Blitz-proze

Scrisori către preşedinte (II)

Scrisoarea a doua

Stimate domnule preşedinte,

suntem acum o ţară de foarte proaspeţi şi tineri ueişti. Bebeluşi! Mândria ne copleşeşte pe toţi, ne bombează piepturile, ne încreţeşte creierul. Ueişti rezonează cu mai vechii utecişti. Doar din punct de vedere sonor, în rest, cu totul altă mâncare…

Apropo, să continui ideea din prima scrisoare. Am aflat că în ţara noastră sunt cam mulţi microbi. Stăm destul de prost la capitolul igienă. Nu creştem igienic porcii, nici nu mulgem igienic vacile. Asta înseamnă că şi carnea de porc şi laptele de vacă sunt pline de microbi. Cât se poate de logic, zic. Cum să fie altfel, din moment ce la noi se stoarce ugerul cu mâinile goale şi nu tocmai proaspăt spălate, într‑o găleată ori un şiştar de culori aproximative. Nici ăia de vin prin sate să adune laptele pentru fabrică nu au mâinile vârâte‑n mănuşi, iar diferenţa dintre bidoanele lor şi găleţile ţăranilor e doar una de mărime şi volum. Porcii zac prin coteţe puturoase ori bântuie prin mizeriile din spatele grajdurilor, se bălăcesc în noroaie şi înghit toate porcăriile, toate lăturile, cum să nu fie şi carnea lor plină de microbi? Şi sângele, evident. Din lapte se fac brânzeturi, iar din carne mezeluri, şi uite aşa a înghiţit românul, secole la rând, puzderie de microbi. Mă mir că nu‑i toată populaţia cocoşată şi umflată de cancere. Suntem salvaţi în ultima clipă, aşa‑i, domnule preşedinte? Nici cu orătăniile nu stăm deloc mai bine. Condiţiile lor de trai au fost la fel, făceau parte din aceeaşi gospodărie. Prin urmare, de anul ăsta, o vreme vom consuma doar lactate şi carne, şi produse din carne importate de la fraţii noştri ueişti mai vechi, care au eradicat microbii din gospodării. Până când şi noi vom atinge parametrii necesari obţinerii unor produse lipsite de microbi.

Dar am văzut eu la televizor, totuşi, o chestie. Cum s‑au descoperit nişte depozite cu sute de tone de carne importată din Germania, carne expirată de mult, pe care şi câinii refuzau s‑o halească. Descoperirea a fost întâmplătoare, dracu’ ştie câtă asemenea carne expirată, dar frumos colorată a fost vândută pe piaţa ueistă. Carnea expirată nu are microbi, domnule preşedinte? Întreb şi eu ca prostul. Am eu un prieten cu gura cam mare, i‑am zis, adesea, mă, ţie o să‑ţi spargă dinţii careva, într‑o bună zi. Prietenul ăsta al meu îmi explica odată, printre hohote de râs, naiba ştie de ce râdea, cum că Germania e tare şmecheră. A renunţat la războaie, le pierdea oricum. Acum îşi rezolvă problemele economice pe cale ueistă, ba chiar conduc de la vârf uniunea. Daţi naibii nemţii ăştia, dar să nu‑mi bage mie pe gât carne expirată că le‑o bag eu undeva, scuzaţi că m‑a trăsnit un mic puseu de nervi, dar asta‑i o crimă cu efect încetuţ, ca şi băutura aia tâmpită din apă, zahăr şi caramel de‑o beau copiii inconştienţi şi care le distruge dinţii şi ficatul. Ori mâncărurile acelea inventate de americani, ca şi băutura respectivă, şi care te îngraşă ca naiba, devin obezi de tineri cei ce le consumă frecvent. Ar trebui acuma să renunţăm la americanisme, dacă tot ne‑am unit, să găsim ceva specific ueist, ceva cu personalitate, ceva de‑al nostru din Europa. Poate le vine vreo idee, în acest sens, românilor.

Noi suntem un popor cu idei, acuma avem şi un spaţiu mult mai larg de exprimare, ba chiar de afirmare, nu‑i aşa? Chiar în acest moment mă atinge o idee, de ce să nu înălţăm noi mămăliga cu brânză şi sarmalele şi mititeii la rang de mâncare ueistă? Chiar dacă le facem cu brânza şi carnea altora. Adică a fraţilor noştri ueişti, ceea ce tot aia e, până la urmă. Ideea contează, nu? Mâncăruri specific europene. Asezonate cu o horă ueistă inspirată de pe la noi. Aţi putea face propuneri în acest sens, la forurile superioare ale comunităţii. Pe dumneavoastră v‑ar asculta. Şi noi trebuie acum să ne afirmăm în cadrul acestui colectiv multinaţional, chiar dacă locuim într‑o ţară bântuită, încă, de microbi. Apropo de microbi. Eu (şi nu numai eu, dar multora le este ruşine să recunoască) mă cam scobesc în nas, chiar şi fără să‑mi dau seama. Dacă sunt aşa de mulţi microbi în jurul nostru, atunci, oare, când mă scobesc în nas, chiar discret, nu cumva microbii respectivi pot pătrunde acolo, pot urca prin nări în sus şi pot ajunge la creier? Eu cred că da. La unii chiar se şi vede cât sunt de nebuni ori de damblagiţi. Alţii au un organism mai rezistent. Ori au noroc şi scapă. Dumneavoastră vă scobiţi în nas, domnule preşedinte?

Acuma trebuie să închei, mă aud vecinii cum scriu. Mi‑au bătut în ţeava de la calorifer. Am să revin, după cum am promis de la bun început. Cu stimă, un om sfios din ţară.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu