Cartea săptămânii Avanpremieră

Satul neamțului (fragment)

Publicat înainte de capodopera „2084. Sfârșitul lumii” (Humanitas Fiction, 2016, traducere de Doru Mareş) și înainte de valul de atentate teroriste care a zguduit Franța și Occidentul, romanul multipremiat „Satul neamțului sau Jurnalul fraților Schiller” de Boualem Sansal (Humanitas Fiction, 2018, traducere şi note de Bogdan Ghiu) este un tur de forță din punct de vedere literar, moral și istoric.

Romanul leagă într-un ritm halucinant, prin jurnalele alternate ale lui Rachel și Malrich Schiller, două epoci istorice și două regimuri politice: nazismul și islamismul fundamentalist, proiectându-le, ca avertisment, în viitor. O panoramare a lumii actuale care ne poartă prin Franța, Algeria, Germania, Austria, Polonia, Turcia, Egipt, unind lagărul de exterminare de la Auschwitz cu periferiile Parisului. Pesimismul meditativ al lui Rachel și edificarea sfâșietoare a lui Malrich îi determină pe frații Schiller să aleagă două căi diametral opuse.

Într-o suburbie pariziană a anilor 1990 în care islamismul radical nu contenește să avanseze, doi frați ajung să ispășească crima rămasă nepedepsită a tatălui lor, fost ofițer nazist, inginer chimist participant la Soluția Finală, dar care se ascunsese în Algeria, unde funcționase ca instructor paramilitar. Fiul cel mare, Rachel, duce asumarea vinii la extrem, cel mic, Malrich, alege să acționeze. Un roman obsedant, bazat pe fapte reale, și o implacabilă judecată morală a istoriei recente, cu pagini memorabile și necruțătoare cu care să ne putem înarma împotriva  tentațiilor și regresiilor fobice ce asaltează lumea contemporană.

 

„Boualem Sansal nu scrie decât cărți care lovesc exact acolo unde te aștepți mai puțin.”

Le Figaro littéraire

„Scriitorul algerian Boualem Sansal confruntă nazismul și islamismul prin povestea bulversantă a doi frați. Admirabil.”

Le Point

„Primul mare roman despre islamism. În «Satul neamțului» de Boualem Sansal, Camus și-ar recunoaște propriile teme, ca și dragostea lor comună pentru acest pământ și teroarea în fața înspăimântătoarei lui frumuseți și a soarelui său feroce.”

The New Republic

 

Satul neamțului sau Jurnalul fraților Schiller (fragment)

Azi au venit cu vești. Una bună și una rea. Cea bună e că imamul din turnul 17 a fost arestat pentru complicitate la asasinarea Nadiei. Asta merită o bere, am spus. Numai că, au adăugat ei, cartierul e vraiște, te ia amețeala, te sufoci. De unde și vizita lor, nu mai puteau să respire acolo. De o parte, locuitorii fac pe mortul, așteaptă să vadă cum evoluează lucrurile înainte de-a face vreo mișcare, de cealaltă parte, agitație mare, imamul cu trupa lui de kami­kaze și rețelele lui aflate în conservare, turnătorii lui Com’Dad, polițiștii, CRS-iștii, tipii din asociații, reporterii, intelectualii, curioșii, consilierii de la primărie, ambasadorii ZUS-urilor de pe toate meridianele și chiar emisari ai unor cartiere muncitorești din Belgia. La televizor nu se vorbește decât despre noi. Când cartierul face guturai, Franța scuipă sânge. Nu poți să ieși din casă fără să cazi într-o ambuscadă. Tovarășii mei au fost opriți și controlați până la piele de 30 de ori, intervievaţi de 15 ori, filmați de șapte ori, chemați în ajutor de trei ori și doar o singură dată au reușit să treacă prin ochiurile plasei. Ca să scape de jurnaliști, îl scot în față pe Idir-Quoi și se trag înapoi zece pași ca să poată să se distreze în voie.

— Arestat când, cum? am strigat eu.

Cineva, Momo cred, a răspuns:

— Ieri, de către un comando al GIGN [1] venit de la Paris.

— Bună socoteală, o să ia zece ani, Babar de la comisariat i-a spus asta lui Rabah de la Prisunic.

— Zero! Taică-meu spune că o să-și bage coada politicienii și o să-l decoreze, nu-i deloc imposibil, spune Raymou.

— Togo-au-Lait a aflat de la unul dintre cei trei mii două sute de verișori ai lui, care dă cu mătura printr-un minister, că foarte curând o să-i dea drumul. După el, să bagi un imam la pârnaie e ca și cum ai introduce un dezechilibrat mintal într-un cămin de fete și ți-ai trage un glonț în picior. În celulă îți fabrică kamikaze pe bandă rulantă, iar prin telefon îți trezește toate rețelele aflate în conservare din Franța și ți le trimite pe străzi ca pe niște benzi cu țepi de la circulație. Nu așa ai zis, Togo-au-Lait? insistă Manchot.

— Vă jur, vărul l-a auzit pe ministru spunând asta la telefon. Vorbea cu cineva căruia îi spunea garde des sots[2] și dragă prietene, îl implora să facă un gest de calmare a situației.

— Ce-nseamnă asta? întrebă Momo.

— Înseamnă ce înseamnă, explică Manchot.

— Trrrebuie sssă-i iiia gggâtul, conchise Momo.

— De-acord, Momo, se vede că ești fiul lui taică-tău, e o plăcere să discute omul cu tine.

— Vvvor înnnăbuși tttoată afffa…

— Afacerea?

— Ddda.

— Le facem scandal, dacă l-au arestat, să și-l țină!

— Sau să-l trimită înapoi de unde-a venit cu un ochi mai puțin.

— Sau cu o mână, ca pe Ciungul.

— Dacă și veștile rele sunt ca aia bună, războiul civil bate la ușă. Care sunt ele, de fapt? am întrebat pentru a pune capăt discuției.

— Prima e că avem un nou emir, îl cheamă Flicha.

— Recrutarea merge repede!

— Și că avem și un nou imam. Îi spune Chiorul. Se pare că chiorii aduc ghinion.

— Îi confunzi cu cocoșații.

— Ba deloc, ăia poartă noroc.

— Din ce în ce mai bine, handicapați pe post de vrăjitori. Alții?

— Niște duri, băieți din GIA, campioni din clandesti­nitate, vin de la Boufarik, acesta este fieful talibanilor, din câte se pare. În aceeași zi au și emis o fatwa. Unu: cine nu e cu noi e împotriva noastră, deci pasibil de moarte. Doi: nici o fată nu mai iese pe stradă. Trei: e inter­zis să intri în vorbă cu evrei, creștini, animiști, comuniști, pederaști, jurnaliști. Patru: se interzic snifful, jointul, țigările, berea, flipperul, sportul, muzica, cărțile, televizorul, cine­maul etc. Nu-mi mai amintesc restul.

— Masturbatul în public.

— Și în privat.

— Să tragi vânturi în direcția moscheii.

— Să te razi la…

— Vă amuză, bandă de idioți!

— Da’ ce facem, râdem și noi!

— Și oamenii ce zic?

— Ca de obicei: fac pe morții.

— Și voi?

Tăcere. Murmure.

— Și voi? am insistat.

— Ce vrei să facem? s-a enervat Raymou.

— Nimic, ca de obicei.

— Dar tu, care nu mai scoți capul din gaură, cum vezi lucrurile?

Era rândul meu să le aduc diferite lucruri la cunoștință. Le-am spus care era fondul gândirii mele. Nu-mi venea să cred, m-au ascultat de la un capăt la altul, cu excepția lui Momo, care la un moment dat s-a apucat cu mâinile de pântece spunând:

— Așteaptă, mă duc să fac pipi, nu mai spune nimic, mă întorc imediat.

S-a întors alergând cu pistolul cu apă picurându-i în mână și mi-a spus:

— Gata, poți să continui.

Începusem cu o întrebare:

— Ați auzit de Hitler?

Tăcere. Priviri. Murmure.

— Bine, nu știe nimeni, asta simplifică lucrurile. Continui.

Pe vremea aceea, noi nu existam. Părinții noștri nu se născuseră încă sau tocmai ce se născuseră, cu excepția tatălui meu care era deja un atlet de cincisprezece ani. Hitler era Führer-ul Germaniei, un fel de mare imam cu caschetă și bluzon negru. Când a ajuns la putere, a adus cu el și o nouă religie, nazismul. Toți germanii purtau la gât o svastică, chestie care însemna: Sunt nazist, cred în Hitler, trăiesc prin el și pentru el. Chestie care însemna însă și că aceia care nu aveau svastica la gât trebuia să fie eliminați. Hitler le-a interzis germanilor o mulțime de lucruri, așa cum tocmai ce-a decretat și imamul cartierului nostru, apoi, după ce-i va fi dresat bine, după ce toți deve­niseră niște naziști adevărați, nebuni după religia și după Führer-ul lor, a decretat că evreii, străinii, emigranții, bol­navii, ciungii așa ca tine, Manchot, șmecherașii așa ca tine, Togo-au-Lait, fenomenele paranormale ca Cinq-Pouces, palavragiii ca Idir-Quoi, sânge-ndoit ca mine, fiii de mă­ce­lari halal ca Momo, capetele moi ca Raymond trebuie să dispară. Erau impuri, rasă inferioară, nu meritau să trăiască, și părinții lor care-i făcuseră astfel trebuiau și ei să piară prin foc. Hitler le-a poruncit tuturor evreilor din Europa, inclusiv de la noi, din Franța, să poarte pe piept o stea galbenă pentru ca jandarmii să poată să-i strângă mai ușor. Pe toți acești oameni, milioane de indivizi, el i-a vârât în incineratoarele de deșeuri. Nu unele mici, asemenea celui pe care-l avem noi lângă gara veche, ci unele uriașe, mai mari decât tot cartierul nostru și clar mai bine organizate. Ați înțeles care-i ideea, milioane de bărbați, femei și copii sunt adunați de pe străzi ca niște iepuri, sunt închiși în stadioane ca în niște țarcuri, sunt însemnați cu fierul roșu și sunt transportați în trenuri și camioane ca niște vite, fiind trimiși în lagărele de exter­minare în care zile și luni în șir așteaptă stând drepți, cu picioarele în zăpadă, să fie prăjiți. În fiecare zi, naziștii înșfacă dintre ei o mulțime la întâmplare, îi dezbracă în pielea goală, îi leagă cu sârmă, după care îi întind pe niște benzi rulante care îi duc, de bine, de rău, spre gura cuptorului. Sunt atât de înspăimântați, încât nici nu pot să strige, iar dacă totuși o fac, nu contează, nu e nimeni să-i audă, în afară de ei înșiși. Cei care-i manipulează ca pe niște vreascuri sunt infractori germani, dar și niște prizo­nieri ciudați, niște zdrahoni, tineri ca noi. Li se spune kapo. Așteptând să le vină și lor rândul, îndeplinesc slujba de gardieni, aprovizionează cuptorul cu cărbuni, deschid robinetele de scurgere, împing cărucioarele, mânuiesc banda rulantă, țin socoteala morților și a nou-sosiților, le smulg părul, dinții, și știți ce fac din cenușa lor? Săpun și cremă de ghete pentru soldați! Și tot așa, zi și noapte, tot anul.

Murmure. Schimbări de poziție. Tuse scurtă. Niciodată n-au fost atât de cuminți.

— Tot ce vă spun e adevărat, e scris acolo, în cărțile alea, o să vă arăt pozele dacă-mi promiteți că nu le veți privi decât o fracțiune de secundă. Dacă stați mai mult, s-a terminat, veți fi bolnavi toată viața. Nu veți mai putea să credeți că sunteți oameni, că părinții voștri sunt oameni, că prietenii voștri sunt adevărați prieteni, niște băieți simpatici așa ca noi. Rachel a verificat totul, a cercetat, s-a dus în Germania, în Polonia, a vizitat crematoriile, a vă­zut totul cu ochii lui.

O întrebare a lui Idir-Quoi pe care o transcriu fără obiș­nuitele bâlbâieli:

— De ce a făcut asta Rachel?

— Ajung și aici, am răspuns.

Într-o bună zi, întreaga lume s-a mobilizat împotriva acestei nebunii, l-au ucis pe imamul-șef, pe Führer, împreună cu toți emirii lui, și-au ocupat Germania. Și atunci au descoperit lagărele de exterminare. Erau zeci, morții se numărau cu milioanele, iar supraviețuitorii semănau atât de mult cu niște cadavre, încât nici nu știau cum să le vorbească. Când părinții mei și vecinii lor din sat au fost uciși de islamiști, Rachel a început să reflecteze. A înțeles că islamismul și nazismul sunt același lucru. A vrut să vadă ce ne așteaptă dacă le dăm mână liberă așa cum li s-a dat mână liberă în Germania, la Kabul și în Algeria, unde gropile comune sunt fără număr, așa cum le dăm mână liberă la noi, în Franța, unde Gestapourile islamiste sunt de asemenea fără număr. Până la urmă, i s-a făcut atât de frică, încât s-a sinucis. Considera că e prea târziu, se simțea responsabil, spunea că tăcerea noastră înseamnă complicitate, spunea că suntem prinși într-o capcană și că dacă vom continua să tăcem prefăcându-ne că discutăm inteligent, vom sfârși prin a deveni niște kapo, fără să ne dăm seama, fără să observăm că, în jurul nostru, ceilalți au devenit deja.

— Băi, vorbești prostii, nu suntem kapo! strigă Raymou.

— Va trebui probabil să vă reamintesc că până nu demult eram de-ai lor și nu știam asta.

N-a fost nevoie să insist, își aminteau foarte bine, se scăldaseră suficient în ciorba aia.

— Și ce propui, să ne sinucidem ca Rachel? întrebă el.

— Vom face exact contrariul, vom trăi, ne vom bate.

— Cum?

— Nu știu, va trebui să vedem cum.

— Futu-i, tot discursul ăsta ca să spui că nu știm!

— Să creăm o ligă anti-islamică, propuse Bidochon.

— Islamică sau islamistă? întrebă Raymou.

— E un amănunt, nu contează.

— Vorbești prostii, nu e totuna, islamul este religia părinților mei, cea mai bună din lume! strigă Momo.

— Mama se roagă, n-ar omorî nici o muscă, adăugă Idir-Quoi.

— Musulmanii devin islamiști, nu? întrebă Manchot.

— Mai sunt și creștinii ca Raymou, corectă Idir-Quoi.

— OK, Momo, uită-te în dicționar, spune-ne care e diferența.

— După părerea mea, nici una, insistă Bidochon.

— Uită-te totuși, Momo… nu acolo, ăla e J, uită-te la litera I… nu, e înainte, nu după. Uită-te tu, Idir.

Idir-Quoi se descurcă mai bine cu literele decât cu vorbele. În două secunde, găsise, dar i-a luat zece minute ca să ne citească. Îi sintetizez poliloghia:

— Islamic înseamnă care aparține islamului… iar islamist… uh… unde e? uh… nu există… ce-nseamnă asta?

— Este un dicționar vechi, dinainte de apariția islamiștilor.

— Stai să văd… e din ’90, îi aveam deja pe bărboși.

— E un dicționar serios, nu bagă orice.

— OK, vom spune „islamistă“.

— Și ce va face liga asta a ta?

— Îi va opri pe islamiști!

— Cum anume?

— Îi izgonim din cartier!

— Cum?

— …

După o oră, ne aflam în același punct. O luaserăm în toate direcțiile și peste tot ne izbiserăm de ziduri. Aveam problema, dar nu și soluția. A opri islamismul e ca și cum ai vrea să prinzi vântul. E nevoie de altceva decât de un coș găurit și o gașcă de glumeți ca noi. Nu e de-ajuns să știi. Nu e de-ajuns să-nțelegi. Nu e de-ajuns să ai voință. Ne lipsește un lucru pe care islamiștii îl au din belșug și din care noi nu avem nici un gram: determinarea. Suntem la fel ca deportații de odinioară: prinși în mașinațiune, încleiați în frică, fascinați de Rău, așteptăm cu speranța secretă că supunerea ne va salva.

Nu le-am spus nimic despre tata, despre trecutul lui. Sunt prietenii mei, nu voiam să le fie frică de mine și să mă părăsească. Și, apoi, sunt așa cum sunt, creduli și nestăpâniți, și-ar putea bănui pe nedrept tații că le-ascund cine știe ce tenebroasă exterminare din tinerețe. Togo-au-Lait riscă să-și aducă aminte că străbunicul lui era canibal și că taică-său n-a fost vindecat decât pentru că a fost pus pe friptură cu cartofi prăjiți încă de la naștere, așa ceva l-ar ucide. Tatăl meu nu mi-a spus nimic, spunea Rachel. Une­ori e adevărat, tații nu au nimic de spus.

Momo, care întotdeauna e mai curios decât trebuie, s-a uitat la mine ciudat: Ia zi, tatăl tău era neamț… A fost cumva nazist? I-am răspuns: Bineînțeles că nu, a emigrat în Algeria, s-a alăturat luptătorilor pentru libertate ca să-ți elibereze ție satul… și a murit ca un martir.

[1] Acronim pentru Groupe d’intervention de la Gendarmerie nationale, unitate de elită a Jandarmeriei franceze specializată în gestionarea crizelor și misiuni de mare risc.

[2]   În original, joc de cuvinte comic bazat pe omofonia dintre garde des sots, „paznicul proștilor“, și Garde des Sceaux, „gardianul sigiliilor (statului)“, denumire alternativă, în diferite contexte, pentru Ministrul de Justiție.

Fragment din romanul „Satul neamțului sau Jurnalul fraților Schiller” de Boualem Sansal, traducere şi note de Bogdan Ghiu, Colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, Editura Humanitas Fiction, București, 2018

 

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Boualem Sansal

Boualem Sansal

Boualem Sansal s-a născut la 15 octombrie 1949 în Teniet el Had din Algeria. În 1972 și-a luat diploma de inginer de la École Polytechnique d’Alger, apoi a fost asistent şi cercetător în cadrul acesteia. A obţinut titlul de doctor în economie. În 1996 a fost numit director general la Ministerul Industriei, dar în 2003 a fost concediat pentru atitudinea sa critică față de putere.
Debutează în 1999 cu „Le Serment des barbares”, al cărui manuscris l-a trimis prin poștă la Gallimard, recompensat, în Franța, cu Premiul pentru primul roman și Premiul Tropiques. Au urmatromanele: „L’Enfant fou de l’arbre creux” (2000; Premiul Michel-Dard 2001), „Dis-moi le paradis” (2003), „Harraga” (2005). În 2008 a apărut „Satul neamțului sau Jurnalul fraților Schiller” („Le village de l'Allemand ou Le journal des frères Schiller”; Humanitas Fiction, 2018; Marele premiu RTL-Lire, Marele premiu pentru roman al Societății Oamenilor de Litere din Franța, Premiul Nessim Habif al Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Belgia, Premiul Louis-Guilloux), roman urmat de „Rue Darwin” (2011; Premiul romanului arab 2012), „2084. Sfârşitul lumii” (2015; „2084. La fin du monde”; Humanitas Fiction, 2016; Marele premiu al Academiei Franceze) și „Le train d’Erlingen ou La metamorphose de Dieu” (2018). Boualem Sansal a mai publicat povestiri și trei volume de eseistică: „Poste restante: Alger. Lettre de colère et d’espoir à mes compatriotes” (2006), „Petit éloge de la mémoire. Quatre mille et une années de nostalgie” (2007) și „Gouverner au nom d’Allah. Islamisation et soif de pouvoir dans le monde arabe” (2013). În 2011 a primit Premiul Păcii acordat de Uniunea Librarilor Germani pentru modul în care „critică deschis situația politică și socială din țara sa”, în 2012 statul francez i-a acordat titlul de Chevalier des Arts et des Lettres, iar în 2013 Academia Franceză i-a decernat Marele premiu pentru Francofonie. Continuă să locuiască în Algeria, în orașul Boumerdès.

Scrie un comentariu