Citiri cu coada ochiului

Să învățăm limbi străine alături de Coana Chirița

Pentru a vorbi şi pricepe nemţeşte m-am chinuit zece ani. Nu mi-a reuşit foarte bine. Am şi acum dificultăţi. Pentru a vorbi englezeşte mi-a trebuit mult mai puţin. Numai cîteva luni. Explicaţia? Germana am învăţat-o după manual. Engleza de nevoie. Nu știu dacă ați observat, dar toată bibliografia e în engleză…

Deşi am avut profesori eminenţi, n-am reuşit nici pînă astăzi să învăţ cum se cuvine limba germană. Citesc cu greutate, fără plăcere şi, mai ales, rar. Am străbătut cu exerciţii meticuloase cîteva manuale suplimentare. Plus cele patru de liceu. Am tradus din scriitori de limba germană (precum Kafka sau Canetti). L-am antologat pe Nietzsche. Am ţinut corespondenţă cu vorbitori de germană şi somităţi ale ştiinţei lingvistice. Zadarnic!

Așadar, germana nu s-a lipit de mine. Şi astăzi am nevoie de dicţionar.

Cu franceza e altceva. Lăsînd la o parte faptul că orice român ştie limba lui Voltaire, de la sine, printr-un talent  aşa-zicînd nativ, am început să pricep franceza din momentul în care o doamnă profesoră (de o luminoasă intuiţie și de o grație fără egal), Vasilica Irimia se numea, m-a pus să citesc altceva decît manualul. Şi mai ales să povestesc clasei ceea ce am citit. Manualul mi l-a interzis pentru totdeauna. Bine a făcut!

De îndată ce am renunţat la manual, bezna s-a subţiat. Am început încet-încet s-o rup pe franţuzeşte. Am înţeles atunci cîtă dreptate are dramaturgul Ionesco. Orice manual de învăţare a limbilor străine (cu sau fără profesor) este o sumă de mici dialoguri de un perfect arbitrar.

Cu germana nu am avut un noroc asemănător. Nimeni nu mi-a luat manualul din mînă. Nimeni nu m-a pus să relatez clasei/umanităţii povestirile lui Thomas Mann, „Dulapul de haine”, de-o pildă. Am achiziţionat, aşadar, competenţă, nu şi performanţă. Ştiu cuvinte, sintagme, structuri, Erlkoenig. Chiar şi locul negaţiei nicht în propoziţiune: „Die Antwort ist nicht richtig”. Dar cînd mă întîlnesc cu un neamţ în carne şi oase, şovăi, mă exprim rău, o dau pe engleză. Glumesc. Dar gluma mea ilustrează un adevăr pedagogic mai adînc.

Multă vreme, studiul limbilor străine s-a supus gratuităţii triumfătoare. La începutul secolul trecut (dar şi mai tîrziu), germana sau franceza încă se învăţau (pe la casele mari) cu guvernanta. Alături de arta clavirului. Numitul clavir şi, se înţelege, franceza completau de minune educaţia protipendadei. Domnişoara care nu strica de îndată clavirul, lovindu-l cu mînie sub rapiditatea notelor lui Chopin, ori nu putea răspunde într-o franceză mai mult sau mai puţin aproximativă la asalturile retorice ale amantului, risca, Doamne fereşte!, să rămînă fată bătrînă. Şi, uneori, chiar rămînea.

De atunci, pedagogia şi lumea au evoluat. Dar nu în sensul unei clarificări logice. Gratuitatea globală s-a păstrat. Şi, mai cu seamă, în educaţie, în aventura „paideică”, cu un termen la modă. În domeniul pedagogiei, am întîlnit (şi nu rar!) persoane care încearcă să înveţe franceza memorizînd, în ordinea alfabetului, cuvintele dintr-un dicţionar. Sau care încearcă să vină de hac bibliotecilor prin lectura înverşunată a autorilor dispuşi ordo alphabetica.

De la o vreme, achiziţia limbilor străine nu mai foloseşte neapărat şi exclusiv pentru a facilita decisivul moment al căsătoriei. A ieşit, oarecum, din modă şi copiii nu mai sînt torturaţi de nici o guvernantă cu distincţia dintre verbele „tari” şi verbele „moi” în germană.

Ne-am apropiat, deci, de modelul lingvistic al Coanei Chiriţa. Faimosul personaj ştie franceza (şi încă într-un chip admirabil) nu pentru că a învăţat la şcoală, dintr-un manual absurd ca şi profesorul, concordanţa timpurilor. Ştie nobilul idiom din şcoala vieţii, acolo unde rînduiala scopurilor nu urmează principiile pedagogiei şi nici ordinea de manual. A învăţat, din nevoia imperativă a erosului maternel, din dorinţa de a-l face om pe Guliţă: „omul deplin al culturii româneşti”, cum ar veni…

Pentru acest motiv, în clipele de plictiseală, ca să-mi recapăt buna dispoziţie, este suficient să-mi închipui o discuţie mai tăioasă, pe franţuzeşte, între Coana Chiriţa și Lia Olguța Vasilescu. Vă puteți imagina dialogul?

 

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu