Anticariat

„Șarlatanul” Oscar Wilde, Balzac și parizienii

Întors din turneul american din 1882, Oscar Wilde pleacă la Paris. Începe, crede el, o nouă etapă în viața lui, cum ne avertizează și Robert H. Sherard în biografia dedicată lui Oscar Wilde: „Când s’a dus la Paris în 1883, el se descria pe sine ca începând o nouă perioadă de viață. Se lepăda de orice răspundere pentru Oscar Wilde al «mișcării estetice». «Acela era Oscar Wilde din epoca a doua, zice el, acum am intrat în epoca a treia»”.

Ajuns la Paris, Wilde renunță la „afectarea de boem” și la costumul estetic. Ba chiar și la părul său lung: „O transformare se impuse asupra lui însuși, și într’o zi se duse la bărbier, din ale cărui mâini ieși cu înfățișarea unui gentleman. El spunea că pe când contempla bustul lui Nero în Luvru s’a hotărât  să poarte părul scurt, și numea stilul în care-și purtase părul până atunci «coafura neroniană»”. Nero și Oscar Wilde – ce aveau în comun cei doi? Răspunsul este simplu: încercarea de a epata și de a fi recunoscuți ca artiști. Să trecem, însă, peste acest detaliu și să vedem ce mai făcea Oscar Wilde la Paris. Odată instalat în Hôtel Voltaire pe Quai Voltaire, a trimis volumul său de poeme, însoțit de o scrisoare, mai multor scriitori și pictori parizieni. Peste câțiva ani, se vor vedea și rezultatele gestului său: „Pe vremea procesului lui, în multe saloane acest volum, împreună cu scrisoarea care-l însoțea erau puse la vedere, ca o curiozitate de actualitate, și lumea se convingea de extraordinara cunoaștere a limbii franceze care se vedea în acele scrisori”.

La Paris, Wilde, deși a fost bine primit, nu a fost înțeles pe deplin. Așa s-a întâmplat și în Anglia, și în America, acum și la Paris. Ca de obicei, biograful nostru, domnul Sherard, are o explicație: „Un om care nu se ia pe el însuși în serios la Paris, ca scriitor sau ca artist, niciodată nu va îndupleca pe alții să-l ia în serios. Un mare număr de Parizieni, ascultând strălucitul cuvânt al lui Wilde, și nepătrunzând umorul care țâșnea din observațiile lui, îl taxează drept un șarlatan care se încearcă (sic!) să-i înșele. Abia după moartea lui și după publicarea minunatei traduceri a «Intențiilor» de către Jean Joseph-Renaud, și a scrierilor cari au apărut asupra lui «De Profundis», oamenii de litere din Paris au început să vadă că ei n’au înțeles de fel pe strălucitul tânăr care se sforța să-i intereseze și să-i distreze”.

Wilde nu plăcea parizienilor și din alte motive. Mai exact, legate de… îmbrăcăminte și frizură: „Cu toate că Oscar Wilde își părăsise masca lui estetică erau unele puncte cu privire la îmbrăcămintea lui care nu plăceau Parizienilor. Pentru un singur lucru el obișnuia să poarte haină blănită. Din acestea el avea două-trei. Și păreau foarte prețioase fiind făcute din stofă cenușie cu brandemburguri negre. El mai avea obiceiul să-și frizeze părul în fiecare zi. Era prea multă găteală în înfățișarea lui ca să placă oamenilor de lume din Paris”.

Ce se cunoaște mai puțin este că, prin felul său de trăi la Paris, Oscar Wilde imita un titan al literaturii franceze – și anume pe Balzac, aducându-i astfel umilul său omagiu: „Când scria în Hotel Voltaire el își punea un halat alb cu un guler călugăresc, pentru că așa se îmbrăca Balzac – care scria mai mult noaptea – când lucra. Pe urmă, Balzac, care se osândise la celibat și abstinență, când s’a pus să facă curte, a adoptat toate grațiile unui filfison parizian contemporan. Purta cele mai elegante costume, se împodobea cu scule de preț, și când eșea în stradă avea un baston atât de minunat încât inspirase pe Delphine Gay cu subiectul unui roman, «La Canne de Monsieur Balzac». În toate aceste lucruri Oscar Wilde îl imita pe maestrul cu al cărui entuziasm și dibăcie pentru arta literară el se silea să se îmbie. El se îmbrăca mai cu seamă după moda celor de la 1848, purta scule de preț, și avea un baston care era replica bastonului lui Balzac. Era un baston de fildeș cu mânerul încrustat cu turcoaze”.

Parizienii, cinici și superficiali, nu credeau că estetul nostru, astfel costumat și cu felul său lejer de a vorbi, „are în el oarecari energii artistice reale”. Între timp, la Hôtel Voltaire, îmbibat de spiritul lui Balzac, Wilde scrie o piesă, „The Duchess of Padua”, piesă care nu s-a bucurat de succes nici în timpul vieții sale, nici după. Cele trei reprezentații din Hamburg, din 1904, sunt descrise cu indignare de domnul Sherard, care evidențiază – fără să vrea, zic eu – ilarul acestui eșec (un actor bolnav, un altul care a înnebunit pe scenă, în timpul reprezentației): „Actorul care juca rolul lui Guido era bolnav de influentă, și din această cauză a făcut din actul din urmă un caraghioslâc. În acest act marea scenă este când Ducesa găsind pe Guido adormind în închisoarea lui, i se adresează cu cuvinte pasionate. Frumoasa tiradă a Ducesei era în teatrul din Hamburg întreruptă mereu de hărăpelile, strănuturile și tusea eroului adormit. Ducesa a fost perfectă în vorbire. Dar culmea nenorocului a fost atinsă în noaptea celei de a treia reprezentații când actorul care juca rolul Cardinalului a înnebunit de odată pe scenă și a trebuit să fie dus cu forța la ospiciul de nebuni”.

Voi încheia rândurile acestea despre aventura pariziană a lui Oscar Wilde cu un pasaj din cartea domnului Sherard, în care avem un Oscar Wilde luminos, fericit, la apogeul puterilor sale creatoare, înainte ca boala sa, adică homosexualitatea, căci așa o considera biograful nostru – o boală, „o turburare mintală” –, să-și arate colții: „…în zilele acelea la Paris, el părea unul dintre cei mai înzestrați și mai buni oameni. El era pe vremea aceea la înălțimea puterilor lui intelectuale. Turburarea lui mintală nu dăduse nici cel mai mic semn. Limpezimea și curățenia graiului lui păreau că arătau cât de bine se educase pe el însuși după pilda marelui artist pe care’l luase drept maestru. Era cel mai plăcut tovarăș ce se putea cunoaște”.

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

Parteneriat media

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu