Blitz-proze

Românul erectil

Ciolanul preistoric

Era pe la începutul omenirii, în urmă cu milioane de ani. Exact n-ar putea nimeni spune cînd anume. Este, însă, un amănunt lipsit de importanţă. Pe atunci, maimuţele umblau, de preferinţă, în patru labe, poziţia verticală fiindu-le total incomodă. Erau vegetariene convinse. La un moment dat, nu se ştie prin ce miracol, au renunţat definitiv la mersul patruped şi la ţopăitul prin copaci, abordînd poziţia orizontală în care se putea face o distincţie clară între picioare şi mîini.

Se schiţa profilul viitor al omului.

Aceste bipede păroase, care scoteau sunete nearticulate, au început să umble în grupuri, încă neorganizate, ce-i drept, singurul scop al vieţii lor fiind hrana. După ce au ajuns în acest stadiu de dezvoltare, strămoşii omului au descoperit, cu neascunsă satisfacţie, carnea.

Gustul cărnii.

A fost primul pas mare spre civilizaţie.

Iar primul cuvînt pe care l-au rostit sau inventat nu putea fi altul decît cuvîntul ciolan.

În vremea respectivă, ciolanele erau mult mai mari decît sînt ele acum. Un ciolan reuşea să satisfacă pe toţi membrii grupului. Este adevărat că se năpusteau asupra lui ca nişte semianimale ce erau, se înghionteau, se îmbrînceau, îşi mai dădeau cîte un pumn, unii înfulecînd mai mult, alţii mai puţin, dar fiecare se simţea, pînă la urmă, sătul.

Într-o zi, un grup de bipezi tocmai terminase de devorat carnea de pe un asemenea ciolan, din care mai rămase doar un os zdravăn şi bine lustruit. Îşi făceau, mulţumiţi, siesta în jurul lui. Unul dintre bipezi privi osul, o vreme, scoţînd diverse sunete, îl luă în mînă, îl privi nedumerit şi, deodată, îl lovi pe-un confrate aflat alături, drept în moalele capului, lăsîndu-l fără suflare, provocînd teama în rîndul celorlalţi. Aceştia l-au recunoscut, pe loc, drept şeful lor.

Din clipa aceea a început istoria lumii.

Astfel, în mod firesc, putem trage concluzia că la originea armelor folosite de om împotriva omului stă ciolanul.

 

Românul erectil (I)

Îşi cumpără un pui întreg, bine umflat, prin cele mai recente metode. Ceapă, ridichi, usturoi. Verdeţuri de anotimp. Proaspete, că‑i plac prospăturile. Şi bere. Multă bere, la litru ori la doi, în sticle de plastic, sînt mai uşor de transportat, dar şi de golit, hă hă. Şi rîde gros, căci românul erectil e într‑o permanentă veselie. Ţigări cît încap în buzunare, pungi cu pîine gata feliată, acum timpurile s‑au modernizat, nu‑ţi mai pierzi vremea cu nimicuri. Şi multe alte pungi frumos colorate, cu diverse chestii de ronţăit pentru copii. Şi seminţe, pentru gagici, să nu se plictisească. Dar şi fructe, deoarece fructele conţin vitamine de care tot copiii, mai ales, au nevoie. Pentru maturi, se mai adaugă şi o sticluţă cu rachiu, de crescut pofta pentru haleală.

O bucată de slănină, ţine de specificul naţional. Se frige împreună cu puiul. La iarbă verde. Iarba verde creşte şi lîngă terenurile de sport construite la marginea cartierului, lîngă ultimele blocuri. Acolo, la nici un metru şi jumătate de ele (de terenuri, normal… ), se aşază românul erectil împreună cu prieteni şi familie. Respiră aer curat. Pregătesc focul şi îşi manifestă buna dispoziţie prin răcnete, înjurături, rîgîieli.

Copiii bat mingea pe terenuri, la cîţiva paşi de mamele lor. Fiind atît de aproape, acestea nu‑şi fac griji în privinţa lor. Zbieretele şi ţipetele celor mici se amestecă, armonios, cu buna dispoziţie a maturilor. Se pregăteşte focul. Adică se adună vreascuri din pădurea aflată în imediata apropiere. Dar de ce să intre ei în pădure, să colinde ca tembelii printre copaci în căutarea unui luminiş? Aici e cel mai bine, văd şi blocurile în care vieţuiesc. Se aduc vreascuri şi crengi proaspăt tăiate, cît mai multe. Aşa, ca să fie şi să rămînă şi pentru alţii, căci românul erectil e un generos, un individ care ţine la semenul său de cartier. Şi de alte cartiere.

Se aprinde focul. Unul mare, ca la indieni. Naiba să‑i ia de indieni, noi sîntem români! Am ieşit la iarbă verde, cu mic şi mare, c‑aşa‑i sănătos. Se pune grătarul, se pune puiul pe grătar, dar şi bucăţi de slănină şi cîrnăciori. Mirosuri plăcute încep a bîntui terenurile de joacă, înălţîndu‑se spre etajele superioare ale blocurilor. Tot felul de mirosuri se împletesc în aer.

Femeile sînt grase şi transpirate. Fac salată, desfac farfurii din hîrtie, pahare din plastic, tacîmuri din plastic (în afară de cuţite). E practic cu chestiile astea de unică folosinţă. Nu se mai duc înapoi acasă. Nu te mai chinui să le speli.

După unica folosinţă, se lasă la locul faptei. Totul se lasă acolo, absolut totul. Marginile terenurilor s‑au transformat în imense depozite de gunoi printre care românul erectil îşi petrece sfîrşitul de săptămînă, îngroşînd stratul de mizerie. De fapt, nu face altceva decât să prelungească aspectul mizerabil dintre blocuri pînă la margine de pădure. În pădure îşi face nevoile, iar ăia tineri mai fac şi alte treburi ce ţin de surplusul hormonal. Dar sînt şi români erectili cu personalitate, care duc mizeria şi în pădure, pentru ca natura să se integreze conceptului lor de viaţă şi de trai. Se scuipă vîrtos pe jos, iar unii îşi suflă şi nasul, fiecare nară în parte. Tot pe jos, ce naiba, de aia sînt ei în mijlocul naturii. Ori la marginea ei, tot un drac.

De sus, cartierul arată ca o imensă pubelă. Cine dracu’ ne vede pe noi de sus, am înnebunit? Poate extratereştrii, hăhă! Ei să‑şi vadă de rahatul neamului lor, noi cu al nostru.

Put, deci exist.

De ce românul erectil? Păi, asta e, un viril, un zdravăn, un sănătos. Românului şi cînd lucrează i se scoală. De exemplu, descarcă saci cu ciment dintr‑un camion şi, pac, i se umflă nădragii în dreptul şliţului. Doamne fereşte să scape sacul din mîini, că i se rupe. În general, i se cam rupe de toate, dar asta nu ţine de erecţie.

Românul erectil nu e verde. Verde e iarba, crîngul şi altele de care i se rupe. El este mai mult roşu, adică plesneşte de sănătate, de virilitate şi de altele despre care vom mai scrie.

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu