Avanpremieră

Scăunele roșii (fragment)

Editura Nemira publică în Colecția „Babel” romanul „Scăunele roșii”, scris de Edna O’Brien, una dintre cele mai influente scriitoare de limbă engleză și câștigătoare a premiului PEN/ Nabokov Award for Achievement in International Literature în 2018. 

Într-o noapte de iarnă, un străin din Balcani ajunge într-un sătuc din Irlanda. Plin de viață, charismatic, jovial, Vladimir Dragan se proclamă un „tămăduitor holistic” și aduce o noutate bine-venită în existența monotonă a comunității locale. Fidelma McBride e subjugată de o atracție fatală față de noul venit, cu consecințe teribile atunci când, în spatele măștii de bonomie, se ascunde legătura lui cu măcelurile sângeroase din fosta Iugoslavie, de la începutul anilor ’90. Dar protagonista cărții este Fidelma și drumul ei spre mântuire, care începe din Irlanda, trece prin Londra și, finalmente, se termină la Haga.

„O ficțiune curajoasă, amplasată la răscrucea sângeroasă în care se ciocnesc mai multe lumi: sălbatică, tandră, adevărată.”
John Banville

„Marea Edna O’Brien și-a scris capodopera.”
Philip Roth

„Extrem de imaginativă și tulburătoare, aici scriitoarea e mai aproape de Kafka decât de Joyce. Este un roman de meditație și penitență.”
Joyce Carol Oates

 

Scăunele roșii (fragment)

 

Valurile care se lovesc de stânci își aruncă răzbunarea arcuită peste faleză, udându-i până la piele pe toți cei din fața lor.

Și totuși, le înfruntă doi cavaleri, părintele Damien, numai tinerețe, în sandale maro și în sutană, și doctoral Vladimir, în haina lui lungă și largă – în haină, cu eșarfă roșie, mănuși albe și ochelari cu lentile fumurii și rame din oțel strălucitor. Vântul îi ridică sutana tânărului preot, ea i se-nfoaie în jurul feței, înăbușindu-i cele câteva cuvinte stângace.

E nou-venit în parohie, după ce a fost brusc rechemat acasă, pentru că unul dintre preoți a murit din cauza unui anevrism, iar celălalt, prea atașat de ogari, se ducea mai mult la curse decât își îndeplinea îndatoririle duhovnicești și, în cele din urmă, se și mutase în altă parte. Cât îi lipsește munca lui din suburbiile orașelor Leeds și Manchester, aceea era vocația lui adevărată, să-i ajute pe oamenii sărmani, să le dea speranță, nu viața asta ca un meci de box.

Trec de cutia cu pungi pentru adunat mizeria câinilor de companie, în timp ce valurile mari, negre și posace se rostogolesc biciuind cele două bănci deja ude leoarcă, și se îndreaptă către dune. Mai devreme căzuseră de acord că e mai înțelept să rămână afară, deoarece la TJ’s sau la Castel era foarte probabil să fie unii care trag cu urechea sau, după cum spusese amabil părintele Damien: „Acolo, pereții au urechi.“

– Abuz, rostește doctorul încă o dată, cu vocea melodioasă, dar pe un ton tăios.

Prima dată când îl auzise, cuvântul îl înțepase, atunci când tânărul preot îi făcuse o vizită neașteptată și grăbită, trântindu-i-l în față, în sala de consultații. Pe loc, atunci și acolo, îl căutase în dicționar, citise definiția și știuse că nu prevestea vreo amabilitate.

„Abuz – Abatere sau fărădelege, mai ales din partea unui funcționar public; acțiune voită și intenționată,

care aduce prejudicii unei părți.“

Îl copiase în carnețelul lui, din care citește acum și pe a cărui pagină deschisă cad picături de ploaie.

– Episcopul are unele temeri, spune fratele Damien îndatoritor.

– Îmi pare rău să aud, răspunde doctorul calm.

– Chestia e că… umblă vorba că dumneavoastră aveți de gând să vă faceți meseria de terapeut sexual, iar aceasta este o țară catolică, unde castitatea este porunca noastră de căpătâi.

– Fără îndoială…

Își liniștete prietenul că în țara lui, în Balcanii lui iubiți, de mii de ani s-au tot pornit războaie pentru a apăra credința de necredincioși.

– După cum vede lucrurile episcopul, continuă părintele Damien, trebuie să fim neîncetat vigilenți și denumirea de terapeut sexual trimite semnale negative… a experimenta… fiori… devianțe… și-aici vocea îi tremură de rușine.

Este prins între deferență și datorie și, cu bâlbâitul lui și mai ales cu aura mistică a doctorului, care stă ascuns sub ochelarii cu lentile fumurii, ochii nu li se întâlnesc niciodată, așa că nu știe dacă mesajul se face înțeles.

– Nu uitați că am depus Jurământul lui Hipocrate, și doctorul se-apucă să-i vorbească despre jurământul față de Apollo și față de nenumărați zei și nenumărate zeițe tămăduitoare, despre menținerea standardelor etice și în materie de intimitate, despre a nu face rău niciodată, a te ține departe de seducție sau de plăcerile iubirii cu pacienții, fie ei bărbați sau femei, liberi sau sclavi.

– Da, dar dumneavoastră practicați medicina alternativă și asta presupune o grămadă de idei… noi și îndrăznețe și poate chiar un strop de darwinism, spune părintele Damien, încercând să pară stăpân pe sine.

Practicile curente și cele alternative (i se spune) merg mână-n mână, un salt, de la descoperirile neuroștiinței și ale fizicii cuantice la rezonanța acustică, un dans între particulele corpului, prin care boala poate fi oprită brusc, celulele bune, asemenea soldaților devotați, care se luptă cu celulele rele. E mesianic în entuziasmul lui, citează minunile ce se află în plante, în ferigă, în cojile de semințe de floarea-soarelui, în miezul unui sâmbure de nectarină, prezicând că va veni o vreme când, datorită medicinei, pacienții vor putea să-și asculte sunetul propriului suflet.

– E extraordinar! spune preotul.

În momentul ăsta, e absolut uluit. Defixi. Țintuit. Cuvântul episcopului îi sună în urechi, latinescul fix, care înseamnă „țintuit locului“, provenit de la cuiele folosite pe vremea romanilor ca să fixeze tăblițele cu blesteme pe corpurile dușmanilor lor. Defixi. E pe jumătate orbit de ploaie și terenul e plin de gropi, astfel încât se clatină, deși ar trebui să se țină drept.

– Nu-mi place să insist, spune el, dar, dacă ar fi să ne imaginăm un bărbat sau o femeie întinși pe canapeaua dumneavoastră și dacă denumirea de terapeut sexual le tot vine în minte, nu s-ar aștepta ei la ceva (și aici rămâne fără aer pronunțând cuvântul) pervers?

– Mulțumesc că ați sintetizat atât de bine, dar dați-mi voie să spun că nu mă aflu aici ca să înhaț suflete sau corpuri din rândul credinței… mă aflu aici ca să fac bine.

– Vezi dumneata, mulți simt un vid în viața lor… căsnicii care și-au pierdut aplombul… întâlniri pe internet… nuditate… hedonism… ce lucruri am auzit eu la spovedanie…

– Ei, bine, astea sunt lucruri pentru spovedanie, între ei și tine, nu între ei și mine.

– Ortodocșii oare nu se spovedesc? întrebă preotul, făcându-și puțin curaj.

– Da și nu… în jurisdicția antiohiană de care aparținem, fiecare preot este învestit cu puterea de a asculta spovedanii, dar nu toți preoții aleg s-o facă.

– Episcopul meu n-o să fie convins de asta… regretarea păcatelor și căința sunt înscrise în ADN-ul nostru.

– Ar trebui să vă reamintesc că și noi recunoaștem cele șapte sacramente, inclusiv penitența, pe care voi o numiți „spovedanie“, și ungerea cu Sfânt Mir.

– Dar dumneavoastră lansați un mesaj incendiar… cârpa roșie fluturată în fața taurului galic, spuse preotul direct.

– A! exclamă doctorul.

În sfârșit înțelege, i se aprinde beculețul, nu mai vede ca printr-o sticlă întunecată denumirea de Terapeut Sexual=Baubau.

– De ce să nu renunțăm la ea? i se adresază prietenului nedumerit.

Nimic mai simplu. Își va face noi cărți de vizită, care vor stabili clar disciplinele și metodele riguroase ale cabinetului său.

– Aleluia… Episcopul va dormi neîntors la noapte, spune părintele Damien, mult prea laș.

– Cu toții vom dormi neîntorși la noapte, răspunde doctorul în timp ce-și șterge picăturile de apă de pe lentile cu o batistă curată și uscată.

 

Fragment din „Scăunele roșii” de Edna O’Brien, Colecția „Babel”, traducere de Nadine Vlădescu, Editura Nemira, 2018

Despre autor

Edna O’Brien

Edna O’Brien

Edna O’Brien, născută în 1930 în Tuamgraney, Irlanda, este considerată una dintre cele mai valoroase scriitoare contemporane. Pentru romancierul american Philip Roth, de exemplu, este chiar „cea mai talentată autoare care scrie în limba engleză“. Într-o carieră de peste cincizeci de ani, a publicat multe romane, povestiri, piese de teatru și poezii. „Country Girls” (1960), debutul ei în roman, care avea să devină mai târziu o trilogie (în pregătire la Editura Nemira), a avut curajul să rupă tăcerea în care erau învăluite teme-tabu legate de sexualitate și societate în Irlanda după Al Doilea Război Mondial. Cartea a fost interzisă și denunțată de la amvon, autoarea părăsindu-și țara natală și locuind de atunci la Londra. Au urmat multe volume recompensate cu premii importante, printre care „The Light of Evening” și „The Love Object”. „Scăunele roșii” este cel mai recent roman al său și s-a bucurat de un succes remarcabil.

Scrie un comentariu