Traduceri Intersecții

Proiectul CELA/Connecting Emerging Literary Artists (I)

Proiectul CELA (Connecting Emerging Literary Artists) oferă un context european unei noi generații de creatori literari. Un program unic în Europa aduce laolaltă 18 autori, 24 de traducători și 6 coordonatori culturali aflați la început de carieră, pentru a demonstra potențialul literaturii de a crea legături între oameni, pentru a oferi mai multe ocazii limbilor mici și pentru a aduce o schimbare.

Împreună, participanții abordează unele dintre realitățile provocatoare ale timpurilor noastre – de la diviziuni din ce în ce mai abrupte în Europa până la industria editorială în schimbare – și le pun în perspectivă, își împărtășesc munca și încearcă să consolideze punțile de comunicare între ei, industria editorială și publicul european.

CELA reprezintă colaborarea organizațiilor literare din șase țări europene: Wintertuin (Olanda), deBuren și Passa Porta (Belgia), Escuela de Escritores (Spania), Pisa Book Festival (Italia), Asociația Editorilor din România (România) și Booktailors (Portugalia). CELA este un proiect co-finanțat de programul Europa Creativă al Uniunii Europene și Dutch Foundation for Literature. https://www.cela-europe.com/ 

În următoarele trei săptămâni, Literomania, în parteneriat cu Connecting Emerging Literary Artists-CELA, va publica șase proze scurte semnate de tineri scriitori și traducători europeni.
Iată-le pe primele două: „Un înger” de Anna Kalimar (România) și „Nu hrăniți maimuțele” de Roberto Osa (Spania) în traducerea Oanei-Dana Balaș.

 

Nu hrăniți maimuțele

Roberto Osa

Traducere din limba spaniolă: Oana-Dana Balaș

Redactor: Melania Stancu

 

Luz aștepta în bătaia soarelui de mai bine de o jumătate de oră. Din când în când, străbătea trotuarul de la un capăt la altul ca să-și dezmorțească picioarele și să-și mai ușureze povara pântecelui. Privirea îi aluneca iute printre mașinile care circulau pe bulevard, mai ales când se auzea un motor accelerând brusc. Dar nimic.

Hotărî să se ferească de căldură adăpostindu-se sub streașina unei clădiri. Chiar în clipa aceea, din spatele unui autobuz țâșni șerpuind micul automobil de culoare roșie. Luz îl văzu pe Jaime că frânează și claxonează insistent, de parcă ar fi așteptat-o de o bună bucată de vreme. Mai zăbovi la umbră. Dar Jaime claxona întruna, așa că Luz traversă trotuarul și se urcă în mașină înainte ca șeful ei să scoată capul pe fereastră și să întrebe cine e imbecilul care nu se oprește din claxonat.

– La mulți ani! zise Jaime.

– Pornește, ai oprit neregulamentar.

Când Jaime ridică piciorul de pe ambreiaj și acceleră, Luz se trezi lipită de spătar.

Mașina traversa sensurile o intersecție după alta, iar ei nu scoteau o vorbă.

Odată ajunși la periferie, Luz zise:

– Nu mergem acasă?

Jaime afișă o expresie triumfătoare.

– Uită-te sub scaun.

Luz se aplecă cu greu ca să ajungă la pachetul pe care Jaime îl așezase acolo. Era o cutie de dimensiunile unei cărți, învelită în hârtie de împachetat verde.

În timp ce desfăcea panglica, Luz citi cu voce tare:

– „Trăiește experiența”.

– Asta o să și facem.

– Acum?

– Evident. Aniversarea e azi și… Voiam să mă revanșez într-un fel.

– Să te revanșezi…

– Păi… Jaime încerca să tragă de timp. În fine. Pentru cele întâmplate zilele astea.

– Aha.

Ieșiră din oraș și, câteva minute mai târziu, apucară pe un drum secundar, mărginit de măslini. Luz porni radioul, care umplu tăcerea câțiva kilometri.După un răstimp, zise din nou:

– Și unde-o să trăim experiența asta, dacă se poate ști?

– Ție-ți plac animalele.

– La nebunie.

– În cazul ăsta, o să fie o mare reușită, ai să vezi.

– E trei după-amiaza și n-am mâncat de prânz.

Jaime întinse brațul în spatele scaunului ei și înșfăcă o pungă de plastic pe care i-o așeză în poale. Luz examină conținutul: o sticlă cu apă, un sandvici vegetarian, câteva batoane de ciocolată, un pachet de biscuiți și două băuturi răcoritoare.

– Acum, chiar sunt impresionată.

Îndepărtă ambalajul de plastic al sandviciului și începu să mănânce.

Luz tocmai termina sandviciul când mașina opri în fața unei arcade pe care scria: „Safari: natura sălbatică la doi pași de casa ta”.La intrare, un tip îmbrăcat în costum de explorator le întinse niște pliante și le explică regulile parcului: pot parcurge traseul cu mașina personală, dar este interzis să se dea jos; se pot face fotografii, dar fără a coborî geamul; nu au voie să claxoneze și trebuie să acorde prioritate animalelor sălbatice, care hoinăresc în voie prin fermă. Este cu desăvârșire interzis să le dea de mâncare: „Mai ales maimuțelor, care sunt foarte sâcâitoare și pot deveni violente” spuse, arătând spre drumul neasfaltat de unde începea traseul.

Mașina înainta lent. Jaime stătea lipit de volan, parcă temându-se că un rinocer s-ar fi putut năpusti asupra lor în orice clipă. Între timp, Luz sorbea din când în când din băutura răcoritoare și cerceta întinderea cu privirea.

Preț de câteva minute, mașina înaintă prin praf fără ca ei să zărească nici picior de animal.

– Uite, zise Jaime, frânând brusc.

Două girafe trecură pe lângă ei la galop, iar pământul se cutremură sub roțile mașinii.

– Sunt mai mari decât par la televizor.

– Eu am mai văzut girafe.

– Când?

-La grădina zoologică, în copilărie.

Jaime așteptă câteva secunde, apoi băgă într-a-ntâia, iar automobilul se puse din nou în mișcare.

Într-un țarc ședea un rinocer iar lângă gard se zărea un afiș: „Kenny, rinocer alb. Republica Congo”.

– Bine, dar e gri, zise Jaime.

-„Alb” se referă la rasă. Cred.

Își continuară drumul.

Sub un frasin, leul își făcea siesta, indiferent la curioși.

– Ăsta-i cel mai deștept, zise Jaime.

– La ce te referi?

– Știi, chestia cu regele junglei.

– Nu. Nu știu.

– Păi leoaica pleacă la vânătoare, iar leul stă tolănit, așteptând să i se aducă prada.

– Tu glumești?

– Așa a fost dintotdeauna.

– Nu-mi vine să-mi cred urechilor.

– Vorbesc serios, vezi mereu așa ceva în documentare și enciclopedii, n-am inventat-o eu.

– Deștept mai ești.

Jaime hotărî să-și țină gura. Conduse o vreme în tăcere.

Trecură pe lângă un lac mic, pe malurile căruia pășteau trei zebre. Luz se ridică în scaun și apropie foarte mult fața de geam.

– Oprește.

Jaime frână cu prudență. Automobilul se opri la umbra unor copaci uriași care mărgineau drumul. Printre trunchiurile lor, Luz admira în continuare zebrele.

– Ce frumoase sunt!

– Da’ maimuța-i urâtă ca muma pădurii.

– Care maimuță?

– Aia. Stă în copacul din dreapta, o vezi?

Luz privi în sus. În copac ședea o maimuță mătăhăloasă cu blana de culoare gri.

– De unde știi că e femelă, nu mascul?

– Uită-te la ghemotocul lipit de pântece. E puiul.

– Da. Se poate.

– Babuinii ăștia sunt al dracului de pociți.

– Habar n-ai dacă sunt babuini sau macaci sau mai știu eu ce.

– Sigur că știu. După blană.

Maimuța încerca să-i scoată puiului ceva dintre urechi.

– În savană trăiesc mulți babuini.

– Dar nu suntem în savană. Și apropo, tu te-ai uitat în oglindă?

– Mă compari cu un babuin?

-Lasă maimuța-n pace, că n-are nicio vină.

– Haide, Luz, nu strica totul.

-Da’ nu stric nimic.

– Totul mergea de minune, până când ai început…

– Ai văzut asta? Luz își cuprinse pântecele cu ambele mâini, de parcă i-l arăta pentru prima dată.

Privirea lui Jaime se abătu spre exterior.

– Nu mă lua cu asta, șopti cu voce scăzută, aproape evitând răspunsul.

– E și al tău, nu mai ocoli subiectul.

