Blitz-proze

Revelion

Începând cu ianuarie 2018, scriitorul Radu Ţuculescu ne propune o nouă rubrică săptămânală de proză foarte scurtă, intitulată „Blitz-proze”. Publicăm – în avanpremieră – câteva „blitz-proze” savuroase, pentru a vă stârni curiozitatea pentru o rubrică ce se anunţă seducătoare. (Literomania)

 

Revelion 

          Pavel Marian este medic stomatolog. Are în jur de patruzeci de ani și e singur, fără familie. E un bărbat prezentabil, înalt, cu siluetă, cărunt ușor la tîmple. Se îmbracă întotdeauna cu deosebită grijă, însă fără ostentație. Are o nemărginită răbdare cu clienții. Le vorbește frumos și blînd, reușind deseori să le distragă atenția de la zgomotul și durerile pricinuite de fioroasa freză. Își exercită cu multă pricepere meseria. Toate aceste calități au concurat la creșterea reputației sale, iar el se străduiește să nu refuze pe nici unul din numeroșii pacienți.

Pavel Marian nu bea și nu fumează. Are o singură mare pasiune, pe lîngă meseria sa, și anume muzica. Locuiește în gazdă, într-o cameră ticsită cu discuri. După ore întregi de scormonit prin gura clienților, Pavel Marian se închide în camera lui și ascultă muzică pînă noaptea tîrziu. Unii colegi și cunoștințe se mai întreabă, nu fără indignare, de ce un bărbat ca el, cu o poziție atît de solidă, nu e în stare ori nu vrea să-și cumpere măcar o garsonieră, ci doar se mută prin gazde, cărînd după el geamantane cu discuri. Unele colege nemăritate ar fi chiar dispuse să împartă cu el și greutățile și bucuriile, dar Pavel se comportă cu ele doar la fel cum se comportă cu toată lumea: amabil și atent.

În ajun de Anul Nou, Pavel Marian a făcut o plimbare prin oraș, așa cum îi era obiceiul în fiecare ultimă zi a anului. I-ar fi plăcut, de data asta, să fie multă zăpadă, să-l ningă cu fulgi mari cît un pumn de copil. A privit vitrinele, a urmărit perechile grăbite după ultimele cumpărături, a văzut cîteva femei frumoase ieșind de la coafor. S-a oprit, o vreme,  în orășelul copiilor, la ora aceea pustiu. Apoi și-a cumpărat o sticlă de vin spumos făcut după metoda Champagne și a plecat acasă. Urma să-și petreacă revelionul în camera sa, ascultînd muzică pînă în zori, ca de obicei.

Dimineața, în prima zi a noului an, camera era plină cu cioburi. Pavel Marian își spărsese toate discurile, cu un ciocănel de argint moștenit de la bunica sa, meticulos, fără grabă și fără nervi, toată noaptea, în timp ce sorbea, din cînd în cînd, din sticla cu vin spumos făcut după metoda Champagne.

 

Jocul de-a primăvara 

Mă plimb pe Dragalina. În stînga mea curge Someșul. Mă opresc lîngă pescarii proptiți de balustrada solidă, din beton, construită pe buza înaltă a malului. Îi văd cum își aruncă undițele în apa spumantă, printre crengile copacilor, cu dexteritate de profesioniști. Urmăresc, cu atenție încordată, cum le saltă plutele colorate deasupra valurilor, într-o veselie aproape batjocoritoare. La adresa cui? A pescarilor ori a… peștilor? Zîmbesc. Și eu am undițe acasă. Pe malul unei ape, mai ales curgătoare, este locul unde reușesc să îmi alung toate crispările, temerile… Acum nu prea reușesc. Poate pentru că nu am și eu o undiță în mînă…

Să urc ori să nu urc? mă întreb, aproape hamletian, și îmi întorc privirile spre Dealul Cetățuii. La poalele lui, blocuri sprijinite-n piloane de beton armat. În spatele lor, panta dealului, cu alunecări periodice. S-au făcut oarece consolidări, dar senzația unei permanete amenințări, abia perceptibile, plutește constant în aer. Nu dealul e dilema mea acum. Să urc sau să nu urc? Desigur, răspunsul este unul singur: să urc. Dar curajul?

O voce-mi șoptește în ureche, pe-un ton ferm, urcă, nu mai tot sta pe gînduri!

Să fi fost pescarul ori peștele argintiu pe care tocmai îl ridicase din apă?

Intru în casa scărilor. Cîteva emoții scurte mi s-au scurs, vibrînd, pe șira spinării. Atît.

Sun scurt. Deschide și izbucnește în rîs. Ecoul, rostogolit afară pe hol, putea stîrni curiozitatea vecinilor.

„Ce te-a apucat?!”

Închid repede ușa. Miriam mă privește clipind mărunt, apoi abordează, pe loc, un aer nevinovat. Actriță. Mereu se crede pe scenă, îmi spun. Dar accept jocul, mă încîntă.

Am uitat să mă descalț, șoptește, o fac acum. Să mă poți îmbrățișa mai bine.

Se agață de gîtul meu. Ne purtăm prin cameră, lovindu-ne ușor de obiecte. Apoi, ea alunecă pe un covor neverosimil de verde.

Genunchii adunați sub bărbie, părul încolăcit în jurul coapselor.

Eu, scufundat într-un fotoliu. Ochii ei mă privesc cînd cu viclenie, cînd cu duioșie.

„Sîntem singuri, nimeni nu știe că ai venit aici.”

Întind mîna. O mîngîi.

„Ești o fată grozavă”, exclam cam teatral. Miriam stă, în continuare, cu bărbia proptită de genunchi.

„Azi-dimineață am fost pe pod”, zice. „Pe pod? Ce-ai făcut acolo?”,  întreb. „Am aruncat flori în apă și mi-am spus rugăciunea…” „Ce-ai spus?” întreb, sincer surprins. „Rugăciunea mea către apă. O spun în fiecare primăvară. Rog apa să-mi întoarcă, toamna, florile înapoi…” „Ei…!” (Exclamație venită din partea mea). „Adică… te-am mințit. N-o rog să-mi întoarcă florile… O rog să-mi trimită pe cineva pe care să-l iubesc tot atît de mult ca pe florile acelea și care să stea cu mine toată iarna, pentru că mie nu-mi place iarna, e frig și mi-e frică…”

A rostit totul dintr-o suflare. Nu părea o poezie învățată pentru vreun recital. Eu ce-ar trebui să spun? S-a ridicat, s-a uitat pe fereastră.  Mi-am aprins o țigară. S-a întors brusc.

„N-ai vrea să fii tu cel trimis de apă, cel pe care nu mi l-a trimis încă niciodată pînă acum?”

„Dar știi bine că, am început eu să mă bîlbîi, nu… se poate… eu sînt…”

„Nu te-am întrebat dacă se poate! E foarte clar ce se poate și ce nu! Dar nu e clar dacă vrei să fii cel trimis de apă.”

Fumez. Tac și fumez. Urăsc toate cuvintele din lume. Cum naiba nu găsesc unul potrivit?!

„Trebuie să-ți arăt neapărat o reproducere, spune Miriam, după un tablou minunat. De mult doream să ți-o arăt.”

Răscolește prin rafturile bibliotecii, fredonînd o melodie monodică. Fumez mult mai destins. Miriam a răsturnat toată bilbioteca. Acum stă îmbufnată în mijlocul cărților.

„Nu-l găsesc. Mi-e ciudă.” „Cred că era tare frumos”, zic. „E pictat de un pictor naiv, ajuns celebru. L-a intitulat Ondine. Înfățișează o cameră prin podeaua căreia cresc numeroase plante. Iar prin ferestrele deschise intră peștișori roșii. Nostim, nu?” Izbucnește în rîs. Am terminat țigara. M-am destins complet, mă simt foarte bine. A terminat cu întrebările. „Sărută-mă.” E în brațele mele.

Trupul ei miroase a ierburi marine, a scoici și a spumă de mare. Iar pe mine m-a apucat un dor cumplit de ierburi marine, de scoici și spumă de mare.

E primăvară…

Era primăvară. Printre cărțile împrăștiate pe podea, creșteau ierburi marine, iar pe fereastră intrau peștișori roșii.

 

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu