Cartea săptămânii Avanpremieră

„Recviem pentru nimeni”. Seria „Vlad Lupu” (III) (fragment)

Vă prezentăm, în acest număr al Literomaniei, un fragment din romanul „Recviem pentru nimeni” de Caius Dobrescu, cel de-al treilea din seria „Vlad Lupu” (Crime Scene Press, 2018). Lansarea cărții va avea loc duminică, 18 noiembrie, la ora 11.00, la standul Editurii Crime Scene Press din cadrul Târgului de Carte Gaudeamus. În Literomania au apărut fragmente și din cele două volume anterioare din seria „Vlad Lupu” – „Moarte în Ținutul Secuilor” și „Praf în ochi”. Ele pot fi citite aici și aici

Cântecelele mușcătoare ale Monei Banu se bucură de succes în lumea culturii alternative. Ar trebui să fie fericită. Dar nu e. Cadențele ironice, insinuante, impertinente ale vocii ei se transformă, treptat, într-o legănare melancolică, tristă. O suferință mută iese treptat la iveală din felul în care se prostește și se alintă, parcă auto-hipnotizată, uneori în proză, alteori într-un fel de free rhyming.

Să fie vorba despre regretul după vremurile de aur ale Parazitului prietenos? Sau după prietenia cu Vlad Lupu, destrămată când soțul ei, politologul de faimă internațională Dan Vidal, a luat locul acestuia în fruntea unui institut ce investighează crimele trecutului? Sau despre descoperirea, făcută cu ocazia înmormântării tatălui ei, că în cavoul familiei se ascund rămășițele pământești ale unui necunoscut (și, în plus, se pare că numai complicatul și dificilul Vlad o poate ajuta să afle adevărul)?

Sau, poate, o taină și mai dureroasă se află acolo, în adânc?…

„Romanul lui Caius Dobrescu are toate ingredientele necesare unui thriller politic: o intrigă bine articulată, suspans, personaje pregnante, ce au ca punct de plecare persoane publice din imediata noastră realitate, ritm şi intensitate stilistică. Nimic în plus şi nimic în minus în această naraţiune ce surprinde dinamica unei lumi muribunde, ce se zbate să renască şi în care aproape nimic nu este ceea ce pare a fi.”

Carmen Muşat

„«Parazitul prietenos» se întoarce, și acum vorbește cu vocea lui de femeie, inteligentă, artistă, mușcătoare, dar empatică. Cu acest al nou roman al seriei noir a lui Caius Dobrescu, conglomeratul uman, social, cultural,  politic și poetic se amplifică, expandează, nu atât în dimensiune, cât în densitate. De fapt, în profunzime, implodează. Lucrurile sunt la locul lor, acolo unde ceilalți s-au obișnuit cu ele, dar ascund ceva, s-a umblat la realitate și totul e în același timp familiar și straniu «ca o omidă adolescentă, așternută, în loc de pastă, pe o periuță de dinți», cum spune naratoarea cărții.”

Adrian Lăcătuș

 

Recviem pentru nimeni (fragment)

 

E total absurd că mi-au ridicat-o. N-am înţeles de ce. Au bălmăjit ceva, că n-am lăsat un metru de la perete. Practic, mi-au închis telefonu-n nas. Nu-mi vine să cred. Creddinii!

Total absurd. Îți dai seama? Gândește-te că de obicei prin oraş circul cu mijloacele de transport în comun. Am parcat-o acolo când am venit de la aeroport, după ce l-am dus pe Dan. Şi n-am mai avut treabă cu ea. Cică mi-au luat-o de vreo patru zile!

Da, cu mijloacele de transport în comun. Fiindcă e mai fertil. Vezi chestii, ţi se-ntâmplă chestii.

 

La început, un fel de murmur. Un fel de geamăt. Un fel de geamăt murmurat.

M-am gândit că e un mobil pe silent. O tăcere bâzâitoare.

Şi pe urmă am tresărit, fiindcă era cu totul altceva. Un băiat, un flăcău, părea puber, avea coşuri pe faţă. Păr cârlionțat, foarte negru, ca de mieluşel. Puţin cam ca al lui Dan, cred, când era foarte tânăr. Tuns aproape de ţeastă. Numai că alura lui, cum stătea acolo, pe scaunul metroului, era a unui copil de cinci ani. Zău. Își privea fix, dar cumva amuzat, propriul picior, cumva mirat că-i ajunge până la podea, când de fapt normal ar fi fost ca ghetuţa lui să se legene, liberă, în aer.

Şi murmura, murmura. Apoi a început să cânte. Fără cuvinte, numai o linie, așa. Foarte înaltă, foarte pură.

Femeia de alături era mai scundă ca el. Încă tânără, cam de vârsta mea, dar încărunţită. Îmbrăcată cumva ca mine, cu blugi uzaţi şi un balonzaid. Dar mai scundă. Vreau să spun, mai scundă şi ca el şi ca mine.

Toţi ceilalţi pasageri se uitau chiorâș, se trăgeau în lături cu o tresărire de spaimă, de repulsie, pe urmă se făceau că nu văd, n-aud.

Ei doi rămăseseră ca-n mijlocul unui luminiş. Dar femeia nu încerca deloc să-l potolescă. De altfel, băiatul era calm. Cât se poate de calm. Zâmbea şi se uita la piciorul lui. Iar ea îi cuprindea, cum putea, gâtul cu braţele şi îl săruta:

– Dulceaţa mea, dulceaţa lu’ mama.

Era o zi foarte întunecată. Cu ploaie. Deasă şi rece. Extrem de deprimant, să asociezi chestiile astea două. Nu? Vreau să spun, ploaia, oblică, probabil mult mai haotică decât pare. Un fel de tir constant, proiectile minuscule, fine, care până la urmă dizolvă tot. Începând cu nervii. Vreau să spun că ploua cu picături chinezeşti. Şi asta, spuneam, asta, nu?, o asociez cu… valul de pământ? … sau malul?… Oricum, groapa… în care simţeai încă lopeţile înfigându-se şi smulgând… Un pământ greu, lutos…

Vreau să spun atât: o coincidenţă lugubră cu vremea tâmpită de acum, din momentul de față.

 

Nu, nu, atenţie, să nu faci niciodată greşeala asta! E mortală! Nu Paraziţii, pricepi, nu Paraziţii prietenoși. Niciodată nu ne-am zis aşa. Niciodată nimeni n-a îndrăznit să ne zică aşa, cel puţin, nu în faţă.

Ci Parazitul. La singural. Pa-ra-zi-tul prietenos.

Numai aşa sună destul de plin, de pasional şi de… păros.

Păros, da, ca o omidă.

Ca o omidă adolescentă, aşternută, în loc de pastă, pe o periuţă de dinţi.

 

Ştii cântecelul meu despre omidă? Cumva, în mod neclar, erau peste tot în mintea mea, când l-am făcut. Nu, nu omizile. Ei toți, Goguţă-Găgăuță, Pilulă, Tibi-Bibi, Gabonezu. Şi Valvarez. Şi… mă rog… şi… Sigur, şi el. Şi Vvvv-Vlad…

 

Da, a fost tare faza. Cu paharul ăla cu capac-cupolă, în vârful căreia scria să-l agiţi de 40 de ori înainte de a-l deschide. Cum spuneai? Că ai citit probabil tot de 40 de ori şi nu-ţi venea să crezi.

Ai fost blocată de stupefacție.

Se vede pe faţa ta, dragă Crina, încă nu ţi-a trecut. Nici măcar acum, după ce ţi-am arătat că, de fapt, era vorba nu de milk shake, ci de vopsea de păr.

Tot nu-ţi vine. Şi te înţeleg.

Cum naiba să agiţi ceva, orice, de 40 de ori înainte de folosinţă?

Eu în mod cert nu fac aşa ceva, şi probabil că de-aia nu-mi iese niciodată culoarea la care mă aştept.

Dar, pe de altă parte, draga mea, probabil ăsta e tot hazul vopsitului. Surpriza.

 

Suntem înconjuraţi de mister, ieri, azi şi mâine,

Respirăm mister, mâncăm mister pe pâine.

De la Triunghiul Bermudelor şi de la piramide,

Până la creierul pozitronic şi ploile acide,

Şi de la celulele stem, ori de la mai ştiu eu ce reactoare,

Până la faptul că unghiile ne cresc

La mâini

Muuult mai repede decât la picioare…

 

Da, ai identificat corect, e power-play-ul de pe albumul „Cârnaţi”. Ştii, iniţial am vrut să-i spun „Cârnaţi cât vreţi”. Sau „cât încape”.

Dar nu te grăbi să crezi în coincidenţe. Sigur, pare extraordinar. Noi intrăm, aşa, tocmai în acest local, unul ales la întâmplare, şi nici nu ne aşezăm bine, nici nu ne tragem bine sufletul, nici nu apucă apa de ploaie să ne picure de pe umbrele pe parchet, nici nu apucăm să comandăm, eu, o cafea irlandeză, tu, o cafea cu frişcă, şi gata, din difuzor răsună un cântecel de-al meu.

Asta înseamnă faima.

Nu?

Doar că nimic nu e cum pare. Crede-mă, Crina.

Ăăăă, scuză-mă, scuză-mă. Corina.

De fapt, localul este al unui fel de prieten, care, chiar dacă nu-l vedem, e pe după perdeaua aia de mărgele de acolo, vezi? Îi poți întrezări conturul, dacă te concentrezi, ma chère. Ceva, aşa, ca un desen de Eschèr, ai putea spune dac-ai vrea să te dai mare, să bravezi.

Probabil că, pur şi simplu, vrea să-mi facă plăcere. Să-mi ureze bun venit în localul lui de fiţe cu cântecelul despre mistere. Cu atât mai mult cu cât îi place să ne considerăm colegi. El e un fel de rocker, bătrâior, înainte cânta în forţă, de stăteau să sară acoperişurile sălilor de sport, chestii despre cum aştepta el o fată în ploaie. Sau de-ăstea cu pacea lumii-n sus, pacea lumii-n jos, nu vrem bombe, vrem bomboane, ştii, cu texte de care-aveai voie pe scenă, fiindcă pe-atunci Ceauşescu, Ceașcă, Ceșcuță, cum îl alintam noi, se voia porumbelul păcii.

Adevărul e că porumbeii sunt stupizi, murdari şi violenţi. Adevăraţi sado-masochişti.

Deci, ne-am intersectat de câteva ori, pe vremuri, când cu trecerea noastră meteorică pe la Cenaclul Torţa. Bineînţeles, trupa lui cânta pe versurile Grasului.

Şi acum, când și-a introdus în sine toţi cerceii ăia, prin nas, prin buze, prin sprâncene, om bătrân, azi-mâine bunic, când o dat-o pe piese din astea cu, vezi Doamne, critică socială, totul e o porcărie, toţi mint, toţi fură, viaţa e o pulă, un pumn în gură – ei bine, acu’ vrea să ne batem pe burtă, ca şi cum am fi, gen, camarazi.

Să creadă ce vrea, dă-l în mă-sa. Tot ce mă interesează e cafeaua lui irlandeză. I-am prins gustul în Israel. Aici o fac ceva mai bine, ascultă ce-ţi spun, că sunt femeie bătrănă şi păţită.

Da, e adevărat, e cântecul meu. Ştii, eu am scris întotdeauna scurt. Concentrat. Un fel de pastile. Ştii versul Poetului?

„Moartea-ţi îndeasă pe gât pastilele ei de putut”.

Dar Chava, Chava Gur, era… La naiba, ce e cu trecutul ăsta stupid? Doar nu suntem copii mici, să nu putem povesti decât la trecut. Este. Chava este cu totul altceva. Dacă ai ascultat-o vreodată. Nu? Nu ştii decât albumul pe care l-am scos noi, ambele-amândouă, împreună? Atunci, nu, nu-ţi poţi face o idee.

Oricum, nu despre faza creativă în care era ea când am cunoscut-o. Un fel de incantaţii, de litanii, ştii, aşa, ca în apropierea somnului. Un fel de-a rămâne trează, împotriva tuturor așteptărilor. Cu totul altceva decât mine. Era opusul, dublul meu negativ. De fapt, ea era preaplinul, dublul negativ eram eu.

Îţi dai seama? Eram acolo, într-un fel de mijlocul deşertului, în mijlocul fantasmelor pe care le emană deşertul, în mijlocul turneului nostru, când s-a întâmplat.

M-au sunat de acasă şi nici nu ştiu cum am ajuns la avion. Sigur, totul s-a făcut rapid datorită relaţiilor lui Dan. Nu, el nu era acolo, nu era cu mine-n turneu, n-are obiceiul. Legată cu centura de fotoliul El Al, priponită, ca un catâr, de parcă mă țineau să n-o iau la sănătoasa ori să-mi fac rău singură. Şi pe urmă acasă, în ploaia măruntă, rece. Adică, pricepi, încă de pe aeroport, în ploaia care toca mărunt.

Totul a mers aşa, cu mine tremurând şi abulică, total abulică. Nu ştiu – zău, sincer, nu ştiu – prea multe despre ce înseamnă drogat de-adevăratelea. Sigur, am tras la un moment dat ceva pe nară, dar numai de probă. Un fel de câmp straniu, anormal. Somnul, ca un fel de chestie pe care-o percepeam distinct de mine însămi.

Însă eram totuşi dedesubt. Sub puterea ei.

Şi nu m-am dezmeticit decât în faţa gropii.

Gata să dau în ea.

Faptul că l-am văzut pe tata, acolo, pomădat, frezat, cu buzele parcă date cu strugurel, culcat frumos pe chestia aia de mătase care cred că se cheamă linţoliu, nu m-a şocat până la capăt. Dar am avut un şoc teribil, m-am dezmeticit, am simţit ce e aia realitate crudă, ştii, de parcă n-aş mai fi avut filtre, de parcă aş fi rămas fără piele sau ceva, abia când am văzut groapa căscată, obscenă, lutoasă, cu un fel de spumă pe fund, din care ieşeau nişte fire negre, contorsionate.

Nu, nu era groapa lui. Nu, tata urma să fie înmormântat în cavoul familiei. Groapa de care-ţi spun cred că o săpaseră ca să repare ceva la instalaţia electrică a cimitirului. Fiindcă, după cum mi-a explicat cineva, poţi pune lămpiţe la morminte, care să se aprindă frumos noaptea. Evident, plăteşti o taxă lunară.

 

Ploaia asta mă termină. Simplul fapt că stăm ca-n vitrină. Că vedem de aici bombardamentul ăsta mărunt şi oblic, subliminal. Pe mine mă face cu nervii.

Efectiv nu mai sunt bună de nimic. E ca şi cum mă bate-n cap până la embrion, la morulă şi blastulă.

Ceva neputincios, vulnerabil, dus pe gârlă. Protejat doar de o membrană mai subțire decât a ouălor de şopârlă.

 

Am văzut, da, ouă de șopârlă, odată, în locul ăla secret pe care îl băieții îl numiseră, cumva în cinstea mea, „atolul Monuriki”.

 

De obicei, când plouă aşa, mai stau şi eu în pat, îmi mai iau o tensiune.

 

Patul devine pentru mine un fel de vivariu. Plapuma contorsionată, ca o creastă stâncoasă în miniatură. Pernele, tot felul de cărţi, de aparate, mobilul, CD player-ul, sunt geografia. Cearşaful de culoarea nisipului. Şi eu pe-acolo pe undeva, nici nu ştii unde. Pot fi observată doar când năpârlesc, he, he. Când îmi las în urmă pieile. Cum se cheamă pieile-astea pe care le leapădă reptilele, stai, că ştiam… Au un nume ştiinţific… Nu-mi vine, nu-mi vine, nu-mi vine…

 

OK, la treabă. M-ai suportat destul.

Deci, fixam chestia asta cu ochii mei mici din cap – mici e un fel de-a spune, dar aşa scria cu carioca pe un stâlp din parc, „Te iubesc mai mult decât pe ochii mei mici din cap”.

Cu ochii mei mici din cap, număram, renumăram, nu-mi venea să cred.

Erau acolo, odată, unicul şi unica, da, ai înţeles, bunicul, care a murit când eram foarte mică, practic nu l-am cunoscut, şi buni, pe care am cunoscut-o foarte bine şi care m-a făcut cu nervii când a murit. Dădeam la facultate. Am simţit că-nnebunesc. Din partea lui tata, da, amândoi.

Pe urmă, unchiul Remus, fratele bunicului, despre care nu mi se spusese decât că a murit foarte tânăr, aproape adolescent, de rinichi sau apendicită acută. Ştiam, oricum, că era ceva care, pentru vremea noastră, pare o nimica toată. Poate chiar o infecţie la o măsea.

Pe urmă sora lui tata, tanti Otilia.

Deci, patru.

Plus tata.

Cavoul familial avea opt locuri cu totul. Ar fi trebuit să fie ocupate cinci.

Trebuia să mai fie loc pentru mama, pentru unchiul Mitică, soţul lui tanti Otilia, şi pentru tanti Uţa, cealaltă soră a tatii. Deci, trei.

Dar, în mod evident, nu mai erau decât două!

Groparii manevrau în toate felurile sicriul tatii, se opinteau, icneau de parcă erau gata-gata să dea cu toţii-n hernie şi se tânguiau din cinci în cinci minute:

– Auăleu, nu-ncape! Nu-ncape, ce ne facem!

Ca să – simţeai pur şi simplu în aer, amestecat parţial cu mirosul transpiraţiei lor – primească mai mult la urmă. Ca să mai ciupească un ceva, acolo. În timp ce se petreceau toate astea, eu, în prima linie, aproape de margine adică, sprijinind-o pe mama care se zguduia de plâns de-ai fi zis că e gata să se dezmembreze, ca Pinocchio, ei bine, da, eu, convinsă în principiu că priveam în gol, direct în abis, care se holba și el la mine, descopeream, treptat, că nu era chiar aşa.

Descopeream că mintea mea făcea calcule. Se uita la pozele de pe cruce, le aduna – a tatei încă nu era acolo, dar, desigur, îl adunam automat şi pe el – şi apoi compara cu ceea ce constata la fața locului. Cu frânturile de perspectivă pe care mi le lăsa pendularea sicriului, sau umerii şi braţele groparilor ălora mici şi vânoşi ca nişte cai huţuli.

Calul huţul îl ştiu de pe un timbru, de când eram mică.

Tata făcea colecţie de timbre.

Adunam, re-adunam, şi ceva nu ieşea la socoteală. Deci, Crina, îţi reprezinţi? patru locuri pe o parte, patru pe alta, ocupate toate, pe stânga, dar în dreapta-jos, încă unul.

Nu se poate, îmi spuneam. Ar fi trebuit să fie cinci cu tata, or…

Şi deodată am început să întreb:

– De ce sunt deja cinci?

Mama nu auzea nimic. Între timp reuşiseră să introducă sicriul tatei în dreapta sus.

– Mamă, încercam să trag de ea, de ce sunt cinci?

Nici măcar nu puteam să mă uit în ochii ei. Găsise pe-acasă, sau păstrase special pentru ocazia asta, o pălărie cu voaletă neagră. Cum se purta pe vremuri. Nu-mi amintesc s-o mai fi văzut vreodată cu ea.

Poate i-o împrumutase vreo vecină.

– Ascultaţi, îi întrebam agitată pe gropari, de ce sunt cinci? Cine e acolo, jos de tot?

Se uitau înapoi prostraţi. Cred că pentru ei eram cumva translucidă. Vedeau prin mine. Ochiul lor interior era deja aţintit spre sticla de ţuică pe care li se promisese că o vor căpăta pe lângă tariful obişnuit.

– Cine ştie, cucoană, tot cineva de la dumneavoastră. Păi, cine să fie? mi-a gâfâit unul din ei, sărind deja din cavou, gata să mă răstoarne.

Se pregăteau şi ceilalţi să facă la fel, preotul luase deja poziţia de start, pentru marele final, ştii, slujba care se face la mormânt, nu ştiu dacă are un nume special.

Mătuşile mele susurau pe undeva prin spate, ca vântul care face să tremure ovăzul, nemulţumite în general că slujba fusese prea scurtă, prea fuşerită. Unchiul Petre, fratele mamei, cu şapca dată uşor pe ceafă şi cu mânecile pardesiului uşor suflecate, începuse deja să mobilizeze participanţii, repetându-le în şoaptă unde se va ţine pomana.

Şi atunci, împinsă de instinctul ultimului moment, al ocaziei ce poate fi ratată pentru totdeauna, i-am întins iPhone-ul meu celui mai tânăr dintre gropari, care nu sărise încă afară, şi i-am şoptit sau strigat, cine mai ştie:

– Fă, te rog, o poză! Repede!

Băiatul a luat aparatul, derutat. Se uita la mine fără să înţeleagă, avea umărul pulovărului, stângul cred, deşirat.

Eu gesticulam disperată, încercam să-i explic unde să apese.

Numai că el credea că vreau să fotografiez sicriul tatei, înainte de a fi cimentată nișa lui. A trebuit aproape să strig la el, ca să-l fac să înţeleagă că trebuia să-ndrepte aparatul în jos.

– Aşa, bun, mai ia câteva. Din mai multe unghiuri. Lasă-te pe vine şi încearcă să prinzi şi…

– Eu mă las, da’ nu cred că iese mare lucru, că nu e lumină, mi-a răspuns groparul, deodată expert.

Simţeam că era ceva foarte serios, foarte grav, ceva ce mintea mea nu putea să proceseze deocamdată. Probabil, dincolo de faptul că nu ieşea numărătoarea, m-a frapat şi faptul că nişa de jos nu fusese zidită. Că de acolo păreau să se reverse nişte capete de oase, nişte zdrenţe putrede.

Asta nu se lega cu nimic. Era ca un semnal de alarmă. Ca un bec roşu.

Deci, trebuia făcut ceva, imediat, reflex. Informaţia trebuia stocată pentru mai târziu.

Dar probabil că, în timp ce preotul începuse slujba, chemându-ne pe toţi să legănăm coliva deasupra gropii, în timp ce-l auzeam de undeva din spate pe vărul meu Radu scrâşnind printre dinţi că e ridicol să-i acuzi tot timpul pe medici că iau, dar cu popii să n-ai nici o problemă, şi în timp ce, cu mâna liberă, îmi băgam iPhone-ul în buzunar, probabil că deja uitasem de incident.

 

Fragment din romanul „Recviem pentru nimeni” (volumul 3 din seria „Vlad Lupu”) de Caius Dobrescu, Editura Crime Scene Press, București, 2018

Recomandare Literomania

Despre autor

Caius Dobrescu

Caius Dobrescu

Caius Dobrescu (n. 22 ianuarie 1966, Brașov) este un poet, eseist și romancier român. Este, totodată, profesor universitar la Facultatea de Filologie a Universității din București, specialist în teoria literaturii. A urmat cursurile Liceului „Unirea” din Brașov, apoi a absolvit în 1988 Facultatea de Filologie a Universității din București (secția română-engleză). Între 1990 și 1991 a beneficiat de bursa Herder la Universitatea din Viena. În 1999 și-a susținut teza de doctorat cu tema „Postmodernismul - o privire teoretică din perspectiva unei definiții plurale și deschise a conceptului de „cultură burgheză„”. Este conferențiar la Universitatea „Transilvania” din Brașov. Și-a început activitatea literară ca membru al Grupului de la Brașov (cunoscut și sub denumirea de „gruparea mașcristă”), format în anii `80 împreună cu Andrei Bodiu, Marius Oprea și Simona Popescu. În timpul facultății ia parte la cenaclul Universitas al Universității din București, condus de profesorul și criticul Mircea Martin. A debutat în 1991 în volumul colectiv de poezie „Pauză de respirație” (împreună cu Andrei Bodiu, Simona Popescu și Marius Oprea). Volume de poezie: „Efebia”, 1994; „Spălându-mi ciorapii”, 1994; Deadevă, 1998; Odă liberei întreprinderi, 2009. Eseuri: Modernitatea ultimă, 1998; „Semizei și rentieri”, 2001; „Inamicul impersonal”, 2001; „Un Bertrand Russell de respirație wagneriană” (studiu introductiv la Pupa russa de Gheorghe Crăciun, p. 5-15, 2007). Romane: „Balamuc sau pionierii spațiului”, 1994; „Teză de doctorat”, 2007; „Euromorphotikon”, roman în versuri, 2010; „Minoic”, 2011.

Scrie un comentariu