Atelier

Proze cu Baltazar (I)

Baltazar la Paris  

Mama şi tata aveau de făcut o vizită la Paris şi m-au luat şi pe mine de nevoie, pentru că bunica n-avea timp să se ocupe de mine, ea a zburat la Budapesta cu o prietenă să cumpere ţigări şi salam la preţ redus. Aşa că nici de data asta nu am putut dormi la bunica.

Eu, mama şi tata am plecat tustrei la Paris fără maşină, pentru că tata a spus că francezii nu ştiu nemţeşte şi, dacă-şi bagă dracul codiţa şi el se rătăceşte cumva pe-acolo, nici un tâmpit din ăia nu-i în stare să-i explice drumul. Căci franceza e o limbă secretă, pe care francezii au convenit s-o vorbească numai ei între ei, aşa cum vorbesc eu cu Ben şi Max păsăreşte ca să nu priceapă proasta de Jennifer care-i treaba.

Aşa  că am plecat cu toţii cu trenul la Paris, dar înainte de asta, mama a deschis în hol cele trei valize pentru că tata a vrut neapărat să-şi îmbrace pantalonii maro pe care mama îi împachetase deja şi nici nu mai ştia unde. În prima valiză, nici urmă de pantalonii lui tata, în a doua leat, şi în a treia şi mai puţin, aşa că am pierdut trenul de dimineaţă, numai pentru că tata a spus că el numai în chiloţii ăia prăpădiţi nu merge la Paris.

Păi unde dracu’ sunt pantalonii maro, a strigat mama, că doar nu i-o fi mâncat pământul. Mama avea foarte multă dreptate, căci pantalonii tatei nu-i mâncase nimeni, ei se aflau, din fericire, în prima valiză. Dar mama a avut ghinion şi nu i-a putut găsi de la bun început pentru că se tot gândea la trenul ăla pe care de aia l-am şi pierdut, şi în care tata rezervase trei locuri. Dar ce să-i faci, acuma hai, hai leliţă, plecase trenul cu tot cu cele trei locuri rezervate, şi următorul tren pleca de-abia peste câteva ore, aşa că lui tata i-a rămas suficient timp ca să-şi îmbrace pantalonii de câte ori voia.

După aia ne-am dus la tren. În tren era multă lume cu căţel şi purcel, aşa vine vorba, pentru că majoritatea n-aveau cu ei decât căţelul. Şi toţi stăteau pe locurile lor înăuntru în compartimente, numai noi nu, căci locurile noastre plecaseră. Noi am stat afară pe culoar, în picioare. Asta a fost supermişto, că aşa puteam să mă uit nu numai pe o singură fereastră la peisaj, ci la mai multe deodată, pentru că fugeam mereu-mereu de colo-colo. Dar după aceea, controlorul s-a uitat urât la mine şi a spus să termin că altfel e jale. Că trenul nu-i loc de joacă, spuse el, ceea ce însă ştiam de mult.

Şi dintr-o dată, pac!, s-au eliberat două locuri într-un compartiment şi mama şi tata s-au aruncat bucuroşi pe ele, căci eu sunt înca un copil şi pot sta şi în picioare. Dar mi-au zis să stau numai într-un singur loc şi anume în aşa fel ca să mă poată vedea bine şi că, dacă mai fug ca turbatul pe culoar, o iau pe coajă.

Aşa că am stat foarte liniştit sub ochii lui tata şi ai mamei şi m-am uitat pe un singur geam şi asta a fost naşpa. Dar după, s-a întâmplat ceva fain, care m-a salvat: brusc şi pe neaşteptate mi-a venit să fac pipi şi asta am voie să fac şi fără însoţitor.

-Dar să te întorci imediat când eşti gata, Baltazare! a zis mama.

-Cum adică, tu nu te duci cu el? a întrebat tata.

-Mie nu-mi vine! Dar de ce nu te duci tu?

-Păi nu vezi că eu citesc ziarul?

-Ţie ţi-e ziarul mai important decât copilul.

Pentru cine nu ştie: copilul sunt eu şi sunt mult mai important decât ziarul.

-Eşti de groază! a spus tata. Şi în plus de asta, mă mai şi strâng de groază pantofii.

-Pe mine nu! am strigat eu, bucuros, şi mama şi tata au început să râdă.

-Păi atunci facem, de data asta, o excepţie şi te duci singur. Dar să ai mare grijă, să nu faci vreo boacănă! a zis tata. Eşti mare de-acum şi avem mare încredere în tine.

Şi eu m-am dus singur-singurel la toaletă, asta n-a fost mare scofală,  deoarece ştiam deja de un car de vreme că trenul ia totdeauna o toaletă cu el şi anume la celălalt capăt al vagonului.

Şi când am fost gata cu pipi, a trebuit să mă întorc din nou la mama şi tata, ca să mă aibă tot timpul în vedere.

Dar înainte de asta, am mai făcut un mic popas pe drum. Deci m-am oprit pe loc şi am aruncat o scurtă privire în jur şi m-am tot gândit cam ce-aş putea face acuma şi atunci am văzut un mâner de fier deasupra unei ferestre. Asta era super şi mi-a venit brusc frumoasa idee să fac un pic de gimnastică. Cu mâna dreaptă m-am ţinut deci de mâner, cu toată puterea muşchilor, şi m-am ridicat ca gimnaştii la emisiunea sport, ţac-pac!, în aer. Dar nu mi-a reuşit, din păcate, decât o singură dată. Când am vrut să mă ridic a doua oară, trenul a început să fluiere şi să şuiere din toţi rărunchii şi a frânat brusc, deşi afară nu era nici urmă de staţie. S-a oprit pur şi simplu pe loc, cât pe-aci să pic în nas. Şi afară am văzut patru vaci şi m-am gândit că poate pentru ele a oprit trenul, dar n-a fost deloc aşa, pentru că niciuna din ele n-a vrut să se urce.

Şi nici altcineva nu s-a urcat în tren, uşile de ieşire au rămas închise, s-au deschis doar uşile de la compartimente şi lumea şi-a scos capul afară şi a strigat ce-i asta, domnule, de ce-i alarmă? Şi toţi erau foarte prost dispuşi, exact ca tata când nu şi-a găsit pantalonii.

Păi asta înseamnă precis că alarma e ceva super periculos, m-am gândit eu, şi dacă este alarmă, trebuie să-ţi fie groază. Aşa că am tulit-o îngrozit la mama şi m-am aşezat în poala ei. Ce-i sigur e sigur.

După aceea a venit fugind controlorul – deşi mie nu mi-a dat voie să fug – şi nu era singur, ci însoţit de un alt controlor cu o şapcă trăznet. Şi amândoi s-au uitat în fiecare compartiment şi au întrebat cine a tras mânerul fără motiv.

La început am vrut să ridic mâna şi să-i spun că ce-a zis este o mare tâmpenie, căci eu am făcut gimnastică şi ăsta e un motiv, dar după aia mi-am ţinut gura, căci controlorii au spus că distracţia asta o să-l coste pe ăla care-a făcut-o o groază de bani.

Păi ce? Eu am ceva bani de buzunar, dar nu pentru alţii.

Şi pâş-pâş, trenul a pornit din nou, aşa că am ajuns cu bine la Paris şi acolo a fost foarte frumos, dar nu se vedea nimic din pricina întunericului. Partea bună era că, în multe locuri, întunericul era luminat de becuri puternice.

Şi mama şi tata au spus Baltazare, acuma mergem direct la hotel ca să te culci dupa voiajul ăsta stresant. Şi ei cică se vor învârti puţintel în jurul hotelului, ca să vadă care-i chestia. N-o să-ţi fie frică singur, nu? a spus tata, dacă e ceva, suni la recepţie, numarul 0, ăia sunt informaţi, n-o să înţeleagă ce le spui, dar ajunge dacă apeşi pe zero şi după aia ţipi ca din gură de şarpe. Dar nu vei avea niciun motiv petnru asta, aici totul e sigur şi tu eşti un băiat foarte curajos şi eu sunt mândru de tine. Şi, dacă vrei, lăsăm şi lumina aprinsă, bine?, a spus mama.

Asta a fost o idee super! Şi eu am fost foarte bucuros că sunt, în sfârşit, la Paris, unde lumina arde toată noaptea. Şi mult timp am stat treaz sub pătură cu ursuleţul Namila, căruia îi ardea de vorbă. Aşa că am discutat cu Namila tot felul de chestii. Păcat că n-am înţeles ce spune, pentru că vorbea numai în franceză. Dar, mă rog, asta-i treaba, aşa stau lucrurile la Paris.

 

 

Baltazar şi orizontul

După ce ne-am întors acasă de la Paris, eu am mai făcut o excursie. Fii atent cum s-au întâmplat lucrurile!
Într-o dimineaţă, mama mi-a explicat că locul acela misterios unde cerul şi pământul se întâlnesc se numeşte orizond. Orizond? Ăsta iar e un cuvânt din ăla naşpa, pe care mereu îl uit, dar dacă vreau să-mi vină brusc în minte, mă gândesc la 007. 007 este un agent secret beton, am şapte DVD-uri cu el şi în fiecare din ele face maioneză din duşmani. Când se enervează ăsta, aleluia! Păi dac-aş avea şi eu o maşină ca a lui, nu mi-ar mai trebui nimic, nici măcar trotineta.
Deci nu trebuie decât să mă gândesc la James Bond, că pe loc îmi şi amintesc: aha! Orizond. Căci astea două cuvinte se potrivesc fain de tot în coadă.

Şi după ce mi-a explicat mama ce-i orizondul, am întrebat-o când ne ducem şi noi doi acolo, dar mama mi-a răspuns că asta nu se poate.
– Okay, o să mă duc seară de seară la culcare când vrei tu şi chiar mai devreme şi-o să dorm, dacă vrei tu, şi în fiecare după-masă. Şi-o să mă curăţ pe dinţi de douăzeci şi două de ori pe zi, am promis eu pe loc.
Dar mama a început să râdă, hahaha, şi m-a mângâiat pe cap şi-a spus că orizondul în realitate nici nu există.
– Asta numai aşa ni se pare nouă, Baltazar, că pământul şi cerul se întâlnesc undeva, spuse ea, dar în realitate nu se întâlnesc deloc.

Păi sigur! Întâi orizondul există şi, după aia, dintr-o dată, adio!, se evaporează, numai ca să nu-mi facă mama mie pe plac şi să meargă cu mine acolo.
Dacă aşa stă treaba, mă pot descurca şi singur, mi-am spus, şi după aia m-am dus repede la Ben acasă şi i-am spus şi lui care-i chestia cu orizondul şi atunci pe loc a avut şi el poftă să meargă acolo. Aşa că am plecat împreună. La Ben orizondul se găseşte în spatele blocului, pentru că de la ferestrele din faţă nu se văd decât nişte ziduri mâzgălite. Pe un zid scrie „Baltazar e un bou”, şi eu sunt complet de acord, căci e vorba, sunt convins, de alt Baltazar, nu de mine.
– Mergem la orizond pe jos sau luăm tramvaiul? m-a întrebat Ben şi eu am răspuns luăm tramvaiul, băi prostule! Tu nu vezi că orizondu-i la dracu-n praznic?

Tramvaiul era plin, plin, plin, plin, aşa că nu numai cei bătrâni, ci chiar şi mulţi copii au trebuit să stea în picioare. De exemplu, Ben şi eu.
Am călătorit noi ce-am călătorit şi ne-am tot uitat cu mare atenţie pe geam, dacă nu cumva am ajuns, dar din păcate, n-a fost cazul. După aia s-au eliberat dintr-o dată două locuri şi eu şi Ben, pac!, ne-am aşezat. Dar scaunele în tramvai sunt atât de naşpa, că nici măcar nu poţi să te dai huţa cu ele, aşa că după aia ne-am sculat şi atunci două femei cu baston s-au aşezat pe locurile noastre spunând, uite, în sfârşit, doi copii bine crescuţi, mulţumesc, puştilor!

După aceea s-a urcat brusc controlorul şi a spus vă rugăm să prezentaţi biletele la control! Pai eu când călătoresc cu tramvaiul, cumpără totdeauna mama sau tata un bilet pentru mine, dar ei nu erau de data asta acolo, aşa că am tot scotocit după bilet prin buzunare şi-am tot scotocit, dar bilet ioc. N-am găsit nici măcar un capăt de aţă, şi Ben la fel.
– Băi, frate, a spus controlorul, voi unde vreţi s-ajungeţi, dacă deja de-acu călătoriţi la negru?
– La orizond, am spus eu, şi toţi în tramvai au murit de râs, cred că nu erau întregi la bilă.
Şi controlorul era cel mai ţăcănit dintre toţi, s-a schimbat brusc la faţă şi a început să urle fără niciun motiv, băi mucoşilor, voi faceţi mişto de mine?! Şi la următoarea staţie a trebuit să coborâm împreună, adică numai eu cu Ben, controlorul nu, că ăştia n-au treabă, pot călători gratis.

Şi cum stăteam noi acuma pe-afară, ne-am tot uitat prin jur şi ne-am mai învârtit de colo-colo, dar orizond ioc! Peste tot numai bloc lângă bloc lângă bloc lângă bloc lângă bloc, şi-n blocul de lângă noi erau nişte oameni pe un balcon şi pe alt balcon şi pe încă unul şi unii răcneau cât îi ţinea gura şi-o ascultau pe Lady Gaga.
– Ştii ce, bă? ţipă Ben, ca să-l pot auzi. Eu am impresia că am luat tramvaiul în direcţia greşită.
– Pe naiba, am spus eu, doar am fost tot timpul foarte atenţi la drum.
– Asta aşa-i, a spus Ben. Înseamnă că tramvaiul a cotit-o cândva brusc şi noi nu ne-am dat seama pentru că tocmai stăteam de vorbă cu controlorul. Şi uite-aşa am ajuns noi aici.

Habar n-aveam unde suntem şi-a început să ne cam ia cu frică printre străini, că tramvaiul tot mersese cu noi, cel puţin două sau trei staţii. Am stat noi şi ne-am tot chinuit mintea ce am putea face.
– Păi, ştii ce? i-am zis lui Ben, ne întoarcem la tine acasă şi căutăm în altă zi orizondul, poate găsim şi o hartă până atunci. Ben a fost imediat de-acord cu mine, nasol că nu prea ştia unde locuieşte. Dar asta n-a recunoscut-o imediat, ci numai atunci când a început să plângă. Smiorcăia de ţi se rupea inima şi mi s-a făcut aşa de milă de el, că am început şi eu să plâng.

Şi brusc a apărut o femeie cu un bebeluş în braţe, care trăgea după ea un cărucior cu trei roţi în loc de patru. Ne-a întrebat, ce-i cu voi, măi băieţi, cum vă cheamă? Voi unde locuiţi?
La prima întrebare am ştiut sa răspundem, la a doua nu.
– Dar poate ştiţi pe dinafară ce număr de telefon aveţi acasă, zise femeia.
Dar nici Ben, nici eu habar n-aveam ce numere de telefon aveam acasă. Însă, din fericire, ştiam eu numărul de telefon al lui Ben şi Ben ştia numărul meu. Normal, că ne sunam de zece ori zilnic unul pe altul, dacă nu ne bătuserăm chiar înainte.
Atunci femeia şi-a scos celularul. Ştiţi unde-l ţinea? În căruciorul cu trei roţi, lângă roata a patra de la cărucior, dar nu cred că era celularul bebeluşului. Cum să telefoneze ăla cu el, dacă nu ştia să vorbească? Dar când a văzut bebeluşul că mama lui telefonează, a început să urle. Naiba ştie, poate că totuşi era celularul lui şi nu voia ca mama lui să-l folosească. Eu n-am celular, dar îl primesc pe-al lui tata când mă fac mare. Şi n-o să-l sun niciodată, ca să nu mă certe.
Şi mama bebeluşului l-a sunat pe tata lui Ben şi el a întrebat unde suntem. Păi tocmai asta era problema, de unde să ştim noi, dar femeia i-a explicat exact unde.
Pe urmă am mai aşteptat noi puţintel şi tata lui Ben a apărut cu maşina în trombă şi-a sărit ca James Bond din ea, dar nu s-a uitat zâmbind ca ăla. Ba, din contră, se uita la noi de parcă era un balaur fioros. Ce dracu’ căutam noi acolo, a vrut să ştie. Şi femeii cu bebeluşul i-a mulţumit din suflet, dar pe noi ne-a făcut cu ou şi cu oţet, o luase razna. Ce-i bă, ţipa, sunteţi muţi, ori ce-i? De ce nu răspundeţi?
„Păi, ne-am rătăcit!”, am zis noi şi restul poveştii nu l-am mai povestit. Ce să-i spui omului, că tot n-ar fi priceput o iotă. Precis c-ar fi zis ca mama, că orizondul nici nu există. Aşa-i cu ăştia mari, dacă tu zici una, ei zic alta. N-au habar de nimic, dar urlă. E superfain când nu le aud vocea. De-aia când primesc celularul lui tata, n-o să-l sun niciodată. Sper numai să nu-l piardă. Şi când mă mai duc o dată la orizond cu Ben, n-o să fie nicio problemă. O să ne interesăm de adresa exactă şi poate că plecăm cu avionul.

(Proză apărută iniţial în „România literară” nr. 7/2011)

Traducere din limba germană de Jan Cornelius

Din volumul „Ein Cowboy namens Balthasar” de Jan Cornelius,  Gebundene Ausgabe, 1991

Parteneriat media


Despre autor

Jan Cornelius

Jan Cornelius

Jan Cornelius, scriitor de limbă germană originar din România, traducător şi publicist, s-a născut în 1950, la Reşiţa. A studiat franceza şi engleza la universităţile din Timişoara, Düsseldorf şi Stirling (Scoţia). După ce a părăsit România în 1977, s-a stabilit la Düsseldorf, unde a lucrat câţiva ani ca profesor de liceu. A publicat în Germania numeroase cărţi de proză satirică, volume pentru copii, poezii, eseuri despre literatura modernă. A colaborat la reviste satirice germane şi elveţiene şi a scris comentarii despre cultura modernă şi piese radiofonice pentru posturile de radio naţionale din Germania şi Elveţia. În România, a publicat comentarii despre literatură în „Observator cultural”, „Dilema veche” şi „România literară”. A tradus în limba germană şi a prezentat în lecturi publice diverşi scriitori români contemporani, printre aceştia numărându-se Dan Lungu şi Matei Vişniec. În 2017, publică la Editura Humanitas volumul „Eu, Dracula și John Lennon. Povestirile unui trăitor și uluit observator în România comunistă și în mirificul Occident”.

Scrie un comentariu