– Nu-l ocolesc. Doar că…

– Ce?

– Mă rog… Eu știu?

– Ești un laș.

– Foarte bine.

– Vreau să văd măcar o urmă de angajament din partea ta, poate-ți dai seama ce ne așteaptă peste trei luni.

– Nesuferită mai ești, șopti pentru sine dar cu voce suficient de ridicată încât să-l audă și ea.

Între timp, zebrele dispăruseră iar câțiva babuini începuseră să se adune în jurul mașinii; unii se cățărau în copaci, alții amușinau pe lângă roți. Luz și Jaime urmăreau babuinii și ascultau ghearele lor râcâind în pământ. Maimuța cu puiul se cățără mai sus pe ramuri până când, în cele din urmă, pieri din vedere. Jaime privi dincolo de lac. Se auzea orăcăitul broaștelor.

– N-am zis niciodată că da.

Nu o putea privi, dar rostind acele cuvinte simți că îi fierbe sângele.

– Asta nu e viață, Jaime.

– Niciodată. Nu ți-am spus niciodată că vreau.

– Ce, credeai că-i ca un guturai?

Jaime își sprijini mâinile pe volan. Privirea îi era ațintită acum spre capătul drumului, pierdut printre copacii care păreau a se uni în depărtare.

– N-ai coaie.

-Iar mă iei cu asta…

-Lașule. Ești un laș nenorocit, de rahat.

Înainte ca Luz să mai poată spune ceva, se auzi o creangă trosnind șio maimuță se prăbuși pe capotă cu o asemenea forță încât partea din mijloc se afundă. Luz țipă. Nu se oprise din țipat, când maimuța se ridică pe labele din spate. Își dezvelise dinții într-un zâmbet șugubăț.

Babuinii dimprejur începuseră să se risipească, dar cel de pe capotă nu se clintea.

-Maimuțoi nenorocit. Era să fac infarct, zise Jaime după ce-și reveni din sperietură. Sper că au asigurare. Cineva trebuie să plătească pentru asta.

Luz strângea punga cu mâncare la piept, peste pântece. Scoase un baton de ciocolată și se apucă să-l ronțăie. Babuinul o urmărea cu atenție.

– Cred că i-e foame.

Se apucă să caute ceva în pungă.

– Luz, încetează cu tâmpeniile.

– Era pe-aici, jur că am văzut unul înainte să…

Jaime dădea din mâini spre parbriz, încercând să alunge maimuța.

– Am găsit.

Luz scoase din pungă un ambalaj lung și roșu. Îl apropie de nas, de parcă ar fi putut mirosi ciocolata fără să o desfacă, apoi îl întinse spre parbriz. Maimuța ciocănea ușurel cu degetul în geam.

– Zău? întrebă Jaime.

Fața babuinului se apropia tot mai mult de geam.

– Vrei să duci maimuța cu zăhărelul?

Jaime întorcea cheia, dar portiera din dreapta începuse să se deschidă o clipă mai devreme, iar Luz coborâse deja din automobil.

– Luz!

Ea îl ignoră, nu mai avea ochi decât pentru maimuță, care înaintase pe capotă, iar acum se afla foarte aproape de Luz și întindea botul spre batonul de ciocolată.

– Urcă imediat. Jur că plec și te las aici.

Huruitul motorului îl silea să ridice vocea.

– Luz!

Ea întinse brațul. Nu apucă să-l întindă pe de-a-ntregul, că maimuța înșfăcase batonul de ciocolată. Dintr-un salt, se cuibări în adâncitură și se apucă să sfâșie ambalajul cu dinții.

Pe Luz nu o surprinse îndemânarea animalului, care luase batonul de ciocolată cu grijă, de parcă n-ar fi vrut să se mânjească pe degete. Mesteca liniștit, privind-o din când în când pe Luz cu ochii mici și strălucitori, dar nu-i acorda prea multă atenție, de parcă, brusc, ar fi devenit parte din peisaj.

Jaime opri motorul și se lăsă să alunece de pe scaun spre portiera din dreapta, implorând-o cu voce scăzută.

– Urcă în mașină. Te rog.

Maimuța avea dinții cafenii, lingea ambalajul și între mușcături își sugea degetele. Părea un copil. Un copil păros care se delecta cu răsplata primită pentru că fusese cuminte.

Deasupra copacilor de pe malul opus al lacului, cerul căpăta culoarea însângerată a apusului, broaștele orăcăiau, din ce în ce mai aproape, în timp ce babuinul mesteca.

Luz își împreună mâinile peste pântece fără a-și lua privirea de la animal.

– Nu, zise ea. Încă nu.

Însă batonul de ciocolată era pe sfârşite.

 

Roberto Osa (n. 1981) a crescut într-un orășel din La Mancha, tărâmul lui Don Quijote. Din 1999 locuiește la Madrid, unde a studiat Comunicare Audiovizuală la Universidad Complutense, regie TV la Escuela CEV și a urmat un Master de Storytelling la Escuela de Escritores. Este scriitor și realizator de filme pentru televiziune. Primul lui roman, „Morderás el polvo” („Vei mușca din țărână”) a primit Premiul „Felipe Trigo” în 2016 și a fost finalist pentru Premiul Nadal în 2017, cel mai vechi concurs literar din Spania.  

 

Oana-Dana Balaş (n. 1978) este licențiată în engleză și filologie spaniolă la Universitatea din București (2001), master în Studii Italo-Iberice (2002) și doctor în Filologie Romanică (2012) la Universitatea din București. Este conferențiar la Universitatea din București din 2002 și traducătoare din limbile catalană și spaniolă. Predă lingvistică spaniolă, teoria și practica traducerii din catalană în română și interpretare de conferință din spaniolă în română. A publicat diferite traduceri literare de ficțiune din catalană și spaniolă (RAO, Meteor Press și Litera).

 

Acest text și această traducere au fost create pentru proiectul Connecting Emerging Literary Artists (CELA). CELA oferă strategii de scriere, editare și marketing într-un mediu literar aflat în schimbare. Acest proiect este co-finanțat de Programul Europa Creativă al Uniunii Europene. www.cela-europe.com

 

Un înger

Anna Kalimar

 

„Ssst, vezi că vine.”

Bărbații își țin respirația și nu mișcă, ghemuiți în gang. Prin fața lor trece o femeie într-un pardesiu verde, cu geantă, pantofi și mănuși din piele de șarpe. Tocurile ei scot un sunet ascuțit și din părul ei strâns în coc au căzut câteva șuvițe. Aleea pietonală e plină de lume ieșită la cumpărături, iar femeia face notă discordantă cu luxul ei ieșit din comun. Cu toate acestea, nimeni nu o fluieră, ba chiar unii oameni se dau din calea ei când o văd venind.

„Haide, acum”, șoptește bărbatul mai în vârstă celuilalt și cei doi se furișează pe urmele ei.

O urmăresc de la o distanță destul de mare, amestecându-se în mulțime, cu blugii lor rupți și gecile lor de fâș.

„Ce părere ai?”

„Nici nu știu ce să zic… Unde crezi că se duce?”

„Habar n-am. Da’ îi dăm noi de capăt.”

Femeia s-a oprit la o tarabă și cumpără smochine uscate. Bărbații se opresc și ei la câteva zeci de metri mai în spate și își iau câte o cafea. Cel mai în vârstă are în jur de 35 de ani, iar celalalt pare cu vreo cinci ani mai tânăr sau chiar mai mult. Amândoi sunt șateni cu ochi căprui, proaspăt ieșiți de la frizerie.

„Întoarce-te”, mormăie printre dinți mezinul și amândoi se rotesc cu spatele către femeie.

„Te-a văzut?!”

„Nu știu, dar s-a uitat încoace și m-am panicat!”

„Poartă-te normal, nu știe cine suntem. Trebuie doar să nu-și dea seama că mergem după ea.”

„Da, dar…”

„Mai stăm 3 secunde, apoi pornim.”

Femeia pleacă ducându-și punga de hârtie cu fructe și cerul începe să se întunece. Curând, picură. Lângă femeie a apărut ca de nicăieri un bărbat la costum care o acoperă cu o umbrelă mare neagră.

„Mda.”

„Ce facem, mai mergem?”

„Păi n-am făcut nimic.”

„Și ce vrei, să ne ținem după ea zi și noapte?”

„Mda.”

Începe să plouă cu stropi mari și bărbații își trag glugile pe cap.

„Bine, mă, hai să ne întoarcem.”

Bărbații fac cale întoarsă și, după ce străbat câteva străduțe, intră într-un local mic și se așază la bar.

„Două cu de toate, extra-ou și două halbe!”

Patronul dă din cap tăcut și dispare după perdea. Dintr-un casetofon vechi se aude Beatles și, la cele trei mese, bărbați uzi de ploaie de vârstă medie își sorb supa în tăcere. Fata patronului, o adolescentă încruntată cu șorț murdar, le pune în față cele două halbe de bere cu prea multă spumă.

„Mda.”

Bărbatul mai tânăr oftează. Își închipuia că o să fie mai ușor. Patronul le aduce două boluri mari, aburinde, fiecare cu câte trei jumătăți de ou fiert și marinat.

„Domnu’ Takashi, știți cine e Milena Blok?”

Patronul îl privește lung și dă din cap nemulțumit:

„Era să mă închidă de trei ori până acum”, gesticulează spre local, „dar Milena a plătit pentru mine.”

„E adevărat că toți plătesc?” întreabă bărbatul mai în vârstă.

Patronul ridică din umeri.

„Cine plătește n-are probleme. Dacă sunt probleme, Milena rezolvă.”

Tânărul bea jumătate din bere și apoi întreabă:

„E adevărat că și-a omorât soțul?”

„Dacă sunt probleme, Milena rezolvă”, rânjește patronul și se întoarce în spate, lăsându-i pe cei doi privind blegi în supă, în timp ce pastele se umflă. Fata le reumple halbele fără să-i mai întrebe.

Afară plouă torențial și firmele deja și-au aprins semnele de neon. Cei doi aleargă cu adidașii uzi înjurând până acasă.

„Acu’ ți-ai găsit și tu să fumezi?”

Tânărul suflă fumul țigării de contrabandă pe fereastra deschisă. Camera mică și acoperită cu tatami vechi e scăldată în lumina roz a siglei hotelului de peste drum și pervazul de lemn e ud. E plină de cutii goale de bere și de ambalaje, având ca mobilier doar un dulap mic, o masă cu două scaune și saltelele rulate într-un colț.

„Păi și când ai vrea să fumez?”

„Mda.”

Aerul proaspăt și rece umple camera și bărbatul mai în vârstă stă pe un taburet și privește în gol.

„Îl mai sunăm o dată?”

„Așa, fără nimic concret? Ai văzut cum a făcut data trecută… că el merge până la capăt și că să-l lăsăm naibii în pace. Tot nu înțelege cu cine se pune.”

„Am auzit că ieri iar l-au dat afară de la jocuri.”

„Franjuri îl face!” țipă bărbatul mai în vârstă, dând cu pumnul în masă.

„Păi și ce vrei, mă, să facem? Tu nu vezi că nu ascultă nici de-ai lui, nici de nimeni?”

Afară fulgeră.

„Îl băgăm la pușcărie”, declară bărbatul mai în vârstă.

„Vrei să ne bagi tatăl la pușcărie”, repetă fratele mai mic.

„Nu pentru mult timp. Așa, până trece chestia asta. Apoi îi vine lui mintea la cap.”

Fratele mic se încruntă.

„Nu rezistă nici o zi fără băutură.”

„Ei, da. Se descurcă. Furăm portofelul unui fraier, i-l băgăm în buzunar, țac-pac denunț, mică vacanță, rezolvăm problema.”

„Și crezi că Milena nu rezolvă și ea problema?!”

Frații își termină țigările în tăcere, privind umbrele unui cuplu care face sex în hotelul de vizavi.

„Hai la muncă.”

„Hai.”

*

Răsăritul îi prinde transpirați, în fața ușii depozitului, bând cola. Prin cerul încă acoperit de nori răzbat razele portocalii ale soarelui. Autobuzul ruginit trage în fața lor și șoferul claxonează prelung. Oamenii ies din depozit și se urcă în mașină îmbulzindu-se. Frații se uită unul la altul și, târându-și picioarele, se urcă și ei în autobuz și se agață de bare. Nu mai e nici un loc liber. Fratele cel mare strânge mâna pe bară, încruntându-se. Fratele cel mic ațipește.

Ajunși acasă, întind saltelele pe jos și se trântesc pe ele. Fereastra fără jaluzele umple camera de lumină, dar în câteva minute ei deja sforăie. În hotelul de peste drum, cuplul ia micul dejun în cameră.

„Da! Ron sunt!”

Fratele cel mic sare ca ars, trezit brusc de soneria stridentă a telefonului mobil.

„Ce? Cum?”

Ochii i se măresc. Mârâie ceva ininteligibil. Aruncă telefonul pe jos și îl scutură bine pe fratele mai mare, care încă doarme. Îi șoptește ceva și acesta sare și el din pat ca ars. Cei doi scot tot din dulap și se ceartă pe singura pereche de blugi neruptă. Ron e mai rapid și se îmbracă deja cu ea, în timp ce fratele lui își pune o cămașă. Amândoi încep să răcnească, trăgându-se de haine.

Cu cearcăne sub ochi și cu fețele încă umede și îmbujorate, bărbații pot fi văzuți făcând temenele unui cerșetor bătrân și șchiop, rezemat de un zid pe strada principală. Cerșetorul le întinde bodogănind câteva bancnote mari, scoase dintr-un buzunar interior. Bărbații se reped într-un magazin și, când ies de acolo, poartă pantaloni ieftini de stofă, curele din imitație, cămăși albe și cravate – Ron, una albastră cu picățele și fratele său, una cu dungi galbene. Dintr-un magazin de încălțăminte la mâna a doua ies cu două perechi de pantofi scofâlciți pe care îi lustruiesc cu un tub întreg de cremă, stând pe niște trepte.

„Deci, asta e.”

„Mda.”

„Ne-am mișcat prea încet.”

Frații fumează lângă statuia ecvestră din piața centrală.

„Asta a fost soarta lui. Când vine soarta după tine, n-ai ce face.”

Lui Ron i se umezesc ochii.

„De ce naiba a trebuit să fie așa… Nu putea să stea și el în banca lui… Și atât de repede!”

Fratele mai mare îl lovește peste braț.

„Vine.”

Spre ei se îndreaptă Milena purtând pantofi, geantă și mănuși din piele de șarpe, altele decât cele din ziua precedentă. Lângă ea merge un bărbat înalt, de vreo 60 de ani. Bărbatul poartă un costum de mătase la trei rânduri și un palton de lână gri, o pălărie cu dungulițe și zâmbește vesel. Părul lui grizonat e prins într-o coadă scurtă, iar el pășește energic, în timp ce ea se sprijină de brațul lui.

„Ți-am spus că am cei mai frumoși copii din lume – ei bine, iată-i!”

Frații înghit în sec. Milena îi măsoară cu o privire binevoitoare.

„Cel mai mare – Cristof și cel mic – Ron”, spune bărbatul gesticulând spre ei.

Milena dă mâna cu fiecare, senzația pielii de șarpe trimițându-le fiori pe șira spinării.

„Mă bucur să vă cunosc”, spune ea privindu-i drept în ochi, și frații știu că ea i-a văzut în ziua precedentă.

„Milena ne duce la steak house ca să sărbătorim nunta, că duminică după slujbă plecăm în Caraibe.”

Ca niște ocnași condamnați la ștreang, frații își urmează tatăl cel vesel și logodnica-șarpe cu pași mici, de parcă ar vrea să fugă, dar n-au unde. Oamenii se dau la o parte din calea lor.

„Nici două săptămâni nu-l suportă”, murmură Ron.

Cristof îl privește fără un cuvânt.

„Crezi că-l dă la rechini în Caraibe?”

„Mda.”

Fripturile sunt delicioase și șampania e din belșug. Tatăl lor e deja rozaliu la față și frații schimbă priviri îngrijorate. Milena nu dă semne că șampania ar afecta-o în vreun fel. Frații sorb prudent și nu o scapă din ochi.

„Și, tată…”, începu Ron, „de ce nu ne spui cum v-ați cunoscut?”

Tatăl se lansează într-un hohot de râs.

„Strașnică poveste! Fredonam pe stradă și deodată am intrat la ruletă, și am pierdut toți banii! Ha-ha! Milena m-a găsit acolo și a plătit pentru mine, apoi m-a luat la ea acasă. Un înger! Peste tot a plătit pentru mine! Mi-am spus: Jean, femeie ca asta nu mai găsești pe lume, și imediat m-am dus să iau un inel și să o cer!”

Fraților le pică fața, dar nu pot să comenteze nimic pentru că ea e chiar acolo. Pare că zâmbește, dar dacă e de fapt extrem de furioasă?

„Foarte drăguț din partea dumneavoastră”, spune fratele mai mare, mestecând cu greu.

„Nu face nimic”, spune Milena, și din tonul vocii ei Cristof înțelege clar că îi spune să nu se mai amestece.

Ron dă pe gât paharul de șampanie.

„O să vă aducă cineva costumele pentru nuntă sâmbătă. Le-am ales chiar eu! Totul o să fie superb! Cu mama voastră, n-am avut bani de nuntă, dar niciodată nu e prea târziu în viață!” spune tatăl petrecându-și brațul după umărul Milenei, „cu îngerul meu, voi fi în sfârșit fericit! şi o voi face cea mai fericită femeie din lume!”

„O, Ilya…”, Milena pare să se înmoaie. Poate sunt cuvintele tatălui, poate sunt cele două sticle de șampanie pe care le-a băut singură. Poate îl alintă, sau poate a uitat cum îl cheamă.

Cristof îl lovește cu piciorul pe Ron pe sub masă.

„Așa e, tată, pentru voi!” spune Ron și ridică paharul în aer.

Cu toții ciocnesc cu el și termină din pahare. Nimeni nu mai vrea tortul de ciocolată pe care tocmai l-au adus chelnerii, în afară de Jean care ronțăie decorațiunile.

*

În fața ușii lor e o femeie pe la 30 de ani care ține cele două umerașe cu fracurile lor într-o mână și o pungă de hârtie în cealaltă. Femeia are părul scurt, mâinile musculoase acoperite de tatuaje, poartă pantaloni de piele și se uită urât.

„Voi sunteți Ron și Cristof?”

Ron dă din cap, buimac. E sâmbătă dimineața și cei doi frați au băut până au uitat de necazul lor în noaptea precedentă.

„Atunci astea-s pentru voi” zice ea și îi dă pachetele, apoi intră în cameră.

Ron îl trezește pe Cristof și amândoi se uită temători la cea care le-a invadat spațiul. Femeia stă pe un taburet și își aprinde o țigară. Pare că ar vrea să vorbească, dar tot renunță în ultima clipă.

„Vrei niște cafea?” întreabă Cristof precaut.  Femeia dă din cap. Ron se repede afară și se întoarce cu un ibric plin. În urma lui se aud țipete într-o limbă asiatică. Ron umple două căni ciobite.

„Eu sunt Mașa. Bătrânu’ vostru se însoară cu maică-mea.”

Frații se privesc panicați.

„Noi i-am zis să renunțe, că nu-i de nasul lui!”

„Să știi că noi de la început n-am fost de acord!”

„Mă jur pe ce vrei tu că nu e escroc, nu e pentru bani, așa e el cretin!”

Mașa îi privește perplexă. Își stinge țigara dând din cap.

„Eu voiam să vă… rog…” spuse ea lăsând privirea în pământ, „să-l țineți să nu fugă. Toți pleacă repede. Cu toții ne-am stupefiat că a apărut unu’ suficient de nebun s-o mai și ceară. Are și ea o vârstă.”

Frații se uită lung, apoi zâmbetele li se lățesc pe față.

„Păi dacă-i pe-așa, stai fără grijă, surioară! De ăsta nu scapi ca de piaza rea!”

„Dacă-l dai afară pe ușă, intră pe fereastră!” râde Ron.

„E ca lipitoarea cu femeile! Îi dai puțină atenție și nu mai pleacă!”

Mașei i se umezesc ochii.

„Credeam că nu mai apuc ziua asta! S-o văd în sfârșit fericită! De când l-a împins pe taică-miu de la balcon, nimic n-a mai fost la fel!”

Zâmbetele fraților le îngheață pe față.

„Împins de la balcon?”

Mașa îi privește încurcată. „Aia… a fost un accident.” Pune jos cana și se ridică. „Ne vedem mâine la 9”, zice ea și se face nevăzută.

Bărbații beau cafea din aceeași cană, fumând în tăcere. În hotelul de vizavi, draperiile sunt trase și nu se întrezărește nici o mișcare.

„Oare după nuntă ne lasă nouă costumele astea?”

„Mda.”

 

Anna Kalimar (n. 1991) este scriitoare și artistă vizuală din România. Este licențiată în regie de film la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București. În urma premiului pentru debut câștigat la un concurs național, a publicat „Iradierea unei lumi oarecare” (Leda Publishing, 2008), un volum de proză scurtă suprarealistă despre absurdul vieții de zi cu zi, în care limita dintre posibil și fantastic se estompează.

 

Parteneriat media

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu