Cartea săptămânii

Saint-Germain-des-Prés văzut de Boris Vian

Îi datorăm lui Boris Vian – autorul superbului roman-poem „Spuma zilelor” (un text suprarealist, ritmic şi „acidulat” ca o piesă de jazz – de ultimul era pasionat) – un „manual” al miticului cartier Saint-Germain-des-Prés, care trebuia să fie, iniţial, un ghid turistic propriu-zis al cartierului. Scris în anii ’50 – publicat în 1951 la Éditions du Scorpion şi reeditat abia în 1974, la Éditions du Chêne –, textul capătă alura irezistibilă a unei evocări personale, pline de poezie, de umor, de nostalgie, dar şi – nota bene – de ironie necruţătoare la adresa presei de cancan (jurnalişti pe care-i numeşte „les pisse-copie”) care distorsiona, răuvoitoare, faima artistică şi intelectuală a cartierului, şi mai ales a figurilor ei celebre (în frunte cu Jean-Paul Sartre).

Parisul nu duce lipsă de locuri mitice – fixate în memoria culturală europeană în şansonete şi evocări, în literatură şi artă, în imagine, text şi muzică. Locuri mitice cosmopolite, la a căror efervescenţă iau parte personaje diverse din întreaga lume, atrase de viaţa intelectuală şi artistică pariziană. Parisul şi-a inventat mereu, se spune, o „belle époque” – începând cu epoca Montmartre, la sfârşitul secolului XIX, urmată, în anii ’20, de efervescenţa Montparnasse, şi apoi, iată, de fascinaţia cartierului „existenţialist” Saint-Germain-des-Prés, începând cu anii ’40. Jazz – de care Vian este pasionat (e trompetist, şi fan Duke Ellington) – şi existenţialism sunt cele două cuvinte de ordine pentru noul cartier la modă parizian, după război.

În „manualul” său, care debutează – ludic şi umoristic – în tonul unui adevărat manual geografic (vorbeşte despre amplasarea cartierului, despre „sol” şi „subsol”, despre tipurile de „populaţie” şi „climat” etc.), Vian reface, de fapt – mai în glumă, mai în serios – întreaga istorie a cartierului şi a celebrelor sale cafenele şi baruri de subsol (cluburi), apelând la diverse mărturii, evocări ale vechilor „clienţi” (artişti şi scriitori, dar şi patroni de cafenele, cum e cel al cafenelei Flore, Paul Boubal), pe parcursul unei perioade ce urcă până la începutul secolului, pentru a reveni apoi la anii ’50, pe care Vian i-a trăit personal în cartier: drept urmare, „geografia” locului este urmată de un „florilegiu” al personajelor care l-au frecventat (unele foarte celebre) şi pe care le-a cunoscut direct. Vian inventează şi un nume pentru locuitorul cartierului Saint-Germain-des-Prés: germanopratin!

Mă opresc mai jos asupra câtorva detalii dintr-un text absolut savuros, bogat în informaţii de epocă, ce reconstituie portrete pitoreşti, dar şi atmosfera astăzi mitică, şi reuşeşte să prindă în filigran aerul timpului şi locului. Iată:

Amplasare geografică:

La nord: cheiurile Malaquais şi de Conti
La sud: rue du Vieux-Colombier şi rue Saint-Sulpice
La est: rue des Saints-Pères
La vest: rue Dauphine et rue de l’Ancienne-Comédie

Cafenele celebre:

În jurul pieţei centrale Place Saint-Germain-des-Prés se regăsesc: Flore, Les Deux Magots, Royal Saint-Germain, Lipp, La Reine Blanche, Montana, Civet, Club Saint-Germain, Bonaparte, Crystal, Bougnat.
Un al doilea nucleu reuneşte: Rhumerie Martiniquaise, Méphisto, Pergola, Saint-Claude.
Şi un al treilea nucleu e alcătuit din: La Rose Rouge, Le Vieux-Colombier, Le Carrefour.

Dar pe noi ne interesează, desigur, Flore (şi Les Deux Magots), şi epoca Jean-Paul Sartre – Simone de Beauvoir, evocată – dar şi trăită de Vian (vezi foto) –, fiindcă epoca Barthes nu avea cum s-o prindă (Vian a murit în ’59, la 39 de ani, din pricina unei malformaţii cardiace). Cel care, în „Spuma zilelor”, îl evoca pe Sartre cu umor sub numele (rămas celebru) de… Jean-Sol Partre, îl apără aici – cu spirit şi inteligenţă – de răutăţile şi bârfele născocite de jurnaliştii cancanieri. În plus, citează pasaje ample din amintirile sale, dar şi din cele ale patronului localului, Paul Boubal (la fel de savuroase!).

Dacă braseria Lipp, de vizavi, a fost celebră şi frecventată în anii ’30 şi în timpul războiului (bătăile erau acolo la ordinea zilei; pe de altă parte, era frecventată şi de naţionalişti din Acţiunea Franceză), Cafeneaua Flore – aflăm – a fost lansată, de fapt, de „banda lui Prévert”, zgomotoasă şi zurbagie şi ea, cunoscută sub numele de Groupe Octobre (Grupul Octombrie, din care făceau parte fraţii Jacques şi Pierre Prévert). Paul Boubal, care a preluat Café de Flore în 1939, citează printre vechii clienţi ai cafenelei, pe lângă „banda lui Prévert”, pe Breton, Tzara, Grasset, Fasquelle, americanii de la „N.Y. Herald Tribune” etc. Faima cafenelei creşte sub Ocupaţie, când scriitorii – în speţă Sartre şi Beauvoir – capătă obiceiul de a lucra, toată ziua, acolo. Iată cum e redată întâlnirea istorică a lui Jean-Paul Sartre cu patronul Boubal, chiar de către acesta din urmă (în traducerea mea):

„Către 1942, văd sosind la Flore un domn care venea de la ora deschiderii până la prânz, şi apoi după-amiază până la închidere. Era însoţit adesea de o femeie, dar se aşezau separat, la mese diferite, dar mereu în acelaşi colţ, când stăteau la parter. Multă vreme n-am ştiut cine era. După-amiaza, în sala de la etaj, îi vedeam adesea, purtînd mereu cu ei un dosar voluminos, cum scriau pagini interminabile. N-am ştiut luni la rând cine erau, până în ziua în care e chemat la telefon dl Sartre. Fiindcă aveam un prieten personal care se numea Sartre, i-am spus celui care telefona că domnul cu pricina nu era acolo; dar cel de la telefon a insistat de mai multe ori, zicând că dl Sartre se afla, cu siguranţă, în sală. M-am hotărât să întreb în sală, şi atunci l-am văzut ridicându-se de pe scaun pe marele nostru Jean-Paul, care mi-a spus: «Eu sunt dl Sartre».

De atunci, a devenit prietenul meu, cu care stăteam deseori de vorbă dimineaţa; după care, telefoanele care-l căutau au devenit atât de numeroase, încât am considerat util să-i rezerv o linie telefonică specială”.

 

Sartre însuşi, la rândul lui, îşi aminteşte cu emoţie (spune Vian) de conversaţiile cu Boubal. Redau însă aici (în traducerea mea) atmosfera care domnea la Flore, în descrierea lui Sartre:

„Clientela imuabilă era alcătuită din grupuri absolut închise: dacă apărea, într-o zi, o fată drăguţă pe care nu o cunoşteau, cei din grupuri începeau să-şi spună unul altuia: «E nouă pe-aici». (…) Era ca un club englezesc. Oamenii intrau în grup şi se cunoşteau toţi între ei; fiecare ştia cele mai mici amănunte ale vieţii private a vecinului său; dar grupurile nu se salutau între ele, deşi se grăbeau să o facă dacă se întâlneau în altă parte – pe teren neutru”. Clienţii de la Flore părăseau însă rareori cafeneaua pentru alta, nici măcar pentru Les Deux Magots, aflată alături: „Mergeam atât de rar la Les Deux Magots – spune Sartre – încât, într-o zi, am dat peste două cupluri despărţite de la Flore, care se înşelau unul pe altul la Les Deux Magots”. Tot pentru Sartre, prin 1942, clientela celebrelor cafenele se împărţea astfel (bine de ştiut!): Flore – literatura tânără; Les Deux Magots – literaţii bătrâni; Lipp – politică.

Cafenelele au supravieţuit, ca faimă, până în anii ’60-’70, când a venit rândul lui Barthes şi al tinerilor săi admiratori – intelectuali de stânga (în frunte cu Philippe Sollers şi Julia Kristeva) să le frecventeze.

Pe lângă aceste locuri de la suprafaţă, existau – pe vremea lui Vian – cluburile subterane, „les caves”, cum le spune el (de pildă, celebrul Tabou), frecventate de aşa-numiţii (de el – ironic – dar şi de presă) „troglodytes”: cluburi de jazz, frecventate de Vian (nu şi de Sartre).

Vian execută – în capitolul „Florilège et personnalités” – o serie întreagă de portrete seducătoare ale intelectualilor şi artiştilor care frecventează Saint-Germain-des-Prés în epocă: printre ei, frumoasa Juliette Gréco, Albert Camus, Jean Cocteau, Maurice Merleau-Ponty, Raymond Queneau, fraţii Prévert, Simone Signoret sau Tristan Tzara – „le père de Dada”, zice Vian: „Toată lumea îşi aminteşte activitatea turbulentă şi suprarealistă a acestui poet, iar contrastul dintre această imagine mobilă şi aceea a clientului obişnuit şi liniştit din Saint-Germain care devenise e destul de tulburător. Îi place să stea de vorbă în compania lui Cossery şi a amicilor săi numeroşi, singurii care au menţinut în cartier tradiţia discuţiilor serioase.
De înălţime medie, cu tenul închis la culoare, ochelari, păr argintiu, îmbrăcat într-un etern impermeabil gri-bej, are un aer foarte cumsecade”.

Astăzi, cum se întâmplă adesea – s-a întâmplat şi cu Montmartre – Saint-Germain-des-Prés a devenit un cartier de lux, asaltat de turişti, cu restaurante şi cafenele scumpe (y compris Flore şi Les Deux Magots) şi magazine de haine de marcă (s-au retras de acolo şi editurile, au dispărut şi unele librării – în schimb, am observat multe galerii de artă contemporană, destul de convenţionale şi, probabil, scumpe). Dar mitologia locului a rămas, cu siguranţă, intactă – iar „manualul” lui Boris Vian o confirmă, la modul spumos şi seducător. Vi-l recomand.

În foto: Boris Vian şi soţia lui, Michèle, Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir.

 

Boris Vian, „Manuel de Saint-Germain-des-Prés”, édition établie par Noël Arnaud, Éditions Pauvert, Paris, 1997, 2001, 2013, 224 p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu