Cronici

Rorschach și nihilismul

„Mie îmi place de președintele Truman, așa cum ar fi vrut tata. El a dat cu bomba atomică în Japonia și a salvat milioane de vieți, fiindcă altfel războiul ar fi fost și mai lung decât a fost și ar fi fost omorâți mai mulți oameni.”

(Un fragment din compunerea „Părinții mei” de Walter Kovacs, care va deveni, mai târziu, Rorschach)

Alan Moore este un personaj straniu, incomod – o recunosc toți cei care au avut de-a face cu el, dar și fanii săi, care nu sunt puțini. Îmbrăcat mereu în negru, cu fața încadrată de o barbă stufoasă, adept al ocultismului, anarhist convins, englezul Alan Moore a făcut istorie în industria comics-urilor. Cooptat de Marvel UK, apoi de DC Comics, a creat texte pentru unele dintre cele mai populare benzi desenate (multe dintre ele devenite, în anii 2000, ecranizări de succes): „V for Vendetta” (apărută în anii ’80 și ilustrată de David Lloyd), „Watchmen” (1986-1987, cu ilustrații de Dave Gibbons), „From Hell” (1989-1996, cu ilustrații de Eddie Campbell), „The League of Extraordinary Gentlemen” (1999, cu ilustrații de Kevin O’Neill) etc. Adaug aici o lucrare oarecum aparte: „Lost Girls” (1991-1992, 2006, ilustrată de Melinda Gebbie, soția lui Alan Moore) – un graphic novel cu o puternică tentă pornografică, destul de controversat chiar și în prezent.

Alan Moore a refuzat să vadă filmele făcute după benzile desenate la care a contribuit ca textier, iar în anii 2000, a anunțat că iese din industria comics-urilor, pe care, după cum a declarat, o urăște. În fine, chiar din puținele rânduri de mai sus, ne dăm seama că avem de-a face cu un personaj straniu.

În acest text, însă, mă voi opri la banda desenată „Watchmen”, apărută de curând și la noi, la Editura Art (traducere de Iluia Gorzo). Poate cunoașteți ecranizarea din 2009, în regia lui Zack Snyder, de altfel destul de reușită, cu o coloană sonoră impresionantă: Bob Dylan, Simon and Garfunkel, Leonard Cohen și, nu în ultimul rând, Mozart. Dar asta nu înseamnă că nu mai are niciun sens să parcurgeți și banda desenată, unde veți întâlni foarte multe lucruri lăsate pe dinafară de ecranizarea din 2009. E drept, cele douăsprezece capitole ale cărți, cu diverse inserții de jurnal, de articole de presă etc., sunt destul de consistente și deloc ușor de parcurs.

Scopul declarat al lui Alan Moore a fost acela de a scoate banda desenată din zona underground, de subcultură, de a schimba percepția publicului asupra acestui mod de exprimare. Desigur că și „Watchmen” a fost creat cu acest scop în minte. Dave Gibbons, ilustratorul, nu a trădat ideea lui Alan Moore, și o spune răspicat în cele câteva rânduri de început ale volumului:

„După alți douăzeci de ani, sub formă de volum, «Watchmen» avea să devină în sine un reper cultural recunoscut. Însă de mult, în anii ’60, benzile desenate se aflau încă la periferia obscură a culturii. Emasculate de vânătorile de vrăjitoare ale deceniului trecut, erau în marea lor majoritate siropoase și cenzurate – în cel mai bun caz lecturi de consum inofensive, pentru puști. Se întrevedeau însă licăriri, indicii despre ceea ce avea să urmeze. Poate că un supererou era menționat în treacăt în vreun ziar, mai apărea câte un volum subțire de istorie a benzii desenate sau o galerie își apropria un fragment dintr-o pagină de bandă desenată, etichetându-l ca «artă pop». Pe la mijlocul anilor ’60, entuziasmul anarhic al benzilor desenate underground nu părea cu nimic mai deplasat decât serialul TV absurd cu Batman. Chiar că vremurile se schimbau”.

Sau:

„Dacă lăsăm la o parte particularitățile formale, nu există nicio diferență fundamentală între benzile desenate și alte medii narative. Pentru o structură narativă mulțumitoare, și aici se aplică aceleași considerații ca în toate celelalte sfere ale ficțiunii. Că e vorba despre povești spuse la gura focului sau pe un ecran strălucitor, principala decizie a povestitorului a fost întotdeauna ce să dezvăluie și ce să treacă sub tăcere. Fie că folosește doar cuvinte, fie că folosește și imagini, naratorul trebuie să știe clar ce se arată și ce rămâne ascuns… Adevărul e că, deși amplă și plină de detalii, concrete sau sugerate, «Watchmen» e o lucrare finită, desăvârșită și completă ca un tablou în ulei sau, poate, ca un mecanism delicat de ceasornic”.

Dincolo de povestea în sine, activismul social al lui Moore este mai mult decât vizibil. În „Watchmen”, pune pe tapet, fără nicio reținere, toate problemele care au măcinat societatea americană din anii ’50 până în anii ’80: războiul din Vietnam, corupția politică, comunismul, amenințarea armelor nucleare, sărăcia, rasismul și, bineînțeles, infracționalitatea.

De fapt, pentru a combate infracționalitatea s-a constituit și primul grup de eroi mascați, din anii ’30-’40 – Minutemen, format din Silhouette, Silk Spectre, The Comedian, Hooded Justice, Captain Metropolis, Nite Owl, Mothman și Dollar Bill. Toți aceștia erau simpli oameni, care purtau măști. De altfel, mulți dintre ei au și sfârșit-o cât se poate de banal. Mai încolo, după tentativa eșuată de a-i strânge pe eroii mascați sub flamurile unei singure grupări numite Crimebusters, s-a format un alt grup – The Watchmen. Dintre cei vechi, a rămas numai The Comedian. Noua grupare de supereroi, The Watchmen, era formată din Silk Spectre II, un nou Nite Owl, Rorschach, Ozymandias și Dr. Manhattan. De menționat că Dr. Manhattan este singurul, dintre cei enumerați, care, într-adevăr, deține puteri de supererou.

Probabil cele mai interesante personaje, dintre cele enumerate, sunt The Comedian și Rorschach. Primul, cu grave „scăpări morale” – un criminal el însuși, violator, un personaj lipsit de orice fel de scrupule. Cel de-al doilea, un fanatic al adevărului, al dreptății. The Comedian reprezenintă polul opus al idealului de supererou, care a animat, într-o oarecare măsură, grupul Minutemen.

Primul Nite Owl, Hollis Mason, mărturisea, în autobiografia sa „Fără mască”, faptul că a hotărât să devină un erou mascat după ce a citit un număr din „Action Comics”, unde l-a descoperit pe Superman (înainte, Hollis căutase un ideal moral în foiletoanele de aventuri pulp): „Găsisem ceva care prezenta moralitatea simplă din foiletoanele pulp, însă fără ambiguități și umbre. Atmosfera terifiantă și vag sinistră, care plana în jurul lui Shadow, nu se regăsea deloc în culorile primare și vii din lumea lui Superman și nu se simțea nicio urmă din sexualitatea reprimată prezentă uneori în foiletoane, spre disconfortul și stânjeneala mea”. Ei bine, din această perspectivă, „Watchmen” se aseamănă nu cu benzile desenate cu Superman, ci cu foiletoanele pulp.

Ca să revin la The Comedian, citind „Watchmen”, te întrebi de ce eroul este numit așa? Nu e nimic amuzant la acest personaj. Dimpotrivă. Și totuși, de unde până unde The Comedian? Umorul, în cazul lui, este unul sumbru. Mai pe șleau spus: când vezi adevărata față a lumii – cea urâtă, meschină, animalică –, îți dai seama că nimic nu mai contează cu adevărat și, aşa cum face The Comedian, nu poți decât să râzi și să-ți vezi de propriile tale interese, lăsând la o parte orice scrupul. Adrian Veidt, alias Ozymandias, are și nu are dreptate să-l portretizeze astfel: „Eu îl consider un mercenar amoral care se aliază cu facțiunea politică de pe urma căreia are cel mai mult de profitat”.

Rorschach, deși știe și el că lumea este un „iad negru”, alege, totuși, să nu renunțe la o anumită etică, chiar dacă destul de inflexibilă, lipsită de nuanțe și care sfidează orice fel de political correctness – așa cum eroii lui Hammett sau Chandler nu renunță la etica lor, deși știu foarte bine, la rândul lor, că lumea este coruptă până în măduva oaselor, iar acțiunile lor eroice sunt pur și simplu picături care se pierd într-un ocean imens; și da, Rorschach este creat pe calapodul eroilor de literatură hard-boiled. Există o diferență, însă, între Rorschach și, de pildă, Sam Spade sau Philip Marlowe: ultimii nu așteaptă nicio răsplată pentru faptele lor, însă Rorschach este mânat în lupta lui de un sentiment de răzbunare. De răzbunare împotriva lumii întregi, care i-a întors spatele și care nu dă semne că și-ar dori altceva mai bun decât corupția, crima și prosperitatea infracțională.

Nu întâmplător „Watchmen” începe cu un citat din jurnalul lui Rorschach: „Dimineață, pe stradă, un hoit de câine – o urmă de roată pe stomacul plesnit. Orașul ăsta se teme de mine. I-am văzut adevăratul chip. Străzile sunt prelungiri ale canalelor, canalele sunt pline de sânge, și când scurgerile vor prinde în sfârșit crustă, toți paraziții se vor îneca. Vor sta până la brâu în mizeria spumegândă a crimelor și a sexului, și toate curvele și toți politicienii vor privi în sus și vor striga: «Salvează-ne!»… Au avut de ales cu toții. Ar fi putut urma exemplul unor oameni cumsecade, ca tata sau ca președintele Truman. Oameni de ispravă, care credeau că banul trebuie câștigat cinstit. Dar ei s-au luat după căcărezele de comuniști și desfrânați și nu și-au dat seama decât prea târziu c-au ajuns la prăpastie. Să nu-mi spuneți mie că n-au avut de ales. Acum lumea întreagă stă pe margine, privind în jos la iadul cel negru, toți liberalii ăia, intelectualii și ăia care te fac din vorbe… Și brusc nimeni nu știe ce să mai spună”.

Ironic, în toată povestea lui Rorschach, este faptul că, în ciuda unei gândiri maniheiste, a unei etici inflexibile, el luptă împotriva unui personaj – Ozymandias – care pune în practică tocmai ceea ce aprecia copilul Walter Kovacs (numele adevărat al lui Rorschach) la președintele Truman: capacitatea de a sacrifica fără nicio urmă de regret vieți omenești, cu justificarea că astfel a salvat și mai multe vieți de la moarte. Așadar, Rorschach, în ciuda încăpățânării sale, nu poate, în cele din urmă, accepta acest compromis făcut de președintele Truman, iar mai apoi, de Adrian Vendt, alias Ozymandias.

Voi încheia abrupt aceste rânduri despre „Watchmen” tot cu un citat din Rorschach, un personaj care reflectă, cred eu, foarte mult din viziunea nihilistă a lui Alan Moore asupra lumii, a existenței: „Ne trăim viețile din lipsă de altceva mai bun. Inventăm mai târziu justificări. Ne naștem din neant, aducem pe lume copii, sortiți iadului, la fel ca noi. Dispărem în neant. Altceva nu există. Existența e haotică. Nu are un șablon, în afară de cele pe care le inventăm noi dacă ne holbăm mai mult. Nu are niciun sens, în afară de cel pe care i-l dăm noi. Această lume în derivă nu e modelată de forțe metafizice vagi. Nu Dumnezeu omoară copiii. Nu destinul e cel care-i ciopârțește și-i aruncă la câini. Noi facem asta. Doar noi”.

„Watchmen”, text de Alan Moore, ilustrații de Dave Gibbons, traducere de Iulia Gorzo, Editura Art, București, 2018

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu