of you can see.’[1]

– Rachel Cusk, „Outline”

 

Pentru a nu știu câta oară, nu mă lasă să-mi scot din rucsac harta cu insula.

– O să arătăm fix ca niște turiste, zice ea.

– Păi și nu turiste suntem? o-ntreb eu.

Nu-mi răspunde, dar se uită la ecranul telefonului cu sprâncenele adunate. Cineva îi recomandase o aplicație cu care puteai downloada hărțile unei anumite regiuni ca să le poți folosi offline. Pentru că urmărim pe ecranul telefonului săgețica verde care de fiecare dată se deplasează când poposim noi și rămâne minute în șir nemișcată atunci când noi mergem, ne rătăcim a șaptea zi la rând într-unul din cartierele periferice din Cala d’Or. Schimbă ea direcția de mers cu tot mai multă fermitate, dar tot trecem pentru a patra oară pe lângă Funroute ’69, o pistă de karting acoperită cu mușchi și pe jumătate ascunsă după palmieri. Începe să mi se înroșească pielea pe umeri și o biluță de demolare nevăzută mă faultează cu putere în tâmpla stângă, ceea ce de o vreme mi se-ntâmplă în fiecare zi, cam pe la aceeași oră. Iau asta ca pe un semn că ar trebui să plec de pe insulă cât mai repede cu putință.

– Vino și tu lângă mine, ce tot îți târăști picioarele alea în urma mea?

Fac doi pași mari și ne sincronizăm din nou. Imediat mă tem să nu mă ciocnesc de ea la următoarea schimbare de direcție neașteptată.

– De unde să știu eu în ce direcție vrei s-o iei? îi zic eu arțăgoasă.

Ea iuțește pasul iar eu mormăi un scuze de parcă ciocnirea de care mă temeam tocmai ar fi avut loc.

Supermarketurile de aici nu se numesc supermercado, ci supermarket pur și simplu. Pe fațadele lor lucesc fotografii spălăcite cu iahnie de fasole, brânzeturi franțuzești și bere. De șapte zile, priveliștea ne e determinată de complexe de apartamente și hoteluri ridicate până-n cer. Au balcoanele exact ca niște cuști de câini, pline cu balene ucigașe gonflabile, delfini și crocodili care așteaptă răbdători să-i târâie cineva la plajă sau la piscină. Noi nu facem parte din peisaj cu Nike-urile noastre, cu bluzele care ne vin larg și părul încâlcit strâns într-un coc în vârful capului. Fetele de aici sunt genul acela care se îmbracă după ultimul răcnet. Se dau cu ruj și își pun verigi aurii în urechi când merg la plajă. Seara poartă rochii fără bretele care le ascund fundul exact atât cât să nu-și facă tații de rușine.

Mi-am luat și eu rochii la mine, dar nu le port. Mai degrabă fac front comun cu ea. Îmi imaginez că e mai drăguț așa. Ce vreau eu de fapt să zic e că: e mai necesar. Păstrând diferența dintre ea și mine cât mai mică posibil, accentuez contrastul dintre noi două și toate celelalte prezențe de pe insulă. Ne distrăm având un inamic comun, ne facem semne, râdem pe sub mustăți de tatuajele cu portrete de bebeluși și trandafiri, de gambele și umerii arși de soare, de husele de telefon imense cu Hello Kitty, de șlapii cu deget decorați cu ștrasuri. Atâta timp cât putem defini ceea ce nu suntem, opusul nu trebuie să fie un motiv de îngrijorare pentru niciuna dintre noi.

 

În cei trei ani de când o știu eu pe ea, am văzut-o în rochie fix o singură dată. Era în cabina de probă de la V&D cu umerii ridicați, ca un copil de clasa-ntâi bosumflat. Își pipăia tivul de dantelă, nu i se închisese fermoarul până sus. Am încercat să o ajut dar nu voia să stea într-un loc.

– Pot să o dau jos, a întrebat când am încercat să văd mai bine care-i treaba cu fermoarul.

– Vreau s-o dau jos.

Stângace cum e, și-a tras materialul satinat de pe umeri, undeva i-a pocnit o cusătură. Rochia neagră a aterizat pe jos ca un ștergar de care s-a descotorosit. A rămas într-un sutien uzat. Lângă ea, eu încă eram cu geaca de iarnă pe mine.

 

Pe insulă mă simt din ce în ce mai des ca rochia cu care e îmbrăcată dar pe care nu vrea s-o țină pe ea. În fiecare seară ne foim în pat continuu, până când amândouă găsim o poziție care să fie atât confortabilă cât și acceptabilă. Îndeajuns de departe una de cealaltă încât să nu fim intime, îndeajuns de aproape încât să mai trecem drept cuplu. O singură dată am încercat să o ating, fără să descopăr vreo urmă de moliciune la ea. Stătea întinsă lângă mine ca un stâlp de înaltă tensiune.

Neînduplecarea ei m-a îndârjit așa că am mângâiat și-am frecat și-am frământat iar ea nu s-a împotrivit, dar nu s-a produs nicio schimbare. Abia când m-am dus cu mâna-n jos și mi-am lăsat degetele să alunece-n chiloți neglijent, fără menajamente, zdrelindu-i astfel o bucățică de piele, abia atunci mi-a cerut să mă opresc.

Altădată așa ne mai îngrămădeam una-n alta încât totul, până la ultimul firicel de păr din cozile noastre, se înnoda. Perfect se potrivește, ziceam noi atunci. Dar mereu se potrivește perfect. Până când nu se mai potrivește decât așa și-așa, după care cu greu se mai potrivește, ca până la urmă să nu se mai potrivească deloc.

 

În timpul prânzului refuză din nou să-și comande mâncarea într-o altă limbă decât spaniola. Ține de respect, zice, respect pentru locals. Dar dacă mă uit în jur, habar n-am ce anume înseamnă local aici și cine ar putea aprecia gestul ei. În plus, se pare că ospătărița de la Tapasbarul Churchill se dovedește a fi chiar din Helmond, se numește Eva și că mai ales, nu pare a avea de gând să-i răsplătească efortul răspunzându-i în altă limbă decât în neerlandeză. După două încercări, se lasă păgubaș. Se reazemă pe spate dezumflată și se uită după barmaniță care își flutură părul peste umerii înguști atunci când merge.

– Pizdă proastă, zic eu cu voce joasă.

Îi vine puțin să râdă dar își înghite râsul. Se uită în jos la mâini morocănoasă, ca un copil îndărătnic.

– Doamne, ce pizdă proastă.

O zic mai tare, îmi joc rolul de revoltată și mai exagerat și văd la masa alăturată două fețe arse de soare uitându-se enervate în direcția noastră. Când se întoarce Eva din Helmond îi cer să ne aducă două mojito, por favor, după care îi cer o sticlă de vin. Îi pun cât de multe întrebări pot. Vorbește înflăcărată, gesticulând mult. Ca desert comandăm și tiramisu și înghețată.

Înainte de a merge să plătesc, o trag înspre mine. Ea mă pupă stângaci, drept pentru care dinții noștri se ciocnesc și râde în hohote. Lăsăm douăzeci de euro bacșiș pentru Eva și-i strigăm un gracias zgomotos din celălalt capăt al terasei. Tot drumul spre casă mergem ținându-ne de mână. Abia când ajungem la hotel, unde un grup de băieți fumează sprijinind pereții, îi dau drumul la mână. Urcă scările în fața mea, din pantalonii scurți îi ies picioarele zvelte, bronzate. Îmi vine s-o mușc.

 

Pe holul hotelului o fată doarme pe un telefon care e pus la încărcat. Doi băieți de vreo zece ani joacă ping-pong fără chef. O femeie își târâie picioarele în direcția scărilor oftând. Sarongul de un galben țipător îi e înnodat atât de strâns în jurul șoldurilor încât grăsimea-i dă pe dinafară din toate părțile. Zilele se lipesc lent, la nesfârșit una de alta, iar cine mai vrea să le separe, se uită la panoul cu programul de seară. Ieri petrecere latină, în seara asta karaoke, mâine seară de poker.

 

În golf intrăm pentru ultima oară în apă până la buric. Pe suprafața apei sclipește un luciu sidefiu de la uleiul de soare care s-a dus de pe trupurile turiștilor. Mai departe nu îndrăznește să meargă. Apa e mai puțin limpede mai departe de țărm și se și adâncește brusc. Se teme de peștișori, se sperie de bucățile de alge care-i ating genunchii. Mi-am petrecut ambele mâini peste mijlocul ei și-o țin lipită de mine până se relaxează. Ceva mai încolo, cinci bărbați arși de soare împing în apă o plută în care au așezat un frigider și o combină stereo, în două compartimente. Tipii zbiară exaltați iar eu îmi imaginez cum în timp ce chiuie se electrocutează. După colțurile gurii care i se ondulează-n sus, îmi dau seama că și ea tot cam același scenariu își imaginează.

Ne uităm în largul mării fără să vorbim. Sunt oameni care înoată până departe. Atât de departe încât sunt mai aproape de bărcile care alunecă lent dincolo de golf decât de noi. În prima zi am înotat și eu acolo. M-am simțit liberă și cu judecata limpede când am lăsat golful în urmă cu mișcări largi de brațe, dar în largul mării ușurătatea aceea s-a schimbat brusc în teamă. Am înotat înapoi cât de repede am putut iar când, cu respirația tăiată, am ajuns pe plajă la prosoape, ea era nervoasă. Mă pierduse din ochi, a zis, nu mă mai putea distinge de apă, fusese îngrijorată.

Mi-am cerut scuze și i-am promis că n-o să mă mai duc așa departe. În timp ce stăteam lângă ea să mă usuc, m-am gândit că amândouă avem tendința de a tânji după ceva ce nu se află la îndemâna noastră. Ea bănuiește că largul mării ascunde ceva deosebit dar nu îndrăznește să înoate într-acolo. Eu caut imprudentă largul mării până când o teamă instinctivă îmi amintește de ceea ce las în urmă. De asta nu ne intersectăm noi nicodată în apă.

Restul săptămânii am făcut ture exact atât de departe cât să nu-i ies din câmpul vizual. Nici ușurătatea n-a revenit, nici teama.

 

În ultima noapte pe insulă visez că mă sună tatăl ei și că-mi spune despre ea că a avut un accident în drum spre casă. Un șofer care conducea pe contrasens a intrat frontal în mașina condusă de ea. O panică atât de puternică îmi năvălește-n piept încât simt că-mi zdrobește coastele una câte una. Uit să întreb dacă mai trăiește, ies din casă fugind, în picioarele goale.

Mă trezesc crispată toată dar mă simt imediat extrem de mulțumită de panica din vis. La micul dejun îi povestesc mândră despre apelul primit și despre reacția mea. I-a venit să râdă când, gesticulând agitată, am menționat detaliul cu picioarele goale. Ca să acord și mai mare importanță visului, caut pe infodesprevise.nl lema ‘accident de mașină‘ dar îmi înghit cuvintele exact la timp. Scrie: dacă visezi că persoana iubită moare într-un accident, asta sugerează o dorintă lăuntrică de a-ți lua rămas bun de la această persoană. Îmi iau privirea de la ecranul telefonului, o văd cum taie-n patru o felie de pâine cu gem de căpșuni și-i spun că acasă sunt 21 de grade.

 

În avion stăm așezate una lângă alta, cu coridorul între noi. Țin o carte în mână fără să o citesc. O văd cu colțul ochiului cum încearcă să lovească niște popice pe ecranul de pe spătarul scaunului din față. Apasă și freacă ecranul îndârjită, dar nu reușește să pună mingea în mișcare. Renunță și începe să verifice filmele fără chef.

Câteva rânduri în fața noastră e un cuplu cu un bebeluș nemulțumit care le dă de furcă. Din trupușorul acela mic se aud plânsete și sughițuri. În întreg avionul se schimbă atmosfera din cauza gălăgiei, deși nu e clar dacă pasagerii ceilalți sunt cei care preiau starea de spirit a bebelușului sau dacă dimpotrivă, bebelușul e cel care redă oboseala și plictiseala care domnesc în avion. Știm prea bine că de fapt încă n-am ajuns atunci când aterizăm, că la aeroport mai întâi trebuie să ne așteptăm bagajele, că avem de condus până acasă, că odată ajunse acasă avem de dat la o parte teancul de corespondențe de pe preș și că în rest, în casă toate le vom găsi exact așa cum le-am lăsat.

Nu durează mult până să-nceapă lumea să comenteze despre gălăgie. Și ea la fel. Tatăl copilului se ridică, își pune bebele în cârcă și începe jenat să se plimbe cu el încoace și-ncolo. Oftează ea primele dăți când trece pe lângă ea, dar se adâncește rapid în film și uită de ei. Tot timpul mi s-a părut că cea mai frumoasă e atunci când e concentrată, dar cu cât eram de mai mult timp împreună, cu-atât începuse să mi se pară mai frumoasă atunci când se concentra la altceva decât la mine.

Afară se lasă seara. Ultimele raze de soare se retrag în spatele orizontului. Ea își mai ridică din când în când privirea și ne zâmbim. Mâna mea e destul de lungă încât să treacă pe deasupra coridorului îngust. Mâna ei la fel, dar cu toate astea ni le ținem acolo unde sunt.

 

Lotte Lentes (1990) a studiat Literatură Europeană la Universitatea din Nijmegen (Olanda). Scrie proză și piese de teatru, a lucrat ca redactor pentru revista literară olandeză Das Magazin și ca dramaturg pentru compania flamandă de teatru NTGent. Lotte este reprezentată de agenția olandeză Wintertuin. În noiembrie 2015, Wintertuin i-a publicat nuvela intitulată „De jongen, het stof” („Băiatul, pulberea”). În 2017, nuvela, alături de alte proze scurte și eseuri au apărut cu titlul „Een tweede keer kijken” („Mai uită-te o dată”). În 2015, Lotte a fost selecționată pentru „Slow Writing Lab”, programul de promovare a talentelor al Fundației Olandeze pentru Literatură. În 2017 a fost selecționată pentru o rezidență la Paris oferită de instituția flamando-olandeză deBuren și pentru proiectul CELA. În prezent lucrează la romanul ei de debut, care va apărea în 2019 la Editura Cossee.

 

Cătălina Oșlobanu (1993) este licențiată în limbile și literaturile olandeză și franceză la Universitatea din București și deține un Master în Literatură și Societate Olandeză la Vrije Universiteit, în Amsterdam. În prezent, traduce autori olandezi și flamanzi în limba română.

 

 

Aceste texte și aceste traduceri au fost create pentru proiectul Connecting Emerging Literary Artists (CELA). CELA oferă strategii de scriere, editare și marketing într-un mediu literar aflat în schimbare. Acest proiect este co-finanțat de Programul Europa Creativă al Uniunii Europene. www.cela-europe.com

                 

[1]Presupun, am zis eu,că asta e una dintre definițiile iubirii, credința în ceva ce doar voi doi puteți vedea. (eng.)

Parteneriat media

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu