Blitz-proze

Românul erectil (II)

Românul erectil (II)

Românul erectil face politică. O fabrică. O produce. O comite. O aranjează. O simulează. O cauzează. O chiverniseşte. O şporoleşte. O fată. Pentru el, politica e o haină. Ba una de marcă, ba una de second hand, ba de‑a dreptul o simplă zdreanţă. Depinde de situaţia în care se află, pe care o creează ori în care se trezeşte, întîmplător. Ştie că trebuie să se comporte cameleonic, să prostească marea masă de gură-cască, îndopată cu dulciuri, emisiuni TV tembelo-distractive şi tembelo-novelistice. Trebuie să fie actor, dar nu unul de marcă, ci unul cît se poate de cabotin. Doar unul din ăsta poate convinge pe ceilalţi români, erectili şi ei, însă fără capacităţi politice, fără ambiţii politice ori fără aspiraţii politice.

E clar, nu toţi pot ajunge politicieni, chiar dacă tînjesc… În taină. În vise dodoloaţe şi rozosine. Pe o mai veche cunoştinţă de‑a mea am reîntîlnit‑o, recent, într‑o selectă cafenea în care plăteşti gras… pentru a te vedea alţii că frecventezi respectivul local.

În dimineaţa aceea, plouase deja de cîteva ori şi tot de atîtea ori soarele încinsese peste măsură căpăţînile trecătorilor. O vreme năucă şi năucitoare, asta ne va paşte în anii viitori, cataclisme, calamităţi, catastrofe, tot soiul de ca, ca… o perspectivă sumbră, paştele ei de perspectivă!

Mi‑am descoperit vechea cunoştinţă în vitrina cafenelei River. Mi‑a făcut semn să intru, ceea ce am şi executat fără reţineri, dominat de curiozitatea de a afla ce s‑a întîmplat, în ultima vreme, cu individul respectiv, după ce a părăsit oraşul pentru a se stabili în Capitală. Un individ cu pretenţii de literat, dar cu un caracter… catastrofal. Ultima oară, îmi destăinuise că se cară în Capitală pentru a se afirma… cît mai plenar în domeniul artei. Ceea ce n-am crezut decît pe jumătate.

Ne‑am salutat, ne‑am îmbrăţişat, printre zîmbete mimate, şi nu a trebuit să întreb nimic. Bănuiam că aşa se va întîmpla, va porni el să‑mi spună în ce hal de „plenaritate” a ajuns. Mi‑a scos din buzunar un soi de carte‑obiect, o cărticică simpatică la vedere, în stare să trezească curiozitatea, o jucărie haioasă.

– E cel mai recent volum al meu, zise cunoştinţa.

– Bravo! m‑am grăbit eu să‑l laud. Deci, nu te laşi de literatură.

– Pe naiba, rîse el batjocoritor. Asta‑i pentru… timpul liber, ceva în genul pescuitului, doar că… mult mai rar. Acum era momentul de a mai scoate un volumaş, intră în socotelile mele, tu, oricum, nu pricepi chestiile astea, te cunosc.

Se îngrăşase, făcuse burticică, una mai mare decît respectiva cărticică, bărbia i se rotunjise, iar în şolduri se lăţise.

– Am nevoie de oarece laude şi‑n presa cea culturală, chiar dacă largile mase ale patriei noastre nu o citesc. Dar o citesc unii intelectuali.

În mod cît se poate de firesc, l‑am întrebat la ce‑i trebuie, la ce‑i foloseşte. A rîs cu hăhăituri care‑i cutremurară bărbia şi burticica, dîndu‑mi de înţeles că nu mă duce mintea prea departe. Apoi s‑a potolit, a comandat whisky pentru amîndoi şi mi‑a şoptit: am intrat în politică. Nu m‑am arătat deloc surprins, era exact ceea ce i se potrivea. I‑am spus‑o şi m‑a aprobat, fără a‑l deranja palida mea ironie.

– Şi cam spre ce partid te orientezi? am întrebat pe‑un ton de‑a dreptul neghiob.

– Spre unul de la guvernare, ce naiba! exclamă el. Doar nu‑s tembel! Am şi intrat într‑unul… pe trei sferturi. Încă puţintel şi… gata. Îs de‑al lor.

– Dar cum de te acceptă? am continuat eu cu întrebările naive. Erai membru, după cîte ştiu, în partidul celălalt…

– Păi partidul acela acum nu mai e la putere, pricepi băiatu’?  Acum e în opoziţie, iar mie nu‑mi place să mă opun.

Rîse din nou, iar cînd se potoli îşi mai comandă un whisky şi‑mi explică răbduriu, ca să pricep. Pentru a intra şi a rămîne în politică, două chestii sînt importante: să fii manipulabil şi şantajabil. Două cuvinte terminate în… „-abil”. El posedă aceste calităţi din fragedă pruncie. Prin urmare, nu poate da greş. Mi‑a vorbit, apoi, despre femei şi despre ştiucile prinse în Deltă. Singurele subiecte care merită, cît de cît, atenţie. Pentru mine, întîlnirea n‑a fost chiar pierdere de vreme. Am învăţat ceva ce, de altfel, bănuiam.

Caracteristicile de bază ale românului erectil intrat în politică sînt manipulabilitatea şi şantajabilitatea.

 

Traian şi cîinele

Traian s‑a hotărît, într‑una din zilele sfîrşitului de săptămînă, să facă o vizită scurtă în satul copilăriei sale, la casa părintească, rămasă pustie. Părinţii se odihnesc, de o vreme, în cimitirul de pe dealul din apropiere. În sat, Traian mai avea cîteva neamuri care arareori găseau puţin timp pentru a vedea cum mai arată fosta gospodărie a copilăriei sale.

Traian a luat trenul, cu care a mers preţ de o oră bună. Afară fulguia uşor, dar zăpada nu rezista, se topea noroind priveliştea. A coborît într‑o haltă de unde mai avea de parcurs aproape zece kilometri pe‑un drum de ţară pe care rar circula vreun vehicul.

Era o dimineaţă destul de mohorîtă, ceea ce pe Traian nu‑l sperie deloc. O porni fără grabă, cu paşi mari şi legănaţi. Avea destul timp la dispoziţie şi nu‑i păsa că fulguiala apoasă îi mura hainele. După o vreme, simţi că cineva îl urmează. Nu era o senzaţie neliniştitoare, ca şi cum ar fi fost urmărit. Pur şi simplu, cineva era pe urmele sale lăsate în noroiul de pe marginea drumului. Descoperi un cîine de mărime potrivită, cu blana udă, dar surprinzător de curată, cu o privire apatică, deloc murată de mizerabila fulguială. Traian îi zîmbi, ridică neputincios din umeri, n‑am nimic de haleală la mine, asta e, băiete. Apoi îşi continuă drumul.

După cîţiva kilometri, ajunse într‑un sat unde constată că patrupedul flocos era tot pe urmele sale. Se făcuse ora unei beri, prin urmare Traian intră în crîşma satului, imperturbabil, urmat de cîinele necunoscut care, cuminte, se vîrî sub masa la care luase loc. Nimeni nu făcu vreun comentariu, arăta de parcă omul şi animalul se cunoşteau de‑o veşnicie. Traian bău o ţuică mare şi‑o halbă pe măsură, timp în care cîinele trase un pui de somn. Luat de gînduri, Traian uită de prezenţa lui.

O porni mai departe, avea încă cîţiva kilometri pînă acasă. Abia pe drum îşi aminti de cîine şi, întorcîndu‑se, îl descoperi iarăşi în spatele lui, ca pe o umbră docilă. Dădu din umeri, amuzat.

La un moment dat, auzi un motor de maşină care opri lîngă el. Era un jeep elegant, negru, iar şoferul, un bărbat dodoloţ, rubicond şi zîmbăreţ, îl întrebă pe Traian unde merge, îl poate duce el pînă în satul următor. Traian i‑a mulţumit frumos, apoi i‑a explicat că nu e singur. Rubicondul a rîs zgomotos şi i‑a spus să‑şi urce şi prietenul, chiar dacă din blană îi curg şiroaie şi nu poate fi stors. Aşa a urcat Traian cu cîinele necunoscut în jeep şi a ajuns mai reped în sat. Nu s‑a dus direct acasă, şi‑a vizitat neamurile întîi, a stat cu ele de vorbă, a băut şi a mîncat pe îndelete. De fiecare dată, cîinele îl aştepta în poartă, nu voia să intre nicăieri.

Spre seară, plăcut ameţit, Traian a ajuns la casa părintească. Doar aici cîinele l‑a urmat pînă înăuntru. Traian a făcut focul, dezmorţind pereţii îngheţaţi. La flăcările jucăuşe s‑au încălzit om şi cîine.

Apoi au adormit, unul în pat, celălalt alături.

A doua zi, înainte de a porni înapoi la oraş, Traian a trecut pe la vecini şi le‑a spus că în ograda părinţilor săi se află un cîine, nu ştie cum îl cheamă, dar să‑l hrănească din cînd în cînd, că degeaba a încercat el să‑l alunge. Nu a vrut să plece de acolo nici în ruptul capului. Vecinii i‑au spus să nu‑şi facă griji, doar s‑au înţeles întotdeauna bine cu răposaţii.

Pe drum, copleşit de aceeaşi fulguială apoasă, Traian s‑a întrebat într‑o doară, oare cine i‑a trimis lui cîinele ăla, de unde şi de ce a răsărit el în plină pustietate, de ce a rămas în ograda părintească? Şi, ca un adevărat filozof… nu a încercat să găsească nici un răspuns la întrebările sale.

Parteneriat media


Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu