Literatura la feminin Atelier

Răţuşca cea urâtă

Povestea  Baśkăi,
33 de ani, jurnalistă, succes după succes, chiar dacă numai în presa locală, cuplată cu același tip de ani de zile, locuință proprie, mașină, fără copii, fiindcă în viața Baśkăi nu-i trebuie așa ceva și nu vede nimic rău în asta, măcar că toţi o-nghesuie cu-ntrebările – pe când bebe? pe când nunta? pe când și în ce fel Suedia? – când o fi să fie, răspunde Baśka şi o doare-n cot, că doar a trecut prin prea multe în viață ca să-i mai pese de clevetirile oamenilor.

Titlu: Răţuşca cea urâtă
Sau despre faptul că lumea nu este destul  de agreabilă, iar oamenii răi există cu adevărat, dar aceasta se poate schimba, chiar dacă nu depinde prea mult de noi, ci în mult mai mare măsură de frumusețe.

Ziceți că aţi mai auzit de acest titlu? Uneori, viața arată ca un basm și nu există argumente care să susţină contrariul. Dacă oamenii ar ști că totul se poate schimba ca într-o poveste, cu ajutorul baghetei magice,  le-ar fi mai uşor să suporte umilințele. Și, de obicei, ei îşi imaginează că lucrurile sunt așa cum sunt și că numai o carieră în mass-media le poate schimba, dar cum să faci  carieră în mass-media dacă nici pe timpul școlii nu te-ai descurcat? În orice caz, aceasta era situația Alei, eroina mea, căreia nu-i intra în cap că ar fi posibil să devină cu totul alta decât era înainte. Dar să le luăm pe rând. Nu vreau să vă plictisesc cu destinul dificil al Alei, așa că voi spune totul pe scurt: tatăl ei și-a abandonat familia atunci când s-a dovedit că mama suferea de  schizofrenie. Trecea prin stări psihologice variate, precum halucinații sau mania persecuției, adesea o lua de mânuță pe micuța Ala și se ascundeau sub un pod, undeva în pădure, într-o casă abandonată, rătăceau, flămânde și murdare, pentru a scăpa de presupușii urmăritori. Tatăl refuza să ia parte la toate acestea, astfel încât Ala colinda ascunzătorile însoțită numai de mama sa. Dar, cu timpul, pe mamă au părăsit-o puterile, nu mai era în stare să fugă, acoperea ferestrele cu perdele și rămânea acolo săptămâni întregi împreună cu Ala. Trebuia să fie liniște, foarte multă liniște, pentru ca nimeni să nu-și dea seama că se aflau în casă. Ala se obișnuise cu această viață printre „prigonitori”, astfel încât, atunci când mama a fost transportată la spital, întrucât vecinii, cărora li se atribuise și lor rolul de prigonitori, au intervenit în cele din urmă, deși fără prea multă tragere de inimă, întrucât fiecare familie are dreptul la viață privată, iar acest drept este cu atât mai solid, cu cât ceea ce se întâmplă acolo este mai problematic, motiv din care pe nimeni nu încântă ideea de a se amesteca în treburile familiei respective,  totuși, în cele din urmă, vecinii au sesizat poliția, reclamând duhoarea insuportabilă pe care o emana apartamentul cu pricina și a cărei sursă ar fi putut fi niște cadavre, căci nu se observa nicio mișcare acolo, ce-i drept, nu era treaba lor să se amestece în problemele altora, dar duhoarea aceea apăruse și ajungea până la ei, astfel încât cazul devenise deja unul public și că așa nu mai mergea, așa încât, atunci când pe mamă o internaseră în spital, Ala a ajuns la orfelinat și nu a fost câtuși de puțin surprinsă de faptul că lumea nu era deloc prietenoasă, întrucât copilului din ea îi era clar că mama avusese dreptate în tot ce spusese. Și aceasta în ciuda faptului că Ala era roșcată, slabă, pistruiată și foarte înaltă pentru vârsta ei, cunoașteți genul – cu brațe și picioare lungi, umeri cocoșați din cauza lipsei de masă musculară solidă – pe scurt, rățușca cea urâtă expusă ridicolului și bătăilor de joc. Ala știa că așa trebuia să fie, așa că nu se plângea, nu protesta, aștepta  întoarcerea mamei pentru a putea fugi din nou împreună. Dar, cum mama nu se întorcea, iar Ala avea deja fuga în sânge, a început să fugă pe cont propriu. Poliție, misiuni de căutare, anunțuri la televizor – până la urmă, o găseau întotdeauna și era nevoită să se întoarcă, să suporte din nou bășcălia, bătaia de joc și înțepăturile celor de la școală, fiindcă nu era în stare să se concentreze suficient pentru a  învăța. Şi în fond, de ce s-ar fi concentrat, când, într-un final, scopul ei era și rămânea evadarea. Măcar de n-ar fi fost atât de urâtă, și slăbănoagă, și roșcovană – poate că i-ar fi fost mai ușor, dar aşa, nimeni nu rata ocazia de a o şicana în mod repetat, de a o trage de păr, de a o înţepa la propriu sau la figurat, copiii sunt la fel de cruzi ca şi adulții, dar adulții, precum se ştie,  au drepturile și posibilitățile, astfel încât profesorii și institutorii şi-au făcut şi ei din Ala o permanentă ţintă a ironiilor, întrucât ea nu se pricepea să se apere, în schimb se milogea. În fond, nu-s așa de pocită, se gândea Ala, dar era conștientă că părul roșu și constituția ei slăbănoagă reprezentau probleme de nerezolvat, fiindcă semăna cu maică-sa ca două picături de apă. Dar, în cele din urmă, mama a părăsit spitalul și a venit Ala, deocamdată doar în vizită, fiindcă n-o putea lua de acolo așa, de capul ei, stăteau în cale numeroase proceduri de neclintit, mult mai importante decât dragostea și dorul de copii, iar, pe de altă parte, mama nici nu știa dacă era suficient de sănătoasă și dacă nu exista în orice moment posibilitatea unei recidive. Iar mama a venit la orfelinat într-o rochie verde, elegantă, în fond, înainte de a se îmbolnăvi, fusese manechin,  dar Ala nu-și mai amintea de asta, mai degrabă mama, dar nici ea nu se gândea prea des la perioada aceea care de dinaintea apariției prigonitorilor. Dar, așa cum venise îmbrăcată, au remarcat-o imediat cu toții – acel pas de manechin obișnuit să apară în spectacole, picioarele, figura – iar doamna de la secretariat a fost prima care a oftat cu admirație și cu durere la gândul că Domnul își împărțise darurile în mod atât de inechitabil, căci  ea, care mergea în fiecare duminică la biserică, avea parte de picioare atât de scurte, apoi institutorii, cărora peisajul le tăiase respirația, însă mama Alei nu pricepea ce se întâmplă, chiar dacă și pe stradă se reacționa în mod asemănător la apariția ei, sau tocmai de aceea, și tocmai din acest motiv nu se putea desfășura, nu putea merge pe bulevard ca la spectacol, fiindcă toată lumea s-ar fi chiombit la ea, dar ea era obișnuită cu asta, i se părea normal, ca atare se și mișca așa cum i se părea normal, fluturându-și cu nonşalanţă geanta, aceeași pe care o purtase atunci când o zărise prima dată tatăl Alei, un om de afaceri căsătorit și cu doi copii, care se îndrăgostise de ea, sau cel puțin se hotărâse să o cucerească, divorțase de nevastă, întrucât, în afara căsătoriei, mama Alei nu vedea nicio perspectivă, iar omul se înfruntase din plin din această fericire până la declanșarea bolii, după care s-a întors la prima soție, pentru că, în fond, poți să o iei de la început de multe ori şi să perseverezi în propriile realizări. Dacă ar fi văzut-o din nou acum, poate că ar fi simțit același lucru, pentru că spitalul, mediu care în general dăunează frumuseții, nu avea același efect și în asupra mamei Alei, așa-s unele femei, frumoase și pe soare, și pe  ploaie, dar fostul soț nu a văzut-o, fiindcă se ținea cât mai departe de ea, ca să nu aibă probleme, în schimb elevele și elevii se chiombeau fără rușine, plescăiau de plăcere, fluierau, își dădeau coate și comentau că venise în vizită Miss Polonia, fiindcă nu mai văzuseră o asemenea splendoare.

– Vreau să vorbesc cu Ala, sunt mama ei, a zis mama Alei în momentul când, în sfârșit, a reușit să dea peste una dintre educatoare. Iar aceasta s-a mirat până peste poate că femeia aceea superbă era mamă, mama cuiva și încă a cui? – a uneia ca Ala, nu, era imposibil, era o greșeală la mijloc, nu se putea ca o asemenea mamă să aibă o asemenea căzătură de fiică, asta nu. Dar în momentul în care Ala și mama sa s-au aflat laolaltă, îmbrățișându-se, în clipa când această scenă emoționantă a stors lacrimi din ochii unora dintre copiii prezenți, care făceau pe durii, dar de pretins se pot pretinde multe, lacrimi care apoi, în ciuda tuturor precauțiilor și a rușinii inerente, s-au scurs în jos pe obrajii și pe bărbii, au curs chiar mult mai multe decât ar fi fost de așteptat, fie ele și șterse cu mânecile murdare ale tricourilor.  În fond, cine s-ar fi gândit că tocmai căcăcioasa aia de Ala-bala-ia-mi-în-mână-socoteala ar fi putut deveni izvorul unor asemenea emoții și  proveni dintr-o asemenea mamă, despre care, apropo, vorbea numai ca despre o bețivă bătrână și împuțită dar care arăta mai ceva decât tipele din filme și, pe deasupra, mai avea și un glas argintiu ca un clinchet de clopoței de sanie de Crăciun, făgăduind parcă deslușirea tainelor nebănuite ale nașterii Mântuitorului?  Şi de-abia atunci, când Ala s-a aflat lângă mama ei, a realizat educatoarea că cele două semănau ca niște picături de apă și că poate și fiica avea să fie frumoasă, ceea ce până atunci nu intuiseră, înșelați fiind de roșul părului și de lungimea membrelor care parcă își strigau neîndemânarea și teama de a nu se împiedica unul de celălalt.

– Mergi până la capăt! – strigă MacGăurica în ritmul cunoscut tuturor, întrucât, dacă un strigăt a avut succes o dată, atunci va fi repetat cu siguranță, dar din nefericire nu și cu intuirea sensului inițial, fiindcă toți cei care au ascultat  povestea aia care începe așa de nașpa, dar din  titlu e clar că se termină mișto, așa că de ce dracu’ vă băgați peste om, protestează participanții, lasă-l în pace să vorbească-n legea lui, că le zice bine, pe deasupra mai bagă și regizoarea vreo două de dulce, MacGăurica s-a urzicat, în fond, ea e tartor-șef peste formula asta erotică de program, dacă-i vorba, ar putea să stea și să se scobească printre dinți ca un Ciucălău. Iar nea Ciucălău stă și se scobește mulțumit că nu e el ăl de s-a luat în gură aiurea, că doar el e d-ăla de simte ce vrea lumea să vadă la teveu, și uite c-a demonstrat înc-o dată chestia asta. MacGăurica tace sictirită, în schimb Baśka se afirmă:

– Auzi, MacGăurico, da, merg pân’ la capăt, o să viu c-o poveste reală de ne duce un-doi și pe scurtătură în pat la marele don’ regizor. Da’ tre’ s-o iau rând pe rând, altfel povestea n-o să iasă aia de vreau s-o zic și io exact p-aia vreau s-o zic, tu, că-i din viața aia reală, aia de zici câteodată că-i poveste.

MacGăurica nu bleștește nimic, lasă-i să facă ce vor, ea se spală pe mâini, oricum n-o să mai facă ea mulți purici pe-aici. Iar Baśka turuie, că oricum nu mai are cine-o opri.

Baśka. Continuare:

Procedurile odată îndeplinite, Ala s-a întors acasă. Mama a fost sănătoasă, dar, după îndeplinirea formalităților, n-a mai ieșt din casă, s-a prăbușit în sine și nu a mai manifestat interes față de lumea din jur. Acum Ala trebuia să aibă grijă de amândouă. Banii din pensie de-abia le ajungeau. De când fata ajunsese la orfelinat, tatăl nu le mai plătea pensia alimentară, fiindcă, dacă plătește statul, de ce să plătească și el, iar despre întoarcerea soției și a Alei habar n-avea și, chiar dacă ar fi avut, tot n-avea de gând să se bage, fiindcă acum nu intenționa să intervină, pentru că acum pentru el începuse o viață nouă, chiar dacă în fond era cea veche. Așadar, Ala trebuia să se îngrijească de toate, să-și hrănească mama când aceasta nu voia să mănânce, să facă cumpărăturile, să  gătească, să spele – destinul normal al unei femei, numai că Ala era încă un copil. De învățătură nu prea avea timp, iar profesoarele nu făceau economie de aforisme școlare clasice de tip „mare cât malaca și proastă ca vaca” sau „lenea stă pe canapea, migdale din cer ar vrea” – totul, desigur, în scopuri pedagogice. Dar aceste metode nu au ajutat în niciun fel, pentru că nu la migdale îi stătea Alei capul, ci la prânzul pe care nu avea din ce să-l pregătească, fiindcă banii se terminaseră, iar ea și mama ei nu mai mâncaseră nimic de două zile. Și de fiecare dată Ala a găsit o soluție, pentru că nu avea de ales. Iar mama ei se plângea că mâncarea nu era  bună și că de ce nu îi făcuse cotlet de porc. Mama era ca un copil și de aceea Ala s-a maturizat repede. Până când, într-o zi, stând în fața oglinzii, a constatat că se transformase în mama. Mama aceea, manechin după care toată lumea întorcea capul. Și alții observaseră  destul de timpuriu chestia asta, deși unii manifestau anumite reticențe.

– Ai văzut ce frumoasă s-a făcut Ala? – a întrebat-o profa de mate pe profa de polonă.

– Chiar dacă, tot n-o să iasă nimic din ea, a răspuns profa de polonă, chiar dacă gândea în mod asemănător, dar nu avea de gând să le împărtășească și altora chestia asta. Pentru că era nedrept ca o asemenea fătuță toantă, care  pe deasupra nu citea nimic din lecturile obligatorii, să arate mai bine decât decât propria ei fiică, mai ales că învăța în aceeași clasă. Și, cum pe mama Alei nu o văzuseră niciodată la școală, nu aveau idee de unde ar putea proveni frumusețea fetei și pe ce drumuri ar fi putut să o ducă.  Fetele aveau și ele ochi pentru Ala, iar dacă o parte dintre ele o detestau încă și mai mult decât înainte, o altă parte deveniseră brusc interesate în a se împrieteni cu ea, în a o invita la ele acasă, întrucât în compania unei asemenea frumuseți ar fi putut și ele să trezească interesul băieților. Iar pe băieți îi înnebunise. Toți încercau să o agațe pe Ala sau cel puțin întorceau capul după ea sau stăteau noaptea și se gândeau – oare cum de că aveau în școală o fată care arăta ca Julia Roberts și alte chestii din astea. Și era o atmosferă de viespar în jurul Alei: trecătorii se holbau la ea pe stradă,  vecinele bârfeau că cele mai frumoase flori cresc în mlaștini și că deja îi citeau în ochi simptomele nebuniei, vecinii lascivi încercau să intre în vorbă cu ea, dar Ala nu vedea nimic din ceea ce se întâmpla, fiindcă o preocupau numai cârnații pe care trebuia să-i gătească și mâncarea pentru mâine, pentru că mama nu accepta să mănânce același lucru două zile la rând. Provenea dintr-o lume mai bună pe care Ala nu și-o amintea și în care mama se cufundase ca într-un refugiu sigur îndată ce rupsese relația cu realitatea. Însă chiar și ea remarcase schimbarea petrecută cu Ala.

– Arăți ca mine – a spus ea într-o zi, privind la fiica ei cu atenție, deși de obicei se mărginea la o privire fugară sau la o atingere superficială. – Cel mai probabil, asta nu-ți va aduce fericire.

Traducere de Mircea Dan Duță

Parteneriat media


Despre autor

Hanna Samson

Hanna Samson

Scriitoare și psihoterapeută din Polonia, autoare a nouă romane, printre care „Zimno mi, mama” („Mamă, mi-e frig”), „Pulapka na motyla” („Capcană de fluturi”), „Milość. Reaktywacja” („Dragoste. Reactivare”), „Wojna zensko-meska i przeciwko swiatu” („Războiul femeie-bărbat și împotriva lumii”, „Zycie po meźczyźnie” („Viața povestită de un bărbat”), Patyk („Un băț”), numeroase povestiri și piese de teatru. Opera sa a fost tradusă în sârbă, germană și vietnameză.

Scrie un comentariu