Atelier Literatura la feminin

Ready Made

Semăn din ce în ce mai mult cu mama. Aceleaşi ticuri, aceleaşi dileme, aceleaşi preocupări. Ieri, când mă întorceam de la serviciu, cu plasa de cumpărături grea, că doar e spre final de săptămână, m-am zărit în vitrina unui Beauty Salon de pe Ştefan cel Mare. Spatele uşor curbat, părul neîngrijit, aerul dezamăgit-resemnat, carnaţia supraponderală, mersul ezitant, puţin grăbit. Spre ce? Mereu mă grăbesc, ca şi ea, mereu am impresia că sunt în urmă cu proiectele, cu treburile. Nu e bună graba asta. Ea s-a grăbit să şi moară, parcă la timp, când terminase cu toate, să nu mai încurce, poate nu mai avea energie pentru altele. Undeva, în adânc, eu sunt leneşă, făptura mea tinde spre nemişcare, interiorul meu e hieratic perioade lungi. Partea cealaltă, nerăbdătoare, temătoare, mă târăşte zilnic în acţiune, mă prelungeşte obositor şi frustrant în viaţă. De multe ori inutil. Azi m-am decis să nu mai fac nimic, să stau şi să mă gândesc. Şi m-am trezit că, la fel ca mama, beau cafeaua de după-amiază şi fac planuri pentru mâine. Tresar. Mă privesc cu atenţie: şi mâinile mele seamănă incredibil de mult cu ale ei. Pielea arsă de soare şi chinuită de detergenţi, venele în relief, verigheta înţepenită pe deget, la mâna stângă, unghiile retezate scurt. Cu toate acestea, un aspect pufos, calin, confiant. Mâini care iubesc şi îngrijesc. Abia acum mi le amintesc, abia acum le văd cu adevărat. Nici nu ştiu când mă uitam la mâinile ei. Când bea cafeaua. Când făcea cozonaci.

Azi stau, aşadar. Ceaşca mea are un desen stilizat. Îmi plăceau ale ei, cu flori. De preferinţă roşii. Întorc ceaşca. Avea o mişcare circulară a încheieturii, zaţul se prelingea pe margini, desenând şanţuri mici de caimac, drumuri, promiţând fericiri sau anticipând certuri, necazuri. Drum de seară cu noroc. Un bărbat cu spatele întors, nu e de bine, Nuţa, nu e de bine. Aaa… uite ce floare, te aşteaptă mare bucurie. Pune degetul aici, spre toartă, să vedem… Prietena ei din tinereţe, Simona, îi ghicea în cafea. Veneau mai devreme de la serviciu, fumau, beau cafea şi apoi întorceau ceştile. Le priveam din pragul bucătăriei, apoi plecam să-mi fac temele, în cap cu imaginea unghiilor lungi şi roşii ale Simonei. Mereu avea pe câte cineva care îi ghicea. Târziu, la ţară, o mătuşă.  Îi spunea despre mine, care plecasem de acasă. O să fie bine, o să vezi, o să se mărite, o să aibă bani. Ghicea în bobi. Aşa să fie, mamă Lină, dar eu ştiu? Nu ştiu ce are de gând, ce face. Lasă, Nuţă, o să fie bine, ascultă la mine…  Mama Lina a murit după ea. Zăcea de ceva vreme, i-a spus un vecin că a murit Nuţa. Cum, a murit Nuţa noastră? Şi eu mai trăiesc, Doamne? A mai trăit trei zile.

Ea când stătea? Rar, puţin. Nişte emisiuni preferate, un serial, o siestă scurtă. Şi discuţiile cu prietenii, cu vecinii. Toată copilăria am avut casa deschisă, nici nu sunau la uşă. Intrau pur şi simplu şi se aşezau, apoi trăncăneau. De multe ori mama gătea, făcea prăjituri, spăla pe jos. Vecinele stăteau şi trăncăneau. La ţară, la fel. Ore în şir la masa de sub vie, după-amiezele călduroase de vară. Ea desfăcea păstăi de fasole, aranja castraveţi în borcane, gusta dulceţuri. Vecinii stăteau şi trăncăneau. Glume, poveşti. Ce râs avea mama! După ce n-a mai fost, eu nu am mai putut râde ani de zile. Acum mi-am mai revenit. Treptat, treptat.  Pot hohoti ca ea din nou.

Cu cât trece timpul, cu atât mă simt mai apropiată de ea. Cu atât o înţeleg mai bine. Eu, care mă certam cu ea, care credeam că sunt diferită, că nu voi face greşelile ei. Şi fac exact lucrurile pe care le detestam la ea. Pe unele le credeam ruşinoase, altele erau simple obiceiuri proaste. Lăsatul sutienului în baie, pe calorifer. Oribil! Acum cred că nu îl mai suporta, obosită şi transpirată, după ce schimba două troleibuze. Ştergea gresia de lângă aragaz cu buretele de vase. Mizerie, ţipam la ea. Acum m-am trezit că fac aceleaşi gesturi.  În acelaşi mod. Le repet, mi-am dat seama că le repet, dar nu mă pot opri. Cel mai mult mă întristează greşelile din educaţia copiilor mei. Relaţia cu ei. Sunt prea critică, tind să fiu şi eu tot nemulţumită de ei. Aceleaşi stări contradictorii, aceleaşi supărări şi reacţii supradimensionate.

Azi mi-a fost rău. De fapt, de asta m-am hotărât să stau, să nu mai lucrez nimic. Nu stau decât atunci când îmi este foarte rău şi corpul meu ia singur decizia, trece peste orice alte impulsuri, ambiţii, planuri. Cred că nu are încotro. Îl dispreţuiesc şi el îşi ia din când în când revanşa. Dacă l-aş iubi mai mult, poate ar fi mai bine. Nici mama nu cred că îşi iubea corpul. Dacă mă gândesc bine, sigur nu. Făcuse greu copii, se chinuise zece ani cu tot felul de tratamente şi analize. Născuse greu. Şi eu am născut greu, aproape cu preţul vieţii. Dar nu e asta. Cred că nu îl iubea dinainte. Poate probleme vechi, din copilărie, din adolescenţă, boli, complexe, cine ştie. Nu ne povestea, dar aşa trebuie să fie. Nici nu ştiu ce era important pentru ea. La urma urmelor, nici pentru mine nu sunt aşa sigură.

Mi-a fost rău de dimineaţă. Am sunat la serviciu să le spun că nu ajung… sunt bolnavă. Bine, ar fi zis şeful, fără să întrebe ce am. Nici nu aş fi ştiut ce să-i transmit. Pun pariu că a crezut că mint, că vreau să îmi iau o zi liberă fără să îmi taie din concediu, pentru cumpărături sau alte treburi. Nu prea ne simpatizăm, ipocrizia lui nu ţine la mine. Nici bancurile de doi lei, nici apropourile jalnice de macho. Aşa că ne tolerăm reciproc, ne pândim uneori reacţiile. De cele mai multe ori le putem anticipa. Într-un fel, asta ne cimentează relaţia, ne dă încredere. Până la un moment dat, sunt sigură că la un moment dat sfoara se va rupe. Şi va trebui să plec. Într-un fel, îmi doresc ziua aia, să mă eliberez. Să fiu nevoită să mă schimb, să o iau de la capăt, să caut altceva. Aşa o să prind ultimul tren… Cât mai am încă putere. Dacă află că sunt bolnavă, sigur voi avea probleme. Va găsi repede înlocuitor, îmi va refuza concediile, cine ştie ce pretexte. Parcă văd stând la biroul meu o fată nouă, tânără, plină de energie, zâmbindu-i larg în timp ce îşi trece mâna prin părul lung şi mătăsos, zornăindu-şi brăţările îşi trage spre tocuri fusta foarte scurtă. E un model nou de ceva timp, vin cu poşeta pe mână şi cu cheile de la maşină zornăind în cealaltă, pline de încredere în ele, de viaţă, de tupeu. Îmi dau seama că sunt un model vechi. Aici am copiat-o pe mama de la maturitate, la tinereţe a fost şi ea un model de succes. La 6, înainte de serviciu, se ducea la coafor. Avea perechi de  pantofi şi genţi de piele de aceeaşi culoare, de la muştar la roşu ferrari. Ce îmi plăceau!!! Le probam şi mă fâţâiam cu ele prin casă, prin faţa oglinzii mari, de care atârnau mărgele şi eşarfe. Cel mai mult îmi plăceau nişte pantofi cu plăcuţe argintii decorative, cu toc. Nu am avut niciodată curaj să port asemenea pantofi.Timiditatea mea a fost mai puternică decât orice dorinţă de afirmare. De afirmare a personalităţii, să ne înţelegem. De altceva nici n-a putut fi vorba. Nici nu ştiu dacă am apucat să îmi doresc vreo profesie. Am făcut ce s-a nimerit, am mers cu valul întâmplărilor, al conjucturilor, al oamenilor care m-au apucat de mânecă şi m-au tras într-o direcţie sau în alta. Aşa am nimerit şi aici, în firma asta de apartament, unde nu am crezut că voi sta atâta. Parcă nimeresc din ce în ce mai prost, nu ştiu cum. Ar trebui să ţintesc mai sus, să am pretenţii de la ceilalţi, de la mine.

Stau pe canapea, întinsă.  Opt ore de singurătate! De când nu am mai avut atâta timp pentru mine! Sper să nu mă apuce panica, să nu fac iar vreun atac! Mi s-a întâmplat odată! M-a cuprins o spaimă cumplită într-o dimineaţă când m-am trezit cumva confuză, mi-am dat seama că sunt singură şi nu am nimic de făcut. Dar azi mi-am propus să mă odihnesc, să mă gândesc la mine, să scriu în această agendă. Nu spăl, nu calc, nu gătesc, nu strâng după copii. Să fie clar! E ziua mea liberă! Cel mai bine ar fi să ies totuşi la o plimbare. Nu am ieşit de multa vreme doar aşa, pentru plăcerea mea, fără un scop anume, fără să fie nevoie de cumpărături, treburi, acte, întâlniri. Să mă bucur de timpul meu!

Deja îmi este mai bine, aşa mi se pare, senzaţia de greaţă a trecut, am chef să mă ridic şi să plec. Las ceaşca întoarsă. O mai mişc puţin, mi s-a părut că văd cam mult negru, am pus probabil prea mult zaţ. Mă îmbrac în ceva uşor, estival, pantaloni de in, pantofi joşi, ie. Unde o fi eşarfa aceea mov? În ce sertar?! Ah, în balcon, cred că am pus-o la vechituri, îmi amintesc…

Am găsit eşarfa. De lângă ea a căzut un ghem, o pungă uşoară, legată cu un şnur croşetat. Mama croşeta mult, în tinereţe, când eram noi mici. Împrumuta modele de la vecina de la parter, o asistentă care croşeta în timpul serviciului, la spital şi pe banca din faţa blocului, în serile libere. Mâinile mergeau singure, privirea era mereu pe deasupra ochelarilor groşi. Îşi luase şi mama pungi întregi de aţe şi croşeta. Cred că îi făcea plăcere, o calma, îi alunga spaimele, îi făcea nevroza suportabilă. Lanţ de macrame, din care se străduia apoi să scoată milieuri, mai mari, mai mici. Începea ceva, termina greu. Şi eu fac la fel. De fapt, eu nici nu mai termin lucrurile, încep din ce în ce mai multe şi nu mai duc la bun sfârşit nimic. Nu mă mai interesează, la un moment dat. Destul de repede, ca să recunosc, măcar faţă de mine. Poate de aceea par superficială. Sau că îmi bag picioarele, cum se spune azi. Cred că lipsa asta de tenacitate şi de ambiţie m-a adus în pragul ratării. Sentimentul că prea puţine contează, cu adevărat. Trebuie să îl fi avut şi ea, sigur îl va fi avut… Desfac şnurul. Înnegrit de praf. N-am mai şters de ceva timp în balcon… Din pungă se rostogoleşte peruca mamei. Uitasem de ea. Cu bucle mari, şatene. Are şi o poză cu peruca. Şi cu perlele la gât. Atunci mi se părea absurd. I se rărise şi ei părul… Uite că nu îmi stă rău. Dar nici bine, aş zice. Faţa mea e prea rotundă, m-am mai împlinit. Şi părul ăsta e plin de praf, buclele stau prost, s-au presat. Sunt cam caraghioasă, o ureche îmi iese uşor clăpăugă de sub bentiţa de prindere. Nici bretonul nu îmi vine deloc bine. Mă uit de jumătate de oră în oglindă, mă holbez, mă fixez. Ceva pare forţat, undeva lucrurile nu se potrivesc. Deodată înţeleg: peruca este originală. Chiar este! Din păr natural, trebuie să se fi găsit greu şi să fi costat mult pe vremea aceea! Se folosise probabil de relaţiile pe care le avea tata, de prietenia lui cu primul secretar. O luase de la vreo casă de modă. Poate nici nu fusese făcută în ţară, poate era de import, prea e reuşită. Ce bine îi venea ei!! Pariu că unii nici nu îşi dădeau seama că e perucă! Şi ia uite la mine! Eu nu dau bine în imagine, stric poza cu peruca! Ar trebui să fie altcineva, dar sunt eu! Sub peruca mamei sunt eu! De aceea imaginea pare un fake! Eu nu sunt originalul, dar sunt în locul lui! Am rămas în locul mamei! Deci, într-un fel, sunt ea.

Cred că ar trebui să mă culc, mai bine. Să mă odihnesc mai mult, aşa îmi spune doctorul. Aşa spun toţi. M-oi odihni pe lumea cealaltă, auzeam în copilărie, într-o casă unde nimeni nu se odihnea, niciodată. De ce să mă culc? Mai bine spăl şi aranjez peruca asta! Ce bine că am găsit-o!!

 

Parteneriat media

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

1 comentariu

  • Un text ca un balsam, un balsam cald, trist, real (atât de real!) … Sunt răvășită…

Scrie un comentariu