Cartea săptămânii Restituiri

Radu R. Șerban – un trubadur optzecist

În 1985, la Cartea Românească, tânărul anglist Radu R. Șerban debuta cu volumul de poezie „Troienii”, un volum atipic în peisajul literar al vremii. Poeții importanți ai anilor ’80, să nu uităm, s-au format în mare parte în Cenaclul de Luni (1977-1983), condus de Nicolae Manolescu. „Lunediștii”, cum au fost numiți, aduceau un suflu nou în poezie, de inspirație americană (și nu numai), ceea ce însemna o schimbare totală a paradigmei poetice a acelei perioade. În timpul Cenaclului de Luni au apărut două antologii cu poemele acestor tineri revoltați: „Aer cu diamante” (Editura Litera, 1982, antologie care conținea poeme de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan) și „Cinci” (Editura Litera, 1982, antologie cu poeme semnate de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina). În afară de Traian T. Coșovei  sau de Mircea Cărtărescu, niciunul dintre poeții enumerați mai sus nu a publicat în anii ’80 mai mult de două volume, dacă au reușit și această performanță.

 

Pe scurt, acesta era contextul literar în care își făcea apariția, timid, Radu R. Șerban, un poet straniu, singuratic, lipsit de prezența încurajatoare a unor camarazi însoțitori. Destinul nu a fost nici el de partea poetului, care a publicat, înainte de moartea sa timpurie din 1991, la numai 38 de ani, un singur volum: „Lumina și uitarea” (Cartea Românească, 1989). În 2006, la Editura Paralela 45, sub îngrijirea Monicăi Pillat, a apărut antologia „Înmiresmatele prăpăstii”, alcătuită din trei cicluri poetice: „Troienii”, „Lumina și uitarea” și „Măștile de sticlă” (postume). Și de această dată, poezia lui Radu R. Șerban a trecut neobservată. Iată că, în 2018, la Editura Baroque Books & Arts, a apărut cea de a doua antologie (o reluare, în mare parte, a antologiei din 2006) a poeziei lui Radu R. Șerban, „Puterea neștiută. Opera poetică 1985-1991”, îngrijită de Monica Pillat și cu un consistent studiu introductiv semnat de Valeriu Stoica, prieten din tinerețe al poetului. Antologia mai cuprinde și evocări semnate de Domnica Șerban (soţia poetului) și Ioana Ieronim. Trebuie spus că antologia din 2018 apare în excelente condiţii grafice, așa cum ne-a obișnuit, prin cărțile sale, Editura Baroque Books & Arts.

Alcătuită, ca și ediția din 2006, din trei părți („Troienii”, „Lumina și uitarea” și „Măștile de sticlă”, având în plus câteva poeme inedite și câteva poeme traduse în engleză de Gabriela Dragnea-Horvath), antologia din 2018 dă seama de puterea incontestabilă a poeziei lui Radu R. Șerban, înrudită, cel puțin la începuturi, cu poezia celor doi trubaduri ai literaturii române: Radu Stanca și Ștefan Augustin Doinaș. Gravă, abisală, manieristă, barocă, cu o geometrie impecabilă a versului, poezia lui Radu R. Șerban se îndepărtează, în aparență, foarte mult de poezia practicată de optzeciști. Cu toate acestea, s-ar putea să aibă mai multe în comun cu ea decât pare la o primă vedere, și aici mă refer, de exemplu, la Ion Stratan, abscons și hermetic nu numai în fazele lui târzii, sau la Nichita Danilov, cel din „Câmp negru”(1982) sau cel din „Arlechini la marginea câmpului” (volum apărut în 1985, în același an, iată, cu „Troienii”).

Încă din primul poem al primului volum semnat de Radu R. Șerban – e vorba de volumul „Troienii” și de poemul „Problema leului în peisagistică” –, apar, clar conturate, sub formă de ars poetica, elementele unui univers poetic de care Radu R. Șerban nu se va dezice până la ultimele sale versuri. Iată câteva: atenția aproape maniacală la spectacolul naturii, la metamorfozele lui, mirarea în fața acestui spectacol uimitor și înspăimântător, atmosfera de vis, personajele stranii din alte epoci și lumi, obsesia morții. „Un maestru francez de acum două veacuri” refuză să picteze un peisaj pentru că toate elementele naturii par mult prea adevărate și îi distrag atenția de la întreg. Neputința maestrului este, în fond, neputința eului poetic de a surprinde cu adevărat natura lucrurilor, de a sonda realitatea aflată dincolo de acestea, o realitate de pe care numai moartea poate smulge vălurile acoperitoare. Inițierea în moarte, în realitatea ultimă, se produce sub formă de spectacol, un spectacol în care cititorul este implicat prin adresarea directă: „Maestre, maestre, cumplită-i greșala,/ Căci, iată, se află aici niște oameni,/ Ce vor să-ți arate în mijlocul pieței centrale/ Un lucru ce seamănă mult cu o gură de leu./ «Ce e aceasta, întrebi, eu nicicând/ Nu am pictat un asemenea lucru nicicând.»// «Du-te și vezi!» te îndeamnă unul/ Cu un zâmbet cu totul aparte,/ De parcă ar fi vrut să însemne,/ Să scrie ceva ce s-a și petrecut./ Iar când îți rotești privirea atent/ În interiorul gurii de leu,/ Neaflând, cu uimire, decât cerul albastru și norii,/ Falca de sus cade cu zgomot metalic.”

„Dimineața, în biroul directorului” este un alt poem care atrage atenția cititorului. Universul banal, cotidian se multiplică, într-o continuă mișcare de perpetuum mobile. În mijlocul acestui proces, apare Directorul, personaj kafkian, care, la rândul lui, se multiplică la infinit, conținând în el însuși aceeași lume, același oraș, cu același tramvai, cu aceiași copaci, cu același birou. Imposibilitatea de a evada din acest univers tern și reprodus la infinit este un sentiment pe care probabil l-au trăit foarte mulți în perioada comunistă, așa cum l-a trăit, în acele timpuri, însuși poetul nostru: „Căci noi vedem cum toate-aceste trupuri/ Ce le-am privit se-adună-ntr-unul singur/ Și încercând, bezmetice, să intre/ Doar într-o haină, haina nu le-ncape/ Și atuncea sar toți nasturii (cei doi)/ Și haina dezvelește pieptul vast/ În care-i un oraș precum al nostru/ Și-un alt tramvai, și-un alt birou, și-un alt/ Director, ce în pieptu-i găzduiește/ Oraș, tramvai, birou și chiar director/ A cărui haină e la fel, deschisă/ Până-ntr-un punct cu mult prea mic, în care/ Nu poți să dibui ce se mai găsește…/ O mână dacă-ntinzi pătrunzi în primul/ Oraș și în biroul său, apoi/ În alte câteva orașe intri/ Ce-s bine cuibărite unu-ntr-altul.”

Printre elementele definitorii ale poeziei lui Radu R. Șerban am enumerat mai sus și motivul morții. Insidioasă, moartea pare a fi, direct sau indirect, protagonistă în mai toate poemele acestui trubadur singuratic. Proximitatea ei este ceva natural, inevitabil, iar, din când în când, este îndulcită prin asocierea cu elemente familiare (pasul iubitei, de exemplu), așa cum se întâmplă în poemul „Despre moarte”, unde apar dacă nu unele dintre cele mai interesante versuri din poezia lui Radu R. Șerban, atunci în mod sigur unele dintre cele mai emoționante: „Când… vezi?… când mai la toți ne piere glasul/ Și se-nfiripă din păreri de rău/ Un țărm pe care, imitându-ți pasul,/ Va merge moartea, dar cu mersul tău…” sau „Moartea o porți ca o brățară veche/ La brațul rău, sau chiar la celălalt.”

Moartea nu înseamnă mântuire, ci o dezvăluire treptată a unui adevăr cu iz gnostic. Dumnezeu pare absent – exilat chiar de propria sa creație, omul –  din lumea aflată într-o continuă metamorfoză. Imaginarul creștin, la Radu R. Șerban, pare derivat mai degrabă din cel dantesc, fără bolgii, dar în care călăuza feminină, Beatrice (sau, de ce nu?, Isis cea gnostică, cea acoperită de văluri), nu îl abandonează pe cel rătăcit și înspăimântat: „Suntem în aerul și pământul acesta legați/ și spre cer ori spre iad nu-i nicio singură treaptă,/ și în pădurea cu diavoli nu se poate/ face un pas./ Iubito, mi-ai adus pasărea fără glas,/ icoana cu Dumnezeu ca balaur/ de Sfântul Gheorghe ucis!/ Acestea sunt cele ce mi-ai promis/ spunându-mi că sub alt chip ai să vii?/ Dar acum, acum plângi, minunato,/ sfâșie-ți vălurile tu, cea nevrednic iubită,/ tu, care ai râs și te-ai rugat printre cei vii/ căci în ceruri, deasupră-ne, iat-o/ imaculată, nemărginită, prima copită/ ce ne va lovi/ ca o stea la miezul nopții ivită,/ prima copită/ ce ne va lovi.” („Cursa de cai”)

Ar mai fi foarte multe de spus despre poezia lui Radu R. Șerban, dar mă opresc totuşi aici. Anglist, pasionat de poezia lui William Blake sau de prozele lui Lewis Carroll, traducător în „premieră” – la revista „Secolul 20”, unde a fost colaborator , iar mai apoi redactor  –  al unor autori ca William Golding, John Barth (din care a tradus romanul „Varieteu pe apă”), Vladimir Nabokov și Thomas Pynchon, Radu R. Șerban nu a scăpat Zeitgeist-ului optzecist. Într-adevăr, poezia sa este o contrapondere la cea scrisă de optzeciști, dar, în același timp, o și completează, mizând nu de puține ori pe un tip de discurs colocvial (adresare directă, folosirea persoanei întâi plural, așa cum mai întâlnim în poezia lui Mircea Ivănescu, unul dintre maeștrii poeților optzeciști și cu care poezia lui Radu R. Șerban are multe în comun, așa cum are și cu poeziile unor Virgil Mazilescu sau Daniel Turcea) sau descriind același tip de angoasă existențială atât de familiară poeților care au debutat în anii ’80 ai secolului trecut.

Radu R. Șerban, „Puterea neştiută. Opera poetică 1985-1991”, prefaţă şi îngrijire de ediţie de Monica Pillat, studiu introductiv de Valeriu Stoica, repere bio-bibliografice, amintiri de Domnica Şerban, evocare de Ioana Ieronim, Editura Baroque Books & Arts, București, 2018, 248 p.

 

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